Gândirea, 1935 (Anul 14, nr. 1-10)
1935-03-01 / nr. 3
Accentele sale solemne conțineau atâta sinceritate încât au stârnit peste ani admirație desăvârșită la marii naționaliști. Uriașul Hașdeu i-a urmat pilda scriind pe Ioan-Vodă cel Cumplit și își făcea o mândrie din faptul de a fi auzit pe Bălcescu, „neuitatul Bălcescu“. Odobescu a pornit cercetare să-i adune oasele sfințite de suferință și să le facă moaște pentru toate generațiile românești. Kogălniceanu însuși s’a împărtășit din lumina lui. Iar Eminescu, care a cules în potirul operei sale tot mirul credinței neamului, dela Nistru și până la Tisa, l-a avut săpat în fundul sufletului pe cel ce s’a dat pe sine pentru mântuirea alor săi (deși a formulat oarecare rezerve). A trecut pe urmă dincolo de hotarul veacului. Și continuă viu până în zilele noastre. Cine ar vrea astăzi să-și explice doctrina naționalistă românească, la el mai ales se cade să se oprească. La omul pe care mistica duhului neamului trebue să-l sanctifice, așezându-l în rândul martirilor. Fiindcă nicăeri nu va găsi o potrivire mai perfectă între gând și faptă, între trăirea pământească și ideal. Pentru naționalismul românesc el e de două ori sfânt, prin viața și prin opera sa. Un mucenic care n’a viețuit pentru sine, ci numai pentru neam. A propovăduit jerfa pentru că o practica cu voluptatea misticului, îndemnurile la tărie și la suferință întru izbândă răsunau firești în inimile contimporanilor, dar trezesc același ecou și astăzi „Lucrați numai spre a vă întări brațele și inima și a vă îmbărbăta în credință și spre jertfire inimile slabe și îndoioase, propoveduindu-le adevărul care luminează și dă putere“. Sau „Nu vă desperați de suferință, căci suferința, știți, e condiția esențială a dezvoltării noastre". Repetând cele grăite ți se impune un ton minor și grav, căci Bălcescu oficia o liturghie națională, la care aducea sacrificiu sângele propriei lui vieți. Privind portretul lui Tătărescu, din 1851, ai impresia desumanizării, a totalei spiritualizări în devenire. Pare un chip de sfânt bizantin zugrăvit într’o bătrână bisericuță de sat. Nicio trăsătură care leagă de teluric. Ci exclusiv expresia profetului. Completă dematerializare. De pe un fond afumat de întuneric, răsărind o lumină care se revarsă de pe frunte, ochi și gură numai gândire, viziune și verb ; copleșit simultan de tristețe și nădejde, de amarul prezentului și bucuria viitorului. Amarul otrăvit pentru el și bucuria pentru cele ce vor fi mai târziu la ai săi. Cum i-a fost chipul, așa și viața. A considerat-o nu ca un dar pentru el, ci ca o misiune. S’a lepădat de orice cinste lumească, n’a râvnit nimic pentru sine. Era însă încredințat că o s’o aibă, o presimțea și o vestea în rândurile epistolare către prieteni (Scris, din Constantinopol, 24 Martie 1849) : „Nu știu decât o popularitate, a ceea ce e rezultatul faptelor mari și adevărat folositoare. O asemenea popularitate o dobândește omul târziu, mai adesea după moartea lui, dar atuncea trăește cât lumea" Din copilărie, de când de abia începuse să priceapă rosturile învățăturii, se desface linia întregii sale existențe, de când în foile răvășite I. Ghica a zărit extrasele din cronicarii pe care îi citea pătimaș și până când și-a dat sufletul în mizeria hotelului Trinacrie, scriindu-și testamentul. Nicio clipă n’a fost a lui. Toate închinate idealului. Din pavilonul umilinței și captivității care era Țara Românească de pe atunci, unde alții se mulțumeau să rămână și să plângă lângă ziduri dărâmate, el a purces să bată toate căile pribegiei silite și voite. Ca apostolii credinței creștine, a străbătut cu drumurile lui Europa, de la un capăt la altul. Apostol este, răzimat în toiag, călcând mai mult cu piciorul și adăpostindu-se fiecum, în grija Domnului, a cutreerat continentul de la Londra la Constantinopol și de la Paris la Palermo. O hartă a căilor lui ar țese cu fire multe din orașele occidentului și ar împânzi pământul românesc de la Dunăre până în Munții Apuseni. Se îndrepta fără odihnă și zăbavă unde i se arăta steaua. Până i-a fost înghițită de norul des al morții 142