Gândirea, 1924-1925 (Anul 4, nr. 1-13)

1925-01-15 / nr. 7

GAND­I­REA MARGINALE DE ION DARIE In noaptea anului nou, bătrâne și tinere, fetele aruncă bulgărași de cositor în donița cu apă, pentru a afla chipul iubitului ce va să vină. Cu aceiași luare aminte vrăjitorească, cronicarul literar s’a aplecat și la acest început de an, peste vraful tipăriturilor din expiratele 365 zile, să cate descifrarea viitorului. Am avut astfel sub ochi o recapitulare și mai multe profeții. Ele vin după un an ceva mai agitat în discuții, decât au fost cei lânced deșirați până acum dela război. înfățișează astfel îndestul interes — deși belșugul s’a arătat mai mult în manifeste și programe, decât în acele opere care înseamnă cu pietre albe de t­otal două epoce. Dar să ne mulțumim și cu această manifestomanie literară. E în spiritul timpului. Procesul cel mare al anului, a fost acel dintre tradiționalism și europeism. Firește, pentru noțiuni aproximativ aceleași, etichetele au fost pe rând, varii și elastice. Sau •pus: autohtonism, semănătorism, poporanism, țărănism, tradiționalism, pe de o parte— europenism, neobonjurism, și unele curentele excentrice apusene, în artă și literatură, pe de alta. E după cum se vede dela început o confuzie și o hartă pe cuvinte, mult alături de realitate. De fapt, nimeni nu voia ignorarea apusului, nici întoarcerea la ișlicele bătrâ­nești, nici tânguirea după acel trecut, despre care vorbește Dante în al douăzecilea cânt din „Infern“, când face să apară plângătoarea turmă a osândiților cu capul răsucit la spate, mergând deandaratele și udând cu lacrimi urmele pașilor, după cum socot, că cu toată sintaxa lor cabalistică, occidentaliștii nu râvnesc să-și scrie poesia într-un internațional și mort înainte de naștere, volapük­k. împietrirea nu e un ideal decât pentru mumii, dar și cel mai desăvârșit mecanism alcătuit din bucăți înșurubate, e numai industrie, iar mașina, oricât de sprintenă, precisă și uimitoare ar fi, nu e organism viu. Bat înlăuntru supa­pele și se destind elastic resorturile, dar nu ascult bătaia caldă a inimei care înseamnă viață. Ceea ce am apărat aci, a fost integrarea artei și literaturei în configurația etnică, geografcă și istorică a românismului. Căci opera de artă crește în mediu și în timp, cu pecetea lor. Hibridismul poate constitui cel mult o curiozitate pentru specialiști. Și exo­tismul, o desfătare pentru amatorii devorați de splină. Papagalul, cu toată împestrițeala lui de pene și accentul gutural cu care repetă hazlii dar obositoare glume de matrozi, ne e profund antipatic. E o pasăre de bâlciu, de pașnetă și de haimanale. După aceea, atât de repede muțește pentru totdeauna dacă a gustat un simplu pi de pătrunjel autohton ! Am auzit o formulă: — „inactualitatea literaturei românești“. Fiindcă s’au găsit câteva sute, să spunem chiar mii de lectori, care au trecut peste Eminescu, Creangă, Coșbuc, Iosif, Anghel, Caragiale, Sadoveanu, și au mers dea dreptul la edițiile tipărite de „Mercure de France“ ori „Tauchnitz“ ori la „Insel-Verlag“. Dar ciudat, această inactuală literatură a pregătit totuși psih­ologicește generația care a făcut războiul, și tot ea a netezit drumul marilor prefaceri sociale. Literatura care exalta trecutul și întregirea națională, a „Semă­nătorului“, oricare exalta massa țărănească, a poporanistei „Viața românească“, vap fost unactuală privită din Sirius, de unde privește glacial și extrapământean estetul, dar când a participat atât de viu la tot ce a trăit în ultimii zece ani un popor, cuvântul pare numai o glumă ușoară. Hm spune mai mult. A fost o literatură de sacripciu. După cum gene­rația lui Eminescu și mai cu seamă acea precedentă lui, au pierdut jumătate din puterile 193

Next