Gândirea, 1928 (Anul 8, nr. 1-12)
1928-05-01 / nr. 5
cinstit, netalentat. Lui Bava i se văzuește iarăș viața în sat și rămâne ca soț al d-nei Sori marea lui admiratoare. Chiar personajul central, Bava nu e unitar și suficient construit. Materialul acesta delicat sufletesc e notat și risipit ceea ce împiedică redarea unei singure impresii. Apoi,, povestea e mult prea diluată de-a lungul celor patru acte. O mână sigură, care ar fi știut și putut concentra în cât mail puțin neîndoios și minunatele amnănunte, și intențiile ar fi dat o lucrare care să conteze In fața piesei d-lui Zimmer nu putem avea decât regretul unui foarte frumos material necristalizat suficient. In interpretarea Teatrului National, defectele piesei au apărut și mai mari. Subțirimea și prețiosul amănuntului s a șters sau s’a tocat. S a lucrat lîn mare, pe când aci se cerea tocmai tehnica opusă a punctului bine rotunjit. Limba curgătoare și curată, precum și justețea expresiilor românești, pentru foarte grelele fraze franceze fac din traducerea d-lui Iosif Nădejde o lucrare de multă laudă. ION MARIN SADOVEANU CRONICA GeORGE COȘBUC a murit acum zece ani în luna Mai, în Bucureștiul ocupat de armatele cesaro-crăiești de care fugise în tinerețe și a fost înmormântat simplu și trist, pe o zi ploioasă, de câțiva prieteni prinși sub năvala vrăjmașului. Cântărețul care a glorificat chiotul vesel al vieții nu s’a bucurat, cât a trăit, decât de atenția ce se dă unui șef de biurou în lumea noastră stăpânită de obraznici cu suflet de subterană și elegantă parisiană. Nu era greu de observat cum s’a și observat. George Coșbuc a fost un inadaptabil. S’a spus însă ca un regret ceeace trebuie spus ca un omagiu. Inadaptabilitatea lui se ținea de structura intimă, robustă și vastă, a personalității poetului. Rar exemplar al rasei personalitatea lui întrupa tot ce e mai înalt și mai aristocrat în ruralismul milenar al vieții românești. Veac după veac lucrează, încet și neobservat, spiritul rural care, tocmai de aceea, pare imobil și identic cu sine, ca o piatră rotunjită în râu de lunecarea miilor de valuri consecutive și care te face s’o crezi din totdeauna rotundă. Cu acest ruralism milenar adâncit în structural lui sufletească, George Coșbuc poate numai după o viață matusalemică s’ar fi adaptat orașului- A rămas cum era în vorbă și ’n fel de a fi ca fata aceea imobilizată într’o credință de dragoste pe care a cântat-o în „Ideal ’. Orașul nostru era caragialesc: omul brusc adaptat se transforma într’o caricatură. Lui Coșbuc trebuie să-i fi făcut silă. Și refugiul lui spiritual era în elementele de statornicie eternă: în ruralismul din propriu- sânge, în primitivul Omer în agrestul Virgiliu, în creștinul Dante, tipul urban al lui Goethe, oricât de clasicizant ar fi fost, nu l-a atras. însăși cultura lui literară ( determinată de structura lui sufletească: acelaș ruralism amplificat în sptiut și în timpuri. Pentru acest rustieism înalte"* hi1. Oswald Snegier l-ar numi contemporanul lui Omer și al lui Virgiliu. Inadaptabilitatea lui Coșbuc e astfel un omagiu adus personalității lui puternice și biruitoare. N’a cucerit orașul care l-a cinstit ca pe un simplu șef de biarou? In orice caz i-a stat dârz, față ’n față, egal în puteri. Eminescu purtase un suflet dizolvat de urbanism. Nestatornicia formelor, transformările caleidoscopice, vârtejurile efemere ale vieții urbane, care provocau gluma crudă și neumană a lui Caragiale MĂRUNTE trezeau desnădejdea satirică a lui Eminescu. Se poate ca pesimismul său să fie expresia unei dezorganizări interne de natură morbidă, cum s’a zis, deși în apogeul geniului său Eminescu era sănătos; în orice caz el este expresia unei psihologii urbane ce nu-și putea gasi echilibrul în jucăușul șii veșnicul provizorat al mediului de oraș. Trăind în acest mediu, purtându-l în sânge, spectacolul existentei îți apare fărâmițat, petecit cu mizerii, deșert de sens și fără noimă. El te determină la negarea existentă sau cel puțin la disprețul ei. Nu e semnificativ că desgustul de mobilitatea urbană împingea pe Eminescu la prietenia șăgalnicului Ion Creangă, iar pe Caragiale la ritmul robust al poeziei lui Coșbuc? Preferințele literare contrastând cu firea celor doi orășeni nu par niște refugii de vilegiaturiști în mijlocul naturii, suflete obosite de sdruncinul urban ce-și caută război în veșnica statornicie rurală? Sufletul rustic nu cunoaște această amară dezagregare zilnică. El e prima natură optimist. Încadra, în formula unei înțelepciuni milenare, in ritmul tipic al datinei moștenite, înfășurat în aceiași vastă circumferință a cerului albastru (pe care orășeanul nu-l vede decât arar printre spărturile acoperișurilor), omul de țară are o soliditate psihologică incomparabilă, o voie buna întemeiată pe o statornicie înnăscută, o dispoziție de a privi tot ce se întâmplă sub unghiul eternității și de a se rănii astfel deasupra a tot ce se întâmplă. El nu e terorizat de amănuntul zilnic (care pentru orășania proporții catastrofale), și deci nu e expus dezagregării. Din perspectiva lui nesfârșită, el vede orașul redus la un biet furnicat sub vastul cer și râde de marile frământări, clocotitoare ume sp zămislește „progresul modern”. Spectacolul existenții pentru el nu se înfățișează fragmentat și desfigurat de mizerii ci integral, măreț și statornic. Dacă orășanul trăiște în efemer, țăranul trăiește iu eternitate. Ea îi impune regule de viată și, prin urmare, viata lui e tipică, petrecându-se în formule de mai înainte știute. Rob al efemerului1. Orășanul e provocat la continuă invenție a formulei de existență. El e individualist In arta lui, Coșbuc ridică la expresie înaltă acest suflet colectiv, modelat de ruralismul milenar. Nicio notă subiectivă nu pătează imensa orchestrație a acestei colectivități contopite în tip și ridicate parcă dea dreptul din natură în apo 237