Gândirea, 1928 (Anul 8, nr. 1-12)

1928-05-01 / nr. 5

cinstit, netalentat. Lui Bava i se văzuește iarăș viața în sat și rămâne ca soț al d-nei Sori marea lui admiratoare. Chiar personajul central, Bava nu e unitar și suficient construit. Materialul acesta delicat su­fletesc e notat și risipit ceea ce împiedică re­darea unei singure impresii. Apoi,, povestea e mult prea diluată de-a lungul celor patru acte. O mână sigură, care ar fi știut și putut concen­tra în cât mail puțin neîndoios și minunatele a­­mnănunte, și intențiile ar fi dat o lucrare care să conteze In fața piesei d-lui Zimmer nu putem avea decât regretul unui foarte frumos mate­rial necristalizat suficient. In interpretarea Teatrului National, defectele piesei au apărut și mai mari. Subțirimea și pre­țiosul amănuntului s a șters sau s’a tocat. S a lucrat lîn mare, pe când aci se cerea­ tocmai teh­nica opusă a punctului bine rotunjit. Limba curgătoare și curată, precum și justețea expresiilor românești, pentru foarte grelele fraze franceze fac din traducerea d-lui Iosif Nădejde o lucrare de multă laudă. ION MARIN SADOVEANU CRONICA GeORGE COȘBUC a murit acum zece ani în luna Mai­, în Bucureștiul ocupat de arma­tele cesaro-crăiești de care fugise în tinerețe și a fost înmormântat simplu și trist, pe o zi plo­ioasă, de câțiva prieteni prinși sub năvala vrăj­mașului. Cântărețul care a glorificat chiotul vesel al­ vieții­ nu s’a bucurat, cât a trăit, decât de atenția ce se dă unui șef de biurou în lumea noastră stăpânită de obraznici cu suflet de sub­terană și elegantă parisiană. Nu era greu de ob­servat cum s’a și observat. George Coșbuc a fost un inadaptabil. S’a spus însă ca un regret ceea­ce trebuie spus ca un omagiu. Inadaptabilitatea lui se ținea de structura intimă, robustă și vas­tă, a personalității poetului. Rar exemplar al rasei personalitatea lui întrupa tot ce e mai înalt și mai aristocrat în ruralismul milenar al vieții românești. Veac după veac lucrează, încet și neobservat, spiritul rural care, tocmai de a­­ceea, pare imobil și identic cu sine, ca o piatră rotunjită în râu de lunecarea m­iilor de valuri consecutive și care te face s’o crezi din totdeau­na rotundă. Cu acest ruralism milenar adâncit în structural lui sufletească, George Coșbuc poate numai după o viață matusalemică s’ar fi adaptat orașului- A rămas cum era în vorbă și ’n fel de a fi ca fata aceea imobilizată într’o credință de dragoste pe care a cântat-o în „Ideal ’. Orașul nostru era caragialesc: omul brusc a­­daptat se transforma într’o caricatură. Lui Coș­buc trebuie să-i fi făcut silă. Și refugiul lui spi­ritual era în elementele de statornicie eternă: în ruralismul din propriu-­ sânge, în primitivul Omer în agrestul Virgiliu, în creștinul Dante, t­ipul urban al lui Goethe, oricât de clasicizant ar fi fost, nu l-a atras. însăși cultura lui literară (­ determinată de structura lui sufletească: ace­­laș ruralism amplificat în sptiut și în timpuri. Pentru acest rustieism înalte"* hi1. Oswald Sne­gier l-ar numi contemporanul lui Om­er și al lui Virgiliu. Inadaptabilitatea lui Coșbuc e astfel un omagiu adus personalității lui puternice și biruitoare. N’a cucerit orașul care l-a­ cinstit ca pe un simplu șef de biarou? In orice caz i-a stat dârz, față ’n față, egal în puteri. Eminescu pur­tase un suflet dizolvat de urbanism. Nestatorni­cia formelor, transformările caleidoscopice, vâr­tejurile efemere ale vieții urbane, care provo­cau gluma crudă și neumană a lui Caragiale MĂRUNT­E trezeau desnădejdea satirică a lui Eminescu. Se poate ca pesimismul său să fie expresia unei dezorganizări interne de natură morbidă, cum s’a zis, deși în apogeul geniului său Eminescu era sănătos; în orice caz el este expresia unei psihologii urbane ce nu-și putea gasi echilibrul în jucăușul șii veșnicul provizorat al mediului de oraș. Trăind în acest mediu, purtându-l în sânge, spectacolul existentei îți apare fărâmițat, petecit cu mizerii, deșert de sens și fără noimă. El te determină la negarea existentă sau cel puțin la disprețul ei. Nu e semnificativ că des­­gustul de mobilitatea urbană împingea pe Em­i­­nescu la prietenia șăgalnicului Ion Creangă, iar pe Caragiale la ritmul robust al poeziei lui Coșbuc? Preferințele literare contrastând cu fi­rea celor doi orășeni nu par niște refugii de vi­­legiaturiști în mijlocul naturii, suflete obosite de sdruncinul urban ce-și caută război în veș­nica statornicie rurală? Sufletul rustic nu cunoaște această amară dezagregare zilnică. El e prima natură optimist. Încadra,­ în formula unei înțelepciuni milenare, in ritmul tipic al datinei moștenite, înfășurat în aceiași vastă circumferință a cerului albastru (pe care orășeanul nu-l vede decât arar printre spărturile acoperișurilor), omul de țară are o soliditate psihologică incomparabilă, o voie buna întemeiată pe o statornicie înnăscută, o dispozi­ție de a privi tot ce se întâmplă sub unghiul eternității și de a se rănii astfel deasupra a tot ce se­ întâmplă. El n­u e terorizat de amănuntul zilnic (care pentru orășan­ia proporții catastro­fale), și deci nu e expus dezagregării. Din per­spectiva lui nesfârșită, el vede orașul redus la un biet furnicat sub vastul cer și râde de ma­rile frământări, clocotitoare um­e sp zămislește „progresul modern”. Spectacolul existenții pen­tru el nu se înfățișează fragmentat și desfigu­rat de mizerii ci integral, măreț și statornic. Dacă orășanul tră­iște în efemer, țăranul tră­iește iu eternitate. Ea îi impune regule de viată și, prin urmare, viata lui e tipică, petrecându-se în formule de mai înainte știute. Rob al efeme­rului1. Orășanul e provocat la continuă invenție a formulei de existență. El e individualist In arta lui, Coșbuc ridică la expresie înaltă a­­cest suflet colectiv, modelat de ruralismul mi­lenar. Nicio notă subiectivă nu pătează imensa orchestrație a acestei colectivități contopite în tip și ridicate parcă dea dreptul din natură în apo­ 237

Next