Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)

1955-10-27 / nr. 43

r IUBITA CARTE SOVIETICĂ O , casă măruntă de ţară cu o­­ singură odaie la uliţă şi cu o tindă îngustă.­­ Pe pervazul ferestrei înflo­reau într-o toamnă dulce două stelle de muşcate roşii. Lingă fereastră, prinsă în perete, o policioară. Şi pe p­olicioara aceea înşirate cîteva căr­uia ieftine. Acolo locuia, de unul sin­gur, un bărbat înalt şi uscăţiv, mus­tăcios, cu nişte ochi mari, negri, a­­prinşi. Era un muncitor de la servi­ciul de drumuri şi şosele — picherul — cum îi spuneam noi, copiii satu­lui. Am evocat cîndva, într-o carte, chipul lui care şi peste ani mi-a ră­mas drag. Pe policioara acelui picher, în ani­ de jaie a­ holerei din 1913, i-am gă­sit pe Ivan Turgheniev cu „Asia“, pe Fedor Dostoevski cu „Precocii“, pe Maxim Gorki cu „Celkas“. Au fost, acestea, cele dintîi cărţi ale literaturii clasice ruse cu care am făcut cunoş­tinţă. Ele m-au încântat şi ra-au fer­mecat şi, mai presus de orice, mi-au deschis ochii şi mi-au îndreptat min­tea tlnără către o lume pe care pînă atunci o cunoscusem numai din auzite. Amintirea războiului din 1877 era încă vie şi sătenii povesteau întîm­­­plări trăite alături de cazaci şi de in­fanteriştii ruşi care poposiseră un timp între ei înainte de a trece Du­nărea „dincolo“ să se bată cu oto­manii. Mai tîrziu, în alte împrejurări, i-am descoperit pe Lev Tolstoi şi pe Cehov, pe Gogol şi pe Puşkin, pe Lermon­tov şi Goncearov, pe Korolenko şi Kuprin. Dar traducerile erau sear­bede, rău făcute, ciuntite, scurtate. Îmi făcea impresia că am în mîini ■ numai nişte ţăndări rupte dintr-un uriaş trunchi pe care îl bănuiam a fi de aur. Năzuiam să ajung o zi în care îi voi cunoaşte bine pe aceşti uriaşi. Mai tîrzîu, cînd am ajuns la li­teratura sovietică eram mai mult de­cit un simplu băieţandru. Publicam eu însumi versuri, visam să devin scrii­tor, mîzgăleam hîrtia şi-mi încercam puterile şi în proză. Intr-o librărie obscură, pitită după nişte fastuoase clădiri, într-o curte strîmbă, în timp ce răscoleam o antologie a poeţilor modernişti germani, librarul, cărturar de seamă, a scos de sub tejghea şi mi-a dat, îndemnîndu-mă să le citesc, cîteva cărţi sovietice în franceză. Erau: „Trenul blindat“ a lui Vse­­volod Ivanov, „înfrîngerea“ de Fa­deev, „Virineia“ Lidei Seifulina, „To­rentul de fier“ a lui Serafimovici, „Oraşe şi ani“ de K. Fedin. Le-am citit, cum era de aşteptat, pe neră­suflate. Scriitorii aceştia, despre care pînă atunci nu auzisem nimic, vorbeau, ca şi clasicii ruşi, tot despre Rusia, dar ei îmi vorbeau despre o altă Rusie, despre Rusia cea nouă, care trecuse prin focul Marii Revoluţii din Octom­brie, prin suferinţe infinite şi prin pîrjohii războiului civil. Literatura a­­ceasta sovietică nu semăna cu nu­pic din ceea ce apucasem eu să citesc pînă atunci. Ea aducea în scenă oameni noi, fapte noi, idei noi, o lume nouă, care se zbatea şi se chinuia pentru o altfel de viaţă. Prin intermediul aceluiaşi librar mi-am pu­tut procura un volum al lui­ Maia­kovski şi 2—3 volume ale lui Ser­­ghei Esenin din care alegînd şi tra­ducând am înjghebat volumul de tăl­măciri care avea să vadă lumina ti­parului abia în primăvara lui 1934. Pe urmă, după ce cititorii noştri cu­noscuseră traducerile în limba ro­mina după „Cimentul“ lui Gladkov şi după „Hoţul“ lui Leonid Leonov, orice posibilitate de a citi în fran­ceză sau în romînă operele scriito­rilor sovietici a fost retezată. Guver­nele burghezo-moşiereşti care s-au pe­rindat pe la cîrma statului romî­­nesc între cele două războaie mon­diale au luat aspre măsuri ca nici o carte sovietică să nu mai ajungă pînă la noi. Sămînţa însă fusese aruncată şi ea aprinsese rădăcini. Scrierile multora dintre cei ce atunci erau tineri reflectau influenţa bine­făcătoare a literaturii sovietice. Poporul nostru sărbătoreşte acum, ca de obicei, „Luna prieteniei romîno­­sovietice“. In cadrul acestei sărbăto­riri, joc de frunte îi joacă literatura sovietică şi literatura clasică rusă. Vitrinele librăriilor noastre sunt, în aceste zile, dedicate exclusiv litera­turii clasice ruse şi literaturii sovie­tice. Pretutindeni în oraşele noastre, şi chiar în satele noastre, sunt expuse în mii şi mii de standuri cărţile scrii­torilor sovietici. Poporul nostru cer­cetează cu dragoste aceste cărţi, le cumpără şi le citeşte cu nesaţ. Ci­tind cărţile scriitorilor sovietici, oa­menii muncii din ţara noastră cu­nosc uriaşa ţară ai cărei ostaşi ne-au adus acum 11 ani eliberarea, îi cu­nosc mai bine pe constructorii socia­lismului şi ai comunismului, învaţă să construiască şi ei socialismul, să muncească cu spor pentru făurirea unei vieţi noi, fericite, să ajungă la bunăstare, să se oţelească pentru a apăra pacea. înainte de orice, cartea sovietică este un mare învăţător. In anii aceştia, cîţi s-au scurs de la eliberare pînă astăzi, editurile noas­tre şi în special „Cartea Rusă“ au depus eforturi considerabile, pentru traducerea, editarea şi răspîndirea în masele cele mai largi a literaturii cla­sice ruse şi a literaturii sovietice. S-au tipărit şi au fost puse la înde­­mîna cititorilor milioane de exem­plare din această literatură. Lev Tol­stoi şi Maxim Gorki, Ivan Turgheniev şi Goncearov, Puşkin şi Maiakovski, Konstantin Simonov şi Tvardovski, Alexandr Fadeev şi Leonid Leonov, Mihail Şolohov şi Boris Polevoi, Alexei Tolstoi şi Fedin — ca să nu-i enu­merăm decît pe cîţiva — sînt acum tot atît de cunoscuţi în ţara noas­tră şi tot atît de îndrăgiţi de citi­tori ca Negruzzi şi Creangă, Emi­­nescu şi Coşbuc, Caragiale şi Slavici, Odobescu şi Sadoveanu şi atîţi alţi buni scriitori ai noştri. Acum cîteva zile am fost să-mi văd rubedeniile în satul de care vorbeam la începutul acestor fugare însemnări. Amintirea raftului sărăcuţ din sără­cuţa casă a muncitorului de la dru­muri şi şosele, pe care acum patru­zeci şi ceva de ani se aflau înşirate cîteva cărţulii ieftine, stăruie numai în mintea mea. In mijlocul satului, acolo unde odinioară ştiam o circiu­mă, am găsit o bibliotecă. Tînărul bibliotecar mi-a arătat comorile care se aflau în grija lui: peste 4.000 de volume din literatura noastră, din literatura universală şi mai ales din literatura clasică rusă şi sovietică. Lingă Sadoveanu se afla Lev Tolstoi, lîngă „Bărăganul“ lui Galan, „Culii“ bengalezului Maik Raj Anand şi „Po­vestea unui om adevărat“ a lui Boris Polevoi. Pe un raft l-am găsit pe Puşkin — ediţia completă — în ru­seşte. Acum se află în satul meu oameni care ştiu ruseşte şi citesc li­teratura rusă în original. Limba rusă se învaţă în şcoală. O vorbesc mulţi. Ori pe unde m-au dus drumurile prin ţară, am vizitat şi bibliotecile. Şi, la loc de cinste, în biblioteci, i-am găsit pe scriitorii clasici ruşi şi pe scriitorii sovietici. Aceşti scriitori sînt marii prieteni şi marii învăţători ai poporului nostru. Pentru ajutorul nepreţuit pe care ni o dau acum, cînd patria noastră îşi schimbă de la o zi la alta faţa, nu le putem mulţumi altfel decît citin­­du-î. Citindu-i şi recitindu-i. Acad. Zaharia Stan­cu P­rin „Infrîngere“, Fadeev a­­ reconstituit în culorii de o ve­ridicitate uimitoare frumuse­ţea a­spră şi poetică a revo-­ luţiei. „Infrîngere“ e un poem. Oc­tombrie renaşte într-însul patetic, dur, eroic şi grandios. Măreţia e aci sim­plă şi firească. Umanismul revoluţiei ţâşneşte şi înviorează asemenea toren­tului viu al arpei de munte, atît de limpede dar atît de învolburată şi nă­­praznică în imaşul ei prin ab­ia pre­sărată de stînci. Simţul adevărului, al lăcomiei după dreptate, crescut la fla­căra a sute de ani de istorie e cre­menea de care vulturul împărătesc îşi fringe ghitarele şi pliscul. Trezit din legănările fantastice şi utopice ale veacurilor de visul palpabil al socia­lismului proletar, el, instinctul de cla­să e germenele forţei detaşamentului de partizani al lui Levinson. Levinson ştia că acest Instinct trăieşte în oa­meni, apărat de nevoile şi grijile zilei. El trăia însă şi regla în minutele ho­tărîtoare bătaia inimilor şi făcea ca „toate încercările prin care trebuiau să treacă chi­ar şi moartea să fie în­drituite de ţelul final pînă la care nici unul din ei n-ar fi venit să moa­ră de bună voie în tailga Ulahnnseu­­lui". In rătăcirile şi trecerile chinui­toare printre afluenţii râului siberian, hărţuiţi de japonezi şi cazaci, parti­zanii au devenit mai aspri, mai uscaţi, mai tăcuţi, mai răi. Ei îşi aruncă uşor vorbe de ocară unul altuia, sînt gata să se încaiere pentru fleacuri. Numai Meeth, acest filozof „curăţel“ al laşi­tăţii, fruct al romantismului fad şi al sentimentalismului nătîng mic-bur­ghez putea să se oprească la aceste aspecte superficiale şi în căutarea unei justificări a nimic uie­iei proprii, să cugete şi să mărturisească mişcat pînă la lacrimi: „Aci... fiecare este preocupat numai să-şi î­nioape burta, chiar dacă pentru asta trebuie să fure de la tovarăşul său... Mi se pare chiar uneori că dacă ar nimeri mîine la Kol­­ceak, l-ar sluji la fel“. Blestemată minciună: „Eu, însă nu pot, nu pot să fac asta“. Și blestemată perversitate! Mecik trădează şi salvîndu-şi cu pre­ţul vieţii lui Morozka pielea mizera­bilă, se înduioşează la umbra pădurii de mustrările siropoase care-l chinuie. Iar Morozka, brutalul, răul, i­tidiscipili­­natul, bezmeticul Morozka, faţă în faţă cu vrăjmaşul, smulge arma de la brîu şi înştiinţează primn trei focuri tovarăşii partizani de fatala primejdie care-i aşteaptă. Al patrulea foc ful­guind dinspre kolceakişti sfîrşeşte în inima lui mare şi cinstită. Supremă verificare! Cine l-a pregătit pentru ea? In viaţa lui de om rătăcit de săl­băticia asupririi, el n-a cunoscut alte orizonturi decît galeriile strimte şi joase ale minei. El ştia să bea şi să facă scandal. O singură dată şi-a să­rutat nevasta în ziua nunţii, „fiindcă băieţii din mină chiar cînd se încurcau cu fetele rareori le mîngîiau“. Zidul negru al cărbunelui din Suceau care i-a astupat o viaţă întreagă vederile, devine transparent doar la atingerea baghetei magice a revoluţiei. Sub crusta vechilor apucături începe să se desfăşoare tulburătorul proces al re­găsirii umaine. Varea, soţia lui, l-a înşelat des. Prima dată Morozka se întreabă în detaşament: cum asta? pentru ce? Intr-adevăr, pentru ce? Sufletul acestei femei e ţesut din căl­dura omenească şi poezie, e curată în ciuda murdăriei cu care au împroş­cat-o ani şi ani lipsiţi de sens. Nă­zuinţele ei în spre plinătate morală sînt dramatice. Se îndrăgosteşte de Mecik. Ea ia eleganţa lui exterioară drept o podoa­bă reală a sufletului. Şi mai apoi în noaptea din ajunul retra­gerii, hotărîtoare pentru detaşament, coboară din podul de fîn în căutarea lui Morozka. El e pe undeva beat, pentru că aşa cum a trăit pînă acum nu mai poate trăi. Iar ea umbla prin noaptea plo joasă pe uliţele desfundate ale satului. Da, aşa cum a trăit I pînă acum nici ea nu mai poate trăi. Revoluţia le-a răscolit taine inexiec­tente pînă acum în viaţa lor, i-a afir­mat ca oameni în manifestă­rile lor cele mai personale, cele mai intime. Io numele acestei renaşteri îl­­­dis­preţuieşte Morozka pe Mecik. In nu­mele ei a murit aşa cum a murit: simplu şi eroic. Pe urmele recunoaş­terii lui păşea doar detaşamentul de partizani, păşea plutonul de mineri al lui Dubov, sîmburele detaşamentu­lui, şi comandantul bolşevic Levinson — care îl crescuseră pe Morozka şi îl pregătiseră pentru suprema încercare. Mai demult, la o adunare, Dubov se năpustise cu vorba lui grea, mânios şi pătimaş asupra lui: „Te ţi de prostii, faci de ris neamul cărbunarilor? Bine!". Morozka răspunse: „Să mă împuşcaţi dacă s-o mai intimpla aşa ceva“ — „O să te şi impuşcăm, ros­tise in cele din urmă Dubov, dar ochii lui străluceau acum fără nici o minte, ci drăgăstos şi ironic". Moroz­ka­ simţise alături de el umărul cald al lui Goncearem­ko, se reflectase nu odată în ochii adinei şi mari ca două lacuri ai lui Levinson. „Ochii aceştia îi cuprindeau pe Morozka cu cisme cu tot, şi citeau în el multe lucruri de care, poate, nici el habar n-avea". Levinson nu avea nici statură mărea­ţă, nici figură impunătoare. Glasul său nu răsuna asemenea tunetului, pământul nu se cutremura sub paşii săi. El era mic şi slab. Vorba îi era uneori răguşită. La porunca ei răs­pundeau însă deopotrivă încăpăţînatul Morozka, uriaşul Goncearenko şi bă­trânul Kubrac. In Levinson sălăşluia o putere mult mai mare decît în muşchii lui Goncearenko: puterea isto­riei, logica istoriei. El respira această putere prin toţi porii fiinţei sale. O intuia Morozka, o intuiau cu instinctul lor de clasă toţi cei din detaşament. Autoritatea imensă a lui Levinson se bizuia pe autoritatea revoluţiei, a cau­zei de eliberare a poporului. Oamenii înţelegeau acest lucru şi i se supu­neau bodogănind uneori, nemulţu­miţi, protestînd, dar se supuneau pen­tru că erau convinşi în adîncul sufle­telor de dreptatea comandantului,­­pen­tru că ei credeau întrînsul şi vedeau întrînsul întruchiparea vie a partidu­lui, a minţii şi inimii revoluţiei. Ei se ridică la o înălţime morală copleşitoare pe care simţirile mici nu o vor pricepe şi nu îi vor descifra sensul. Sfârşitul partizanului Frolov... Să curmi viaţa unui tovarăş de luptă, ce poate fi mai dureros, ce poate fi însă mai uman atunci cînd nu există altă ieşire. Frolov e rănit de moarte fără şanse de vindecare. In retragere nu poate fi luat, iar duşmanilor nu trebuie lăsat.. Doar Mecik năvăleşte peste doctorul Staşinski şi îl vesteşte prin ţipetele sale isterice pe Frolov de ceea ce îl aşteaptă. „Pentru prima dată de cînd era bolnav, in ochii lui Frolov apăru o expresie umană — m­­ilă— pentru el însuși sau pentru Stasînski. Lăsă pleoapele jos și cînd le ridică din nou, chipul îi era liniştit și palid. — Dacă ai prilejul să te duci la Suceau, zise el rar, spune-le celor de acolo ca să nu... sufere prea tare. Toți ajungem la asta... Da? Rămase o clipă pe gânduri şi s­puse: am un bă­ieţel acolo, la mine... II cheamă Fedin. Să-şi aducă aminte cineva de el cînd toate se vor termina“. Cînd toate se vor termina şi din jertfele lui Frolov, Dubov şi Baklanov, din sîngele sfînt al ciobanului viforos Mete­l­ţa, va ră­sări fericirea senină a baticurilor pioniereşti. Pînă atunci, Levinson de multe ori se va mai întreba: „Re­zist?* Legătura cu oraşul fusese rup­tă, duşmanii împânziseră regiunea, oamenii flămânzeau şi în detaşament trebuia păstrat cu orice preţ calmul, încrederea... Partizanii încercară să se strecoare prin cleştele încercuirii vrăj­maşe, spre Todo­rachi. Acolo pericolul ar fi­­fost ocolit. Levinson respira în mijlocul oamenilor. Ii conducea la luptă, nu dormea nopţile controlând sentinelele şi singurul dintre tot,­ mai ştia să rîdă. Ii mai ştia să-şi îndrepte mîna spre Mauser atunci cînid mi era ascultat. Oamenii îl priveau în aceste mothem­e cu respect şi teamă. Levin­­eon se ar­ăta însă gata „să primească şi situaţia aceasta, căci era sigur că autoritatea lui era dreaptă“. Pe cît de dreaptă era şi cauza partidului, a re­voluţiei, a milioanelor şi milioanelor de muncitori şi ţărani din Imensa Rusie. După un drum lung în care timp detaşamentul se hrănise numai cu struguri ,şi ciuperci, Levinson ajunse în faţa colibei unui ţăran coreean. Cu pâi­nele împreunate, bătrânul îl im­plora să-i cruţe porcul. Levinson ştia însă că 15 oameni sînt ahtiaţi de foa­me şi că aceşti oameni au de înfrun­tat gărzile albe. „Plin de milă faţă de coreean, el nu putea, nu avea dreptul să-l împlinească rugămintea: — Trageţi, e tot una! Şi-şi încreţi faţa ca şi cum s-ar fi tras în el“. In numele fericirii tuturor, pentru liber­tatea însăşi a ţăranului, el nu avea încotro şi trebuia să-l facă azi să su­fere. E întruchipată aici esenţa unei morale, a unei măreţii sufleteşti im­punătoare şi dure, izvorâtă din revo­luţie şi dictată de revoluţie. Spre Todo­rachi... înfruntând a­­tacurile trupelor lui Kolceak, detaşa­mentul se retrase peste mlaştină şi nimici în urma lui ipodul. Cînd asupra lui Morozka plecat înainte­ pe şosea în cercetare, răsună salva duşmană „Le­vinson întoarse deznădăjduit capul, căutând pentru prima dată sprijin din afară“. „Văzu limpede în faţa lui chipul simplu... aspru­ de oboseală şi de fum al lui Baklanov“. „Şi faţa lui naivă... ardea de cea mai, autentică şi mai mare dintre pasiuni, de pasiunea pentru care muriseră cei mai buni oa­meni din detaşament“. Levinson îşi îndreptă spatele. „Ceva tresări în el, dureros şi dulce“. Ochii lui începură să-i strălucească. „Mergem să facem o breşă, da? — îl întrebă răguşit pe Baklanov, ridicând brusc sabia dea­supra capului, în aşa fel încât scăpără toată în soare. Şi zărind-o, fiecare partizan tresări şi se îndreptă în scări“. Au făcut breşa, dar dincolo de cer­cul duşman, spre Todo­rachi înaintau doar nouăsprezece partizani. Atîţi­a au mai rămas din detaşament. „Le­vinson privi tăcut, cu ochii încă u­­mezi la cerul imens, la pămîntul care făgăduia pâine şi odihnă, la oamenii aceia de pe arie, pe care trebuia să şi-i apropie în curînd, să şi-i facă ai săi, ca pe cei optsprezece care-i ur­mau în tăcere, şi încercă să plîngă. Trebuia să trăiască şi să-şi facă da­toria“. Sensul acestei „înfrîngeri“ exprimă tăria revoluţiei şi explică marea­­ biruinţă. Al. Simieri UMANISMUL REVOLUŢIEI Pe marginea romanului „Infrîngere“ de Aiexandr Fadeev Săptămîna cărţii sovietice Incepînd din ziua de 22 octom­brie şi pînă mîine, vineri 28 oc­tombrie, in întreaga ţară se des­făşoară manifestările Săptăminii cărţii sovietice, organizate de Mi­nisterul Culturii, ARLUS, Uniu­nea Scriitorilor din R.P.R. şi di­ferite edituri. In cadrul acestui eveniment săr­bătoresc, care ne dă prilejul să ne arătăm odată mai mult dra­gostea şi preţuirea literaturii so­vietice, sîmbătă 22 octombrie în Capitală şi în principalele oraşe ale ţării au fost deschise bazate de cărţi la care au fost prezen­tate lucrări literare, ştiinţifice şi tehnice traduse din limba rusă. In Capitală, deschiderea fes­tivă a Săptăminii cărţii sovietice a avut loc la librăria „Cartea Rusă" din calea Victoriei nr. 42. Au luat parte tovarăşii: Ion Pas, prim locţiitor al ministrului Culturii, C. Săbău, vicepreşedinte al Institutului Român pentru Re­laţiile Culturale cu Străinătatea, Eugen Rodan, secretar al ARLUS- ului, academicienii Mihai Beniuc, prim secretar al Uniunii Scriito­rilor din R.P.R., Victor Eftimiu şi Zaharia Starucu, Al. Buican şi Demostene Botez, membri în Bi­­rou­l Consiliului de conducere al S.R.S.C., Aurel Duma, Ilia Meti­­nescu, directorul Editurii „Cartea Rusă", numeroşi oameni de artă şi cultură, oameni ai muncii, stu­denţi. Cuvîntul de deschidere a fost rostit de acad. M. Beniuc, prim secretar al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. „De la un capăt la altul al ţă­rii — a spus printre altele vorbi­torul — tineri şi bătrini dornici de noi cărţi sovietice, aşteaptă cu nerăbdare Săptămina cărţii sovie­tice. Această săptămînă, luminată de puterea cuvîntului scris al sa­vanţilor, artiştilor şi scriitorilor ruşi şi sovietici este unul din roa­dele bogate în sevă de viaţă ale acelei prietenii care, acum 11 ani, a adus poporului nostru lumină şi libertate. După ce a­m subliniat marea va­loare pe care o reprezintă pentru cititorii din ţara noastră apariţia în Luna prieteniei romîno-sovie­­tice a noi lucrări de beletristică şi ştiinţifice sovietice, acad. M. Beniuc a declarat deschisă Săp­­tămîna cărţii sovietice. La Cluj, Iaşi, Timişoara şi Tg. Mureş au vorbit scriitorii Nagy István, Ion Istrati, Al. Jebeleanu şi Kovács György. In acest interval numeroşi scrii­tori s-au deplasat în diferite oraşe ale firii, pentru a prezenta ope­rele unora dintre cei mai repre­zentativi scriitori clasici ruşi şi sovietici. In oraşul Galaţi, scrii­torul Eusebiu Camilar a vorbit despre N. V. Gogol şi Maxim Gorki, iar la Craiova şi Bacău poeţii Mihu Dragomir şi Demos­tene Botez au prezentat poezia lui Vladimir Maiakovski. Despre „Umanismul literaturii sovietice" a conferenţiat Mihail Novicov la Oraşul Stalin, iar scriitoarea Lu­cia Demetrius a vorbit la Piteşti despre opera Salinei Nikolaeva. La Tg- Mureş poetul Majtenyi Erik a înfăţişat opera lui Ale­xandr Tvardovski, iar la Cluj poeta Nina Cassian a vorbit des­pre „Doi poeţi mari pentru cei mici" (Marşak şi Ciukovski), la Ploeşti, dramaturgul Aurel Ba­­ranga a vorbit despre „Teatrul lui Korneiciuk". Alţi critici lite­rari şi scriitori au conferenţiat la Sibiu, Arad, Hunedoara, Timi­șoara, Roman, Oradea, Constanța și în alte localități. GAZETĂ LITERARĂ var^’tm s» * s &JS I 1 jti rS JJ 1.1ŰB "fJJ iJ-jJJ . Copiilor — despre faptele şi oamenii revoluţiei L­iteratura sovietică pentru­ copii s-a născut odată cu noul stat socialist. Chiar în primii ani după Re­voluţia din Octombrie, din iniţiativa lui Alexei Maximovici Gorki, în Pe­­trogradul flămînzit şi îngheţat, oa­menii plini de grijă pentru viitorul ţării, şi care vedeau acest viitor în copii, au început să scrie poeme, po­vestiri şi să editeze reviste pentru copii. Multe evenimente istorice, care au schimbat în mod hotăritor viaţa Ru­siei rămîneau cîteodată neînţelese chiar pentru unii oameni maturi. Cit de important era deci să se poves­tească tinerei generaţii ai copiilor — adică celor care urmau să devină moştenitorii cuceririlor din Octombrie, despre semnificaţia evenimentelor care au zguduit întreaga lume! Cit de im­portant era să li se dezvăluie copii­lor întreaga semnificaţie şi proporţiile uriaşe ale acelor transformări sociale care au constituit temelia viitoarei lumi socialiste! Şi se înţelege de la sine că tema revoluţiei, a luptei eli­beratoare a poporului, a­ devenit una din temele dominante în tînăra lite­ratură pentru copii. Trebuie să spu­nem că tocmai pe acest teren fertil s­-a cimentat, s-a maturizat şi şi-a aflat propriul glas literatura sovietică pen­tru copii. Poziţia justă în tratarea acestei teme n-a fost descoperită de la început Evenimentele emoţionante ale revoluţiei şi ale războiului civil care înflăcărau imaginaţia copiilor, se cereau aşternute pe hîrtie în cărţi destinate micilor cititori. Schimbările profunde care au transformat în mod radical viaţa întregii Rusii sugerau din belşug subiecte şi situaţii drama­tice. Totuşi, într-o serie întreagă de cărţi scrise în anii aceştia, evenimen­tele revoluţiei şi ale războiului civil erau prezentate în stilul literaturii de aventuri. Autorii acestor prime cărţi nu erau pe atunci capabili să discear­­nă în vălmăşagul evenimentelor atît de captivante şi de interesante, ideile şi caracterele umane care au fost hotărîtoare pentru victoria Re­voluţiei din Octombrie asupra forţe­lor întunecate ale reacţiunii. Aseme­nea cărţi ca de exemplu Makar cer­cetătorul de Ostroumov, se apropiau foarte puţin de adevărul istoric. Aici autorul interpreta greşit unele eve­nimente făcînd concesii genului care îl alesese la început. Astfel, tânăru­lui erou din această nuvelă ca şi co­piilor zugrăviţi în alte povestiri ase­mănătoare, le erau încredinţate atri­buţii care nu corespundeau vîrstei lor. Rămîneai la urmă cu impresia că toate faptele erau îndeplinite de copii. Ca şi cum ei ar fi fost aceia care au hotărît destinele lui Octombrie. Au fost înconjuraţi de o asemenea aureolă, de parcă ei ar fi fost aceia care realizaseră faptele eroice extra­ordinare. In faţa lor păleau faptele eroice autentice ale adevăraţilor fău­ritori ai revoluţiei. Se prea poate ca astfel de cărţi să fi plăcut tinerilor cititori, dar din punct de vedere edu­cativ şi artistic toate acestea consti­tuiau un neadevăr care înfăţişa In chip denaturat cursul real al istoriei, cultivind In acelaşi timp la copii gus­tul pentru o literatură inconsistentă, înfăţişîndu-le în mod greşit adevăra­tele forţe conducătoare ale revoluţiei. Primele opere ale lui Arkadii Gaidar au constituit un contrast izbitor cu un asemenea soi de literatură. Gai­dar, el însuşi, a fost un adevărat fiu al revoluţiei ruse. După cum se ştie, ca adolescent, în vîrstă de paispre­zece ani, el a plecat să lupte în ar­mată, alături de cei mari, pe frontul războiului civil, să apere tînăra re­publică sovietică. S-ar părea că de fapt un asemenea era care a păşit de tînăr în viaţă, şi care încă din cea mai fragedă vîrstă a participat în mod nemijlocit la lupta dusă de întregul popor pentru libertate, ar fi putut să cadă mai lesne în aceleaşi greşeli, menţionate mai sus. Dar Gai­dar, fiind un artist sincer şi profund veridic, simţind el însuşi din adîncul inimii cit de mult datorează acestor oameni mari, bolşevicilor, — tot ce avea el mai bun în firea lui — a ştiut să ocolească greşelile pe care le să­­vîrşiseră o serie întreagă de autori în cărţile pentru copii. In cărţile lu' Gaidar acţionează copiii şi ei se află tocmai în miezul povestirii. Acest lu­cru îl apropie foarte mult de tinerii cititori. In cărţile lui Gaidar Insă, copiii sînt zugrăviţi la nivelul posi­bilităţilor lor fireşti, proprii vîrstei lor. Ei ocupă locul pe care într-ade­­văr l-au ocupat copiii în lupta isto­rică a poporului sovietic. Acest lucru nu scade deloc meritul lor. Gaidar, cu profundă emoţie şi cu multă căl­dură, ne-a povestit despre fiicele şi fiii marelui popor sovietic. Tinerii eroi ai lui Gaidar au însuşiri tipice pentru epoca respectivă şi pentru me­diul social din care provin. Ei sunt devotaţi fără margini patriei, ideilor măreţe pe care numai în mod intuitiv le sezisează, simţind mai mult cu inima lor de copii că cei mari apără o cauză dreaptă, pe care o înfăp­tuieşte poporul. Eroii lui Gaidar sunt curajoşi, sunt cinstiţi- Autorul îi si­tuează în împrejurări foarte grele, care necesită un eroism adevărat. Gaidar insă nu uită să-i arate şi pe cei care au ştiut să educe în copii asemenea trăsături. El ne prezintă un tablou veridic care reflectă viaţa aşa cum este într-adevăr. In cărţile lui Gaidar sunt descrişi cu multă dragoste oamenii maturi care au lup­tat în revoluţie. Tocmai aceştia se dovedesc a fi făuritorii noii istorii. Dar­ aceşti oameni aspri, căliţi in luptă, care au cucerit fericirea şi li­bertatea patriei lor prin sînge şi prin muncă, sînt atenţi faţă de copii, văd în ei pe oamenii mari de mîine, vii­torii stăpîni ai vieţii. Gaidar a fost acela care a cîntat prietenia plină de înţelegere şi înţelepciune a celor mari faţă de cei mic. Şi cea mai bună nu­velă a lui Gaidar, Şcoala, a devenit un poem veridic şi emoţionant al ace­lei şcoli aspre prin care a trecut tî­năra generaţie a oamenilor sovietici şi căreia îi aparţinea însuşi Gaidar Evenimentele impresionante şi tumul­tuoase ale Revoluţiei din Octombrie, anii războiului civil, ani grei şi crin­­ceni pentru întregul popor, şi-au gă­sit o adincă şi realistă reflectare in nuvelele lui Gaidar. Copiii din aceste nuvele nu ne sunt prezentaţi ca nişte eroi gata formaţi peste noapte — deus ex machina. Nu, noi vedem cum pagină după pagină, episod după episod, se formează ca­racterul hotărît al acestor băieţi şi fetiţe cu toate evenimentele grele prin care trec, cu toată asprimea şi ascu­ţimea luptei de clasă ce-i atrăgea şi pe ei In vîrtej. In felul acesta, în cărţile lui Gaidar, Intr-o formă artis­tică foarte vie se îmbină trăsăturile unei povestiri istorice cu elemente profund educative. De o dragoste deosebită in rindu­­rile copiilor sovietici se bucură car­tea care povesteşte emoţionantele fapte eroice ale tinerei generaţii în lupta pentru victoria lui Octombrie. Această carte n-a fost scrisă special pentru copii. Se ştie însă că totdeau­na, în toate timpurile, copiii, ei înşişi, nu odată au „ales“ din literatura uni­versală ceea ce le era foarte apro­priat şi pe înţeles şi drag inimii lor. Aşa după cum indiferent de voinţa autorilor au devenit bunuri pentru copiii întregii lumi, cărţi ca Robin­son Crusoe de Daniel de Foe, mitu­rile Eladei, basmele populare despre viteji, tot aşa a devenit cartea de căpătii a milioane de şcolari, roma­nul lui Nikolai Ostrovski. Aşa s-a călit oţelul. Există ceva asemănător, înrudit în glorioasa biografie a lui Gaidar şi a lui N. Ostrovski. Şi unul şi altul de fapt şi-au dăruit viaţa pentru victoria cauzei pe care au servit-o, fiecare cu pana în mină, cu fiecare picătură din sîngele lor. Dîr­­zenia şi tăria de caracter a lui Pavel Korceaghin, care, ţintuit la pat de o boală cruntă, a căutat să rămînă to­tuşi în rîndurile luptătorilor revoluţiei, a stirnit o profundă emoţie în inimile milioanelor de tineri. Gaidar a căzut pe front confirmând prin moartea sa eroică adevărul celor scrise de el. Curajul şi voinţa neînfrîntâ a lui Korceaghin erau întruchiparea acelor calităţi extraordinare de care a dat dovadă însuşi Nikolai Ostrovski, ade­văratul erou al întîmplărilor grele şi tragice din roman. In acelaşi timp, această carte pasionantă şi plină de curaj oferă tinerilor cititori posibili­tatea vie de a retrăi o serie întreagă de evenimente din perioada revoluţiei şi a războiului civil şi îi ajută să în­ţeleagă esenţa şi semnificaţia întîm­plărilor petrecute în ţară. Literatura sovietică pentru copil cu­prinde de asemenea o serie de cărţi în care sînt redate cu o precizie docu­mentară faptele neuitate ale Revoluţiei din Octombrie. Astfel e foarte cunos­cută cartea lui Saveliev Asaltul Pala­tului de Iarnă (autorul a căzut el În­suşi pe front în Războiul de Apărare a Patriei). Foarte exact, foarte simplu, Saveliev a ştiut să povestească copiilor cum s-a desfăşurat Revoluţia din Oc­tombrie, cum a fost cucerită de către muncitori şi marinari ultima citadelă a bogătaşilor şi a moşierilor — Pala­tul de Iarnă din Petrograd. O carte a­­semănătoare este şi cartea lui Evghenii lunga, care evocă salvele istorice de tun trase de pe crucişătorul Aurora, vestind lumii întregi căderea regimu­lui capitalist din Rusia. Autorul ace­stei cărţi e un scriitor care se inspiră din viaţa marinarilor, fiind el însuşi căpitan de marină. El a povestit con­­vingător despre oamenii de pe vas şi despre însuşi vasul Aurora care avea şi el o biografie foarte interesantă. Cele două cărţi amintite mai sus, după părerea mea, sînt cele mai însemnate în seria numeroasă a cărţilor istorice do­cumentare scrise pentru copii, pe tema Marii Revoluţii Socialiste din Octom­brie. Un scriitor talentat pentru copii, care a ştiut să creeze, în cărţile lui despre anii războiului civil, caractere vii, de neuitat, a fost Panteleev. El a povestit despre curajul unui ostaş de rînd sovietic, într-o povestire scrisă cu foarte multă măestrie şi intitulată Pachetul. Scriitorul Janikov a scris o Nuvelă despre un prieten mai mare, unde povesteşte cu îndemînare şi cu căldură izvorîtă din inimă despre exemplul dat de cei mari şi des­pre această vie transmitere a tradi­ţiilor de la o generaţie la alta. Autorul acestor rînduri şi-a început activitatea sa literară ca autor de cărţi pentru copii, cu o nuvelă despre ma­rile transformări petrecute în viaţa po­porului. Am căutat să prezint la ni­velul înţelegerii copiilor Întreaga di­versitate a situaţiilor care s-au creat în familie şi în şcoală în anii de dina­­inte de revoluţie şi în primii ani de după războiul civil. Am în vedere nu­velele mele autobiografice Conduita şi Şvambrania. Nu trebuie să fiu eu acela care să judece dacă am reuşit, dacă autorul a ştiut să-şi îndeplinească sar­cina. Eu amintesc aici despre mode­stele mele lucrări deoarece din propria mea experienţă am putut să mă con­ving cît de importantă e pentru un scriitor cunoaşterea materialului deo­sebit de interesant şi care îmbogăţeşte cunoştinţele, al evenimentelor istorice revoluţionare, pentru abordarea cu mai mult curaj a noilor teme ale actuali­tăţii. O carte veridică şi profundă bazată pe un material biografic şi care se bucură de un renume deosebit în rîn­­durile copiilor, a devenit povestirea lui D. Furmanov, Ceapaev. Autorul a dez­văluit aci chipul unui conducător de oşti proletar, unic în felul lui, foarte complex şi plin de contradicţii. Cea­paev a fost îndrăgit atît de copii rit şi de maturi. Munca de creaţie a lui Fur­manov — şi el scriitor făurit de revo­luţie, aşa cum a fost şi Gaidar, îi în­vaţă foarte multe lucruri pe scriitorii care doresc să realizeze­ în cărţile pen­tru copii o imagine atrăgătoare şi cu­ceritoare a unui om matur. Furmanov nu caută să ascundă cititorilor că Va­­silii Ivanovici Ceapaev nu avea studii vaste, de fapt nu prea ştia multă carte. El nu ştia cine fusese Alexandru Ma­cedon, ştia însă cine era Lenin şi pun întreaga sa fiinţă înflăcărată şi revo­luţionară era devotat cauzei pe care o apăra şi pe care el o socotea dreaptă şi de neînfrînt. El a servit cu arma în mînă această idee a lui Lenin şi pentru victoria ei şi-a dat viaţa. Prin faptul că Ceapaev e prezentat cîteodată şi în momente de slăbiciune, el nu devine mai puţin atrăgător. Ci­titorii, atît cei mari cît şi cei mici, sînt cuceriţi de această natură bogată şi înzestrată a lui Ceapaev, care cî­teodată greşeşte dar care totuşi stă­­pîneşte o forţă irezistibilă de convin­gere asupra maselor şi e devotat fără margini cauzei revoluţiei. Eroul popu­lar al războiului civil, Ceapaev, a de­venit unul dintre cei mai iubiţi eroi literari ai cîtorva generaţii de cititori. Vorbind şi despre Ceapaev a lui Furmanov, ne-am referit la cărţi din­tre cele mai importante care înfăţi­şează copiilor oamenii şi faptele revo­­luţiei. Eu am în vedere cărţile apar­­ţinînd genului biografic. Asemenea cărţi sînt necesare şcolilor, organiza­ţiilor de pionieri, care, folosind exem­­plele concrete din viaţa oamenilor mari ai mişcării revoluţionare şi ai Revoluţiei din Octombrie, îi educă pe copiii noştri în spiritul marilor idei leniniste. Printre asemenea cărţi tre­buie să citez cartea Un băiat din Ur­­jum, de Golubova, care ne povesteşte despre copilăria şi adolescenţa lui Ser­­ghei Mironov­ici Kirov. Nu de mult, a apărut o carte interesantă a lui Istro­­verov care ne vorbeşte despre unul dintre eroii legendari ai revoluţiei, Solors. La rîndul său a fost întîmpi­­nată cu bunăvoinţă de către cititori şi critica literară, cartea unui tînăr scrii­tor, Gavrilov, Cel din Lugansk, în care, poate în mod fugitiv, dar foarte viu, au fost redate o serie întreagă de trăsături din biografia „lăcătuşului din Lugansk“, a tovarăşului Voroşilov. In rîndul acestor cărţi aş vrea să remarc cartea lui Arkadii Vasiliev, Tovarăşul Arsenii, care ne povesteşte despre anii de luptă ilegală şi despre participarea în această luptă cît şi în războiul ci­vil, a cunoscutului conducător de oşti din timpul războiului, Frunze. Acum trecem la cărţile care poves­tesc copiilor noştri despre anii îndepăr-’ taţi ai muncii ilegale, despre acţiunile curajoase ale revoluţionarilor ruşi care, plini de abnegaţie, cu toată pri­goana undîrjiţi din partea repre­zentanţilor ţarului, au pregătit Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, au pregătit victoria revoluţiei socialiste proletare. Printre acestea se remarcă cartea lui Mstislavski Pasărea primă­verii în care e redată imaginea lumi­noasă a revoluţionarului rus Bauman. Considered că genul biografic e foar­te important în literatura pentru copii eu trebuie — de altfel nu pentru pri­ma dată — să recunosc că noi scrii­torii sovietici rămînem ca şi mai îna-m­inte, datori în faţa cititorilor pentru faptul că încă n-am creat opere mo­numentale despre marii conducători ai P?P,ru,ui sovîetic, despre Lenin şi Maim. Aproape în fiecare casă unde există copii o să găsiţi cartea Măriei Ilicina Vilanova, sora lui Vladimir Ilici Lenin, despre anii copilăriei lui Lenin, a marelui său frate, însă pînă acum n-a fost creată o carte mare, in-­­teresantă, amplă, care să arate în lu­mina veridică. In toată măreţia ei, viaţa marelui conducător, a unuia din­tre cei mai geniali oameni. Poetul georgian Leonidze a creat un poem despre tinereţea lui Stalin, dar aceasta nu poate să satisfacă pe deplin inte­resul firesc al tinerilor noştri cititori pentru viaţa acestui om mare care a fost Iosif Vissarionovici Stalin. In a­­cest domeniu, care abia e la început, avem foarte multe de realizat. Aş vrea aci să fac următoarea remarcă:­­scriitoarea Prilejaeva, foarte cunoscu­tă copiilor prin povestirile ei, reuşeşte acum, atît cît pot judeca după frag­mentele pe care le cunosc, să creeze o carte valoroasă despre Mihail Ivano­vici Kalinin, unul dintre cei mai de seamă colaboratori ai lui Lenin. In faţa scriitorilor sovietici pentru copii se ridică încă o serie întreagă de probleme importante care deocamdată nu sînt rezolvate pe deplin. Tradiţiile lui octombrie sînt vii şi triumfă în faptele de muncă ale oamenilor sovie­­tici care, sub conducerea fermă a Par­tidului Comunist, străbat drumul de la socialism spre comunism. Se scriu cărţi despre şcoală, despre colhozuri, despre şcolile rezervelor de muncă, despre cuceririle pămînturilor nedesţe­lenite pe întinderile cărora astăzi flu­tură steagurile roşii ale brigăzilor ti­nere fruntaşe, aceste steaguri reflec­­tînd lumina roşie a lui Octombrie care a răsărit deasupra lumii în 1917. Noi totuşi, nu odată ne vom întoarce în cărţile noastre spre acei oameni şi fapte care acum o jumătate de veac au ridicat steagul revoluţiei în 1905, iar în 1917 l-au transformat în steagul primului stat socialist din lume. Articol scris pentru „Gazeta Literară de LEV KASSIL X/ 1 Arkadii Gaidar Redactor-şef: Zah­aria Stancu. Colegiul redacţional: Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Eusebiu Gamilar, Paul Georgescu (redactor-şef adjunct), Alexandru Jar, Eugen Jebeleanu, George Macovescu, Ion Mîhăileanu, Veronica Porumbacu (redactor-şef adjunct), Cicerone Theodorescu, Ion Vitcer. REDACŢIA SI ADMINISTRAŢIA­­ Bucureşti —Bdul Ana Ipătescu 15. Telefon: Redacţia 2.74.26 ; 1.60.17. Administraţia 1.17.92. ABONAMENTE; I luni MO Mt • hmJ II tei; 1 aa M W. Tiparul Întreprinderea poligrafi« nr. t atg. Brr «te« *8-25. %

Next