Gazeta literară, iulie-decembrie 1955 (Anul 2, nr. 27-52)

1955-12-22 / nr. 51

9 ansemnari cuprilejul celui de al II- lea Gongres Trei şedinţe parlamentare, o răscoală şi un mesaj regal am răsfoit recent încă odată Monitorul Oficial cu dezbaterile parlamentare din primăvara a-i puternicelor răscoale ţărăneşti, 1907. La 10 martie au avut loc ultimele dezbateri parlamentare, sub guvernarea partidului conservator condus de latifundiarul G. Gr. Cantacuzino. Din dezbateri reiese limpede că ţara se află cuprinsă de răscoale şi că guvernul conservator, uzat de o lungă şi abuzivă stăpînire a statului, nu mai este în măsură să facă faţă situaţiei. Guvernul conservator obţine totuşi aprobarea bugetului. La 11 martie şedinţa Camerei Deputaţilor nu are loc întrucît — anunţă preşedintele Camerei — „pe banca ministerială nu se află nici un domn ministru“. In aceeaşi zi, dimineaţa, a căzut guvernul conservator şi puterea a fost trecută de regele Carol I, partidului naţional-liberal care şi-a asumat răspunderea guvernării şi şi-a luat obligaţia de a „face linişte în ţară“. La 12 martie, noul guvern, avînd ca preşedinte al Consiliului de miniştri pe latiguidiarul D. A. Sturdza, care era şi preşedinte al Academiei Române, şi pretindea că se ocupă cu ştiinţa istoriei, ca ministru de interne pe I. I. C. Brătianu şi ca ministru al departamentului războiului pe generalul Alexandru Averescu, se prezintă Camerei. Această zi, de 12 martie, este acea zi faimoasă în care cele două partide burghezo-moşiereşti îşi dau mina pentru a reprima răscoalele ţărăneşti prin singe şi foc. In acea zi noul prim ministru a ţinut cuvîntarea sa de care istoricii burghezi s-au arătat cîteva decenii atît de încîntaţi, caracterizînd-o drept o „cuvîntare plină de patriotism luminat“. Intre altele, preşedintele Consiliului de miniştri şi istoricul D. A. Sturdza a spus atunci: „Domnilor deputaţi, zilele care trec peste noi sunt zile foarte grele şi de mari suferinţe sufleteşti“ (îmi place grozav expresii aceasta „suferinţe sufleteşti“ n.n.), „se impune deci nouă, tuturora, datoria de a uita ce ne desparte unii de alţii, deosebirile noastre de vederi, urile şi resentimentele noastre, luptele noastre personale. Se impune să ne dăm mina unul altuia, mină sinceră şi frăţească, ca ţara să iasă din nevoi (ţara moşierilor n.n.) şi să izbutim ca liniştea de care ne-am bucurat în timp de patru decenii, să fie din nou restabilită“. (Este vorba de cele patru decenii ale domniei lui Carol I). „Desordinea trebuie să înceteze, și ea va înceta îndată ce vom voi noi ca ea să îneleze“. Stenograful notează că discur-il lui D. A. Sturdza a fost primit de Cameră cu „aplauze prelungite“. Take Ionescu — atunci conservator, şi care pînă în ajun deţinuse departamentul finanţelor — a declarat: „Domnilor deputaţi, la apelul domnului prim ministru vorbesc in numele marei majorităţi, aproape al unanimităţii Camerei, făgăduind tot concursul nostru, nu numai al voturilor noastre, dar concursul nostru întreg, cu sufletele curate, în opera guvernului de restabilire a păcii în această ţară“ Stenograful, atent şi corect, notează şi aci „aplauze prelungite“. I. Lahovari, moşier, fruntaş conservator, s-a urcat şi el la tribună şi a grăit: „Domnilor, îmi rămîne puţin de spus după cuvintele elocinte călduroase ale domnului Take Ionescu. Cu toate acestea, ţin şi eu să declar sus şi tare în această adunare, guvernului majestăţii sale, în zilele grele prin care trecem, în nenorocirea cu atît mai dureroasă cu cît altă dată răul ne venea de la vrăjmaşi, de la străini şi astăzi răul ne vine prin mîna fraților noştri, fiilor noştri, că în aceste împrejurări sînt gata să dau tot concursul, tot sprijinul meu guvernului, pentru restabilirea ordinei şi pentru salvarea ordinei sociale în această ţară“. Liberalii s-au îmbrăţişat cu conservatorii, s-au sărutat şi au plîns de bucurie că... „ordinea va fi restabilită“. D. A. Sturdza a vorbit aşadar atunci de „suferinţele“ lui „sufleteşti“, Take Ionescu despre „sufletele“ lor, ale parlamentarilor, „curate“, iar I. Lahovari, moşierul, i-a numit pe ţăranii răsculaţi „fraţii noştri“, — adică „fraţii“ lor, ai moşierilor, ba chiar „fiii noştri“ — adică fiii „lor“, ai boierilor moşieri... La 14 martie, imediat după deschiderea şedinţei, fruntaşul conservator, moşierul şi „omul de lume“ Alexandru Marghiloman — cel ce-şi trimetea rufele şi gulerele să-i fie spălate şi călcate la Londra, întrucît i se părea că în ţară nu se găsesc spălători şi călcători destul de meşteri, şi pe care eu am mai apucat a-i vedea la Cameră, pe străzile Bucureştilor ori la hipodrom, unde întreţinea o sumedenie de cai de curse, atunci cînd ajunsese, după expresia lui N. Iorga, numai o „obosită umbră“ — a cerut cuvîntul şi a făcut această comunicare: „Semnalez domnului preşedinte al Consiliului faptul următor: pe cale depresă s-a răspîndit un apel abominabil, la rezervişti şi concediaţi, provocîndu-i la nesupunere şi la întoarcerea armelor în contra armatei". „Nu voi comite nesocotinţa să repet nimic din acest apel, pentru că nu vreau să-i dau publicitatea pe care o au cuvintele noastre. Mă mărginesc numai să depun acest jurnal înaintea domnului preşedinte al Consiliului, şi mă raportez la Înţelepciunea domniei-sale, dacă nu crede că este de datoria guvernului de a face să înceteze cu o zi mai înainte“. Conştiincios, stenograful notează: „aplauze prelungite şi îndelung repetate“. D. A. Sturdza a mulţumit ţientru comunicare şi a făgăduit că va lua măsuri. Şi atunci s-a auzit în Camera Deputaţilor urlînd glasul deputatului moşier I. A Brătescu. Iar stenograful, cinstit, corect, conştiincios, i-a notat urletul: „Stîrpiţi „Romînia muncitoare“ din Capitală. Stirpiţi” „Romînia muncitoare“ din Craiova şi Constanţa“. In ziarul „Romînia muncitoare“ apăruse apelul mişcării muncitoreşti de atunci în care rezerviştii erau sfătuiţi să nu se prezinte la cazarmă şi soldaţii să nu tragă în părinţii şi fraţii lor ţăranii răsculaţi. Căci represiunea sîngeroasă începuse. Ceea ce mi se pare însă caracteristic în această şedinţă nu este intervenţia lui Alexandru Marghiloman, cît strigătul isteric al deputatului I. A. Brătescu „Stîrpiţi „Romînia muncitoare“ din Capitală, stîrpiţi „Romînia muncitoare“ din Craiova şi Constanţa“. Ţărănimea săracă se răsculase. Slabi numericeşte şi insuficient organizată, muncitorimea încerca să-i dea o mină de ajutor. Moşierii şi burghezii se speriau mai ales de muncitorime. Acest strigăt, „Stîrpiţi „Romînia muncitoare“, lansat în Cameră la 14 martie 1907, de un deputat obscur ca I. A. Brătescu, a fost preluat de burghezie şi moşierime şi repetat de nenunărate ori de atunci şi pînă la 23 August 1944. Unii politicieni, ca Maniu, Brătianu, Rădescu, l-au mai strigat şi după 23 August 1944, iar alţii, ca transfugii de pe la diferitele posturi de radio apusene şi nord-atlantice, îl mai strigă şi astăzi. Dar, cum se vede, istoria nu a îngăduit ca muncitorimea să fie „stirpită“. In 1917, după Marea Revoluţie din Octombrie, muncitorimea a luat puterea în Rusia ţaristă şi astfel s-a născut Uniunea Sovietică. După 1944 muncitorimea a mai luat puterea în cîteva state europene, înfiinţînd regimuri de democraţie populară. Apoi s-a născut China nouă, apoi s-a născut Vietnamul. Faptele sînt fapte. Nu ai cum le ascunde. Noi nici nu avem pentru ce le ascunde. Dimpotrivă, totul ne îndeamnă să le dăm la iveală. In Camera Deputaţilor din regatul român, la 15 martie 1907, guvernul liberal vine cu un proiect de lege „relativ la proclamarea stării de asediu prin decret regal“. Cere urgenţa şi o obţine. G. Gr. Cantacuzino, fostul prim ministru conservator, sub guvernarea căruia se iscaseră răscoalele ţăraneşti, cere cuvîntul şi vorbeşte astfel de la tribună: „Domnilor deputaţi, măsura propusă de guvern, prin proiectul de lege de faţă, este pe deplin legitimată prin gravitatea împrejurărilor. Atunci cînd ţara se află pe marginea prăpastiei (ţara boerilor, n.n.) şi cînd noţiunea dreptului (dreptul de proprietate al boierilor asupra uriaşelor moşii lucrate de ţărani, n.n.) este întru atît întunecată încît suntem ameninţaţi de a vedea reînviindu-se timpurile de barbarie ale secolelor dispărute (cînd nu existau moşieri, n.n.) numai măsuri energice pot scăpa ţara (ţara boierilor, n.n.), care se află in pericol. Salvarea patriei (adică a statului burghezo-moşieresc, n.n.) trebuie să fie legea supremă. Latinii traduc această idee prin aforismul următor. Salus Rei Publicae suprema lex este! (ah! aceşti asasini care ştiu latineşte! n.n ). In numele partidului conservator (partidul marilor moşieri n.n.) dau adeziunea deplină proiectului de lege prezintat de guvern“. Guvernul naţional liberal, avînd, după votarea acestei legi, mîinile libere, începe cea mai sîngeroasă represiune cunoscută în istoria poporului nostru. Operaţiunile militare sunt conduse cu energie de generalul Alexandru Averescu, ministrul departamentului războiului. Dau larg concurs generalului, ministrul de interne Ion I. C. Brătianu şi ministrul justiţiei, învăţatul jurist, doctor în drept de la Paris, Toma Stelian. Guvernul îşi scaldă mîinile în singe; deputaţii,despre ale căror „suflete curate“ vorbise Take Ionescu, îşi scaldă mîinile in sînge. Nu a existat în acea primăvară a lui 1907 moşier sau arendaş de rmoşii care să nu intre în complicitate cu organele însărcinate cu represiunea, să nu schingiuie, să nu asasineze, să nu-i jefuiască pe ţărani, unii direct, alţii indirect. Iar regele Carol I dă un decret de închidere a Parlamentului în care îşi descarcă inima şi-l amestecă printre asasini pe însuşi „A-Tot-Puternicul Dumnezeu“. Să dăm însă cuvîntul acestui decret: „Domnilor deputaţi, trecem în momentul de faţă prin însemnate greutăţi şi mari îngrijiri. Gîndurile tuturor sînt îndreptate spre restabilirea ordinei şi liniştei tulburate. In aceste împrejurări corpurile legiuitoare au fost la înălţimea chemării lor, însufleţite de un patriotism luminat (adică deputaţii şi senatorii celor două partide au fost cu toţi de acord să-i ucidă pe ţărani, n.n.)“. „Ele au dat fără ezitaţiune concursul lor preţios guvernului meu (ajutînd guvernul să legifereze starea de asediu şi să comită asasinate individuale şi î n masă, n.n.). S-a dovedit încă odată că atunci cînd o primejdie ne ameninţă (pe boieri, pe bancheri, familia regală, n.n.), toţi fiii ţării (aici ţăranii nu mai sînt socotiţi „fii ai ţării“, n.n.) se unesc în singura cugetare de a-şi împlini datoria către patrie. (De a-i ucide pe ţărani, n.n.). Energica manifestare de astădată îşi va da roadele ei (şi le-a dat: unsprezece mii de cadavre, n.n.) binefăcătoare in prezent şi viitor“. Carol I trece apoi la mulţumuri: „Vă mulţumesc călduros că în aceste momente grele, care ne umple pe toţi de întristare ( !!! n.n.) ne-aţi înconjurat cu iubire şi devotament Să rugăm pe A-Tot-Puternicul Dumnezeu să ne ocrotească şi să ne conducă paşii“. Cum vedem, asasinii ţăranilor se pitulau sub pulpana nevăzută a „A-Tot- Puternicului Dumnezeu“ şi pitulaţi sub această pulpană, ocrotiţi, îşi conduceau paşii prin barurile şi prin localurile de noapte ale Bucureştilor, în care tocmai făceau furori cîteva renumite şanteze descinse de curînd din Paris. Dar paşii armatelor de represiune erau îndreptaţi către sate. Puştile încărcate ale soldaţilor armatelor de represiune erau îndreptate către piepturile ţăranilor răsculaţi. Gurile tunuri-'lor armatei erau îndreptate către satele ţăranilor răsculaţi şi nu osteneau vărsînd ghiulea după ghiulea. Generalul Gigurtu telefona atunci din Craiova comandantului unei mici unităţi de represiune: „Nu lua nici un prizonier. Impuşcă-i pe toţi ţăranii pe care i-ai prins“. „Roadele“ represiunii, — unsprezece mii de ţărani, printre care femei, bătrîni şi copii — au pierit. Dar nădejdea poporului român, popor de muncitori şi de ţărani, a rămas vie. Ea a sporit necontenit. Poporul romín muncitor îşi aştepta ceasul său cel mare. Ziua sa cea mai luminoasă — acea zi a eliberării sale de sub asupritorul jug al burgheziei şi moşierimii. Exploatarea ţăranilor şi a muncitorilor a continuat să fie tot atît de crîncenă, tot atît de nemiloasă şi după răscoale, ba chiar mai crîncenă, mai nemiloasă. S-a adeverit încă odată ce mare dreptate avusese Bălcescu cînd scrisese — după revoluţia din 1848, adresîndu-se poporului muncitor din patria sa: „Ei nu vă vor da nimic, căci nici vor, nici pot. Fiţi gata dar a lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boerii pămîntului nu dau fără numai a ceea ce le smulg popoarele“... n 1914, aproape de începutul toamnei, a izbucnit primul război mondial. Statele europene s-au prins în hora morţii, unul după altul. Boierii şi domnii pămîntului romînesc au chibzuit că Romînia nu poate să rămînă pînă la urmă în afara sîngerosului conflict. S-au pornit deci să vînzolească ţara şi să anunţe războiul. Războiul însă se tuce cu soldaţi. Iar soldaţi au dat totdeauna numai clasele de jos, muncitorii şi ţăranii, aşa cum adevărat grăise, într-o comisie agrară, la 1848, un ţăran: „Cînd e vorba de a aduna ostaşi, dorobanţi, cordonaşi, potecari şi orice fel de slujbaşi în urnirea poverilor, cine altul i-a dat decit noi, fără ca să fim nădăjduiţi la vreo mîngîîere, decît la aceea a biciului stăpînirii. Se cer bani, producte, vite, podvezi. Cine le împlineşte decît noi din sărăcia noastră?... Apoi, după acest fel de jertfe, făcute cu sîngeie şi cu sudorile noastre, nu e păcat înaintea lumii şi a lui Dumnezeu ca tocmai noi să fim străini şi nemernici în pămîntul nostru?“. Situaţia ţărănimii romîneşti era in 1916 aproape ca aceea din 1848, cînd au fost rostite aceste grozave cuvinte. Boierii şi domnii pămîntului romînesc şi-au adus atunci, în 1916, aminte — avînd nevoie de ei — de muncitori şi ţărani, de muncitorii cărora le închiseseră cluburile şi ziarele, de muncitorii pe care căutaseră să-l stîrpească, dar pe care nu-i putuseră stîrpi, fiindînd, după căderea ţarului, s-a auzit şi de căderea guvernului provizoriu al lui Alexandru Kerenski şi despre biruinţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, precum şi de înfiinţarea primului stat din lume al muncitorilor şi al ţăranilor, şi cînd, mai ales, s-a văzut că nu este cu putinţă ca acest stat nou să fie hăcuit şi doborît, boierii şi domnii pămîntului romînesc şi-au adus, mai mult de nevoie decît de voie, aminte din nou de „fraţii“ lor, de „fiii“ lor, muncitorii şi ţăranii. S-au făgăduit, ba s-au şi acordat, la repezeală, umbrele palide ale unor aşa-zise libertăţi, tuturor cetăţenilor, fără deosebire de avere sau de ştiinţă de carte. Mai mult, pentru a-i despărţi pe ţărani de muncitori, li s-a dat ţăranilor ceva pămînturi. Odată satele amorţite, cu împroprietărirea şi cu dreptul de vot, stăpînirea burghezo-moşierească s-a repezit cu toată puterea ei asupra muncitorimii. Mii şi mii de burghezi şi moşieri strigau acum în Parlament, — în Parlamentul care îşi spunea democrat — prin ziacă fără muncitori fabricile lor ar fi prins rugină, şi de ţăranii asupra cărora dezlănţuiseră în 1907 teroarea şi asasinatul. Şi aducîndu-şi de ei aminte, boierii şi domnii pămîntului romînesc i-au numit pe muncitori şi pe ţărani iarăşi „fraţii“ lor şi „fiii“ lor şi au încercat a-i îmbrobodi cu minciuni şi făgăduieli de... mai bine. In cîteva oraşe din ţară, muncitorii s-au adunat, au manifestat şi au protestat cu dîrzenie împotriva pregătirilor de război, care deveniseră tot mai evidente şi tot mai apăsătoare pentru oamenii cei mulţi şi săraci. Poliţia s-a ciocnit cu manifestanţii, i-a lovit, i-a împuşcat, i-a risipit. Iar în toamna lui 1916 ţara era aruncată, fără să fie întrebată, în grozavul război. Sute de mii de muncitori şi ţărani au fost înrolaţi, mobilizaţi şi trimişi pe front. Ei erau trimişi să lupte şi să moară aproape dezbrăcaţi şi aproape neînarmaţi. Cine a trăit în acea vreme, sau cine a cercetat mai tîrziu documentele şi memoriile publicate de unii generali care au avut rosturi de conducere în acel război, îşi poate da seama de toată nebunia care a domnit. Frontul a fost spart în Carpaţi şi pe Dunăre de către trupele germane. Aproape trei sferturi din ţara au suferit doi ani ocupaţia, silnicia şi jaful duşmanului. Opt sute de mii de ţărani şi muncitori au plătit cu viaţa lor războiul declarat de boierii şi domnii pămîntului romînesc. rele lor şi pe la toate colţurile, ca altă dată, în 1907, obscurul deputat I. A. Brătescu: „Striviţi-i pe muncitori... Striviţi-i pe muncitori...“ Dar acum muncitorimea riposta. Ea făcea să apară la 7 noiembrie 1918, un manifest care începea astfel: „Muncitori! Şapte Noiembrie! Zi pe care nici un muncitor nu trebuie să o uite ! Ziua aceasta este o zi fără seamăn de mare şi frumoasă pentru clasa noastră! Astăzi se împlineşte un an de la revoluţia bolşevică, un an de cînd muncitorii şi ţăranii ruşi au alungat pe boeri şi pe patroni de pe moşii şi din fabrici, punînd dînşii — proletarii de la oraşe şi de la sate — stăpînire socialistă, stăpînire muncitorească pe ele. Un an se împlineşte astăzi de cînd în Rusia cuvîntul de „burghez“ (trăitor din munca altuia) e o insultă, şi de cînd, pentru întîia oară în istorie, muncitorii, ei înşişi, cîrmuiesc statul, Republica Socialistă“. Manifestul se termină cu fraza: „Trăiască Republica Socialistă Romînă". După o oarecare trecere de timp... Cînd s-a auzit de biruinţa Marii Revoluţii din Octombrie • GAZETA LITERARA al Partidului utuncitoresc ^Oromîn . De la 13 Decembrie 1918 pînă la 23 August 1944... artidul Comunist Romín a fost înfiinţat în anul 1921. In 1924 el a fost scos din lege şi aruncat în ilegalitate. Partidul Comunist Romín şi-a reluat activitatea legală abia la 23 August 1944. Istoria stă martoră. Martore stau documentele. Martori stau oamenii, că în această lungă perioadă activitatea Partidului Comunist Român nu a încetat o singură clipă, cu toată prigoana la care comuniştii au fost supuşi, cu toate greutăţile extraordinare pe care regimul burghezo-moşieresc le arunca în calea Partidului Comunist Român. Această activitate a fost dusă, întreagă, pentru atingerea aceloraşi ţeluri: eliberarea muncitorimii şi ţărănimii de sub jugul greu al exploatării burghezo-moşiereşti; fericirea poporului rromin; scoaterea poporului român din alianţa cu statele capitaliste care pregăteau războiul împotriva Uniunii Sovietice, construirea societăţii socialiste. Dar, de asemenea, istoria stă martoră, martore stau documentele, martori stau oamenii, că în toată această lungă perioadă, nu a existat guvern în Zorile visate cu atîta ardoare de obijduitul popor român, de cărturarii cu idei înaintate ai poporului român, printre care străluceşte ca :un luceafăr numele nepieritor al lui Bălcescu, zorile visate apoi de comunişti, şi pentru care au luptat şi s-au jertfit comuniştii, s-au arătat abia la 23 August 1944 în condiţiile create de victoriile armatelor sovietice asupra hitlerismului. Atunci s-au ridicat tumultuoase, la chemarea partidului, masele muncitoare de la oraşe şi sate. Noi moşteneam ruinele aduse asupra ţării de război. Moşteneam sărăcia. Moşteneam mizeria. Cu toate acestea, poporul român a găsit forţa uriaşă de a-şi îndrepta armele împotriva duşmanului hitlerist şi el a participat, pînă la capitulare, la Primul Congres al Partidului Muncitoresc Romín a avut loc la sfîrşitul lui februarie 1948. El a fost precedat de unirea într-un singur partid a partidelor muncitoreşti, comunist şi sofist. De aci înainte, Partidul Muncitoresc Român a început a face paşi din ce în ce mai mari în istoria de astăzi a poporului nostru. In raportul său, ţinut la acest congres, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a spus: „De treizeci de ani învăţătura lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin serveşte avantgărzii proletare din Romînia drept că Revoluţia noastră culturală S-a vorbit totdeauna mult despre starea înapoiată a poporului nostru muncitor de la oraşe şi sate şi s-a scris şi mai mult. Unii publicişti au scris despre aceasta cu indignare şi au cerut — celor ce aveau atunci răspunderea în stat — să se ia măsuri de îndreptare. Alţii, nevăzînd în faţă nici o zare luminoasă, au scris cu amărăciune, ca să rămînă scrisă pe undeva ca o mărturisire, părerea lor. De îmbunătăţit însă nu s-a îmbunătăţit nimic. Am rămas decenii de-a rîndul ţara cu cel mai mare număr de analfabeţi din Europa, ţara cu cei mai rău hrăniţi oameni, ţara cu cei mai mulţi desculţi şi dezbrăcaţi, — acestea în pofida imenselor bogăţii ale solului şi subsolului nostru. Eram o ţară cu un mare export de cereale. Ţăranii români se îmbolnăveau însă şi mureau de pelagră, din cauza mălaiului acru şi amar pe care erau nevoiţi să-l consume. La mai puţin de o poştă de Bucureşti, şaizeci sau şaptezeci la sută din săteni nu cunoşteau scrisul sau cititul, dar pe Calea Victoriei se găseau patrusprezece librării care vindeau numai cărţi şi reviste franţuzeşti pentru „rafinaţii" Capitalei. Orice străin care trecea prin ţara noastră se mira de contrastele atît de izbitoare între viaţa de lux a celor „de sus“ şi mizeria îngrozitoare a celor mulţi şi „de jos“. Cineva găsise şi o explicaţie: „Ne aflăm aici, la porţile Orientului“. Unii se mulţumeau cu această explicaţie. Una dintre cele mai importante probleme care s-au pus partidului a fost aceea de a se înlătura analfabetismul, de a face ca oamenii muncii de la oraşe şi sate să înveţe carte, de a crea condiţii pentru ca fiii oamenilor muncii să-şi apropie cît mai multe cunoştinţe. S-au deschis pretutindeni şcoli noi, iar cele vechi au fost reorganizate şi puse să meargă în pas cu timpul. S-a dat o bătălie stăruitoare ca, pînă şi oamenii cei mai în vîrstă să înveţe scrisul şi cititul, întregul nostru învăţămînt a fost reorganizat. S-au editat publicaţii speciale pentru săteni şi pentru femei. S-au tipărit cărţi Romînia, fie că el s-a numit naţionalliberal sau naţional-ţărănist, averescan sau iorgist, guvern de coaliţie sau guvern de tehnicieni, guvern gogo-cuzist, legionaro-antonescian sau antonescian, care să nu-i fi prigonit cu aprinsa lui ură pe comunişti, să nu-i fi arestat şi schingiuit, să nu-i fi condamnat la ani grei de închisoare, să nu-i fi asasinat sub un pretext sau altul. Toate aceste guverne au guvernat cu stare de asediu, cu cenzură, cu tribunale militare, cu închisori pline de luptătorii pentru libertatea şi fericirea poporului nostru. Aşa stînd lucrurile, aşa şi nu altfel arătînd faptele care nu pot fi dezminţite, cum mai cutează unii politicieni vechi, fugiţi peste hotare, să vorbească despre libertatea care, chipurile, ar fi domnit cîndva pe la noi, despre democraţia care, chipurile, ar fi domnit cîndva pe aceste meleaguri? Poporul român a gustat amarul acelor „libertăţi“ şi al acelei „democraţii“... Cu multe jertfe de vieţi, cu multă suferinţă, cu mulţi ani de grea închisoare au plătit comuniştii lupta lor neînfricată, înfrîngerea acestui duşman. Poporul îşi vedea acum lămurit drumul pe care el avea şi dorea să meargă. Reacţiunea însă, alcătuită din boierii şi domnii pămîntului romînesc, tot n-a văzut că i se apropiase sfîrşitul. Burghezia şi moşierimea au ridicat aparatul represiv de stat, sub Rădescu, în plin război antihitlerist, împotriva muncitorimii şi a ţărănimii sărace, pentru a putea păstra mai departe vechile ei privilegii. La 6 martie 1945 însă, poporul l-a măturat pe Rădescu de la putere şi a instalat la cîrma statului guvernul Petru Groza. In penultima zi a lui 1947, monarhia a fost abolită şi Mihai I — ultimul dintre Hohenzollerni — a fost silit să abdice şi să părăsească ţara. începea acum un alt capitol din istoria patriei noastre — cel mai luminos lăuză în acţiune. Succesele pe care le-a dobîndit în opera de dezvoltare şi întărire a democraţiei noastre se datorează faptului că avantgarda proletară s-a străduit întotdeauna să aplice în mod creator teoria marxist-leninistă la condiţiunile specifice ale ţării noastre, învăţătura lui Marx, Engels, Lenin, Stalin este acel far strălucitor care va lumina drumul Partidului Muncitoresc Român, drumul ce duce spre noi victorii ale democraţiei populare, spre Romînia Socialistă“, şi broşuri. S-au deschis pretutindeni biblioteci. (In satul meu am găsit recent o bibliotecă cu patru mii de volume. Cărţile politice erau tot atît de citite ca şi cele de literatură). S-au înfiinţat zeci de teatre de stat şi sute de teatre sindicale. S-au înfiinţat mii de ansambluri de cîntece şi dans. Intr-un articol publicat recent în „Gazeta literară“ s-a arătat că în ultimii ani s-au tipărit in ţara noastră peste două sute douăzeci şi două de milioane de cărţi. Cred că de la introducerea tiparului în ţările noastre, pînă la 23 August 1944 — adică vreme de cîteva secole — nu au ieşit din tipografiile noastre, adunate laolaltă, un număr atît de mare de volume. Vreau să amintesc numai cîteva date : pînă în 1944 un roman romînesc se tipărea cel mult în cinci mii de exemplare. Cărţile cu totul excepţionale atingeau un tiraj de zece mii. Astăzi avem romane romîneşti care s-au tipărit în mai mult de o sută de mii de exemplare. Pe masa mea de lucru am două ediţii Shakespeare, una engleză, apărută prin 1950 la Londra. Tirajul ei este de cinci mii de exemplare. Alta apărută recent (volumul I şi II din „Opere“) în R.P.R. Tirajul ei este de douăzeci şi cinci de mii de exemplare. Orice ediţie a clasicilor noştri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici nu stă mai mult de două-trei săptămîni în librării. Acelaşi lucru se întîmplă cu oricare din cărţile bune ale scriitorilor noştri de azi. Expoziţiile de pictură sunt vizitate de zeci de mii de oameni, unele din ele de sute de mii. S-a îmbogăţit muzica. Avem şi suntem pe cale să avem şi mai multe opere şi balete romîneşti. Cartea a devenit un bun al poporului. Bunuri ale poporului au devenit şi celelalte arte. Bun al poporului a devenit şi sportul. Această uriaşă realizare este una dintre cele mai importante la care a ajuns poporul nostru sub conducerea Partidului Muncitoresc Român. Poporul nostru îşi ia astfel locul printre popoarele cultivate, înaintate, ale lumii, podarii colective. Astăzi avem în ţară în jurul a şase mii de gospodării agricole colective şi întovărăşiri agricole. Socializarea agriculturii progresează. Progresează şi mecanizarea ei căci fabricile dau ţărănimii muncitoare tot mai multe tractoare, tot mai multe semănători, tot mai multe combine. Minele şi uzinele, fabricile şi întreprinderile au devenit şi ele bunuri ale poporului muncitor. Exploatarea omului de către om a încetat. Eforturile partidului sunt îndreptate spre toate sectoarele de muncă, în toate sectoarele de muncă producţia creşte şi trebuie să crească tot mai mult. Calitatea tuturor produselor — cele industriale şi cele agricole — se îmbunătăţeşte şi trebuie să se îmbunătăţească şi mai mult. Exigenţele consumatorilor trebuie să fie satisfăcute. S-a dat şi se dă importanţă industriei uşoare care produce bunuri de consum. în felul acesta se aduce o contribuţie serioasă la îmbunătăţirea vieţii oamenilor muncii. Dar partidul nu a scăpat o singură clipă din vedere că temelia temeliilor construirii socialismului este industria grea. S-a avut deci în vedere, în chip excepţional, întărirea şi dezvoltarea industriei grele. Au fost mărite şi îmbunătăţite vechile uzine. S-au creat uzine noi. A fost sporit numărul furnalelor. A fost crescută extracţia cărbunelui şi a minereurilor. S-au ivit în ţară oraşe noi In ţară s-au ivit în preajma centrelor miniere şi industriale cartiere orăşeneşti noi şi chiar oraşe noi. Aceste cartiere şi aceste oraşe conţinînd locuinţe confortabile au fost date spre folosinţă oamenilor muncii. Trebuie să semnalăm însă că ceea ce s-a construit este numai un început. Campania de construcţii de locuinţe pentru oamenii muncii va fi continuată şi înteţită. Mari hidrocentrale şi termocentrale Sau construit în ultimii ani pe aprinsul ţării cîteva hidrocentrale şi termocentrale de mari proporţii. Acum mai sunt în curs de construcţie alte cîteva. Eforturile cele mai mari sunt îndreptate însă în vederea terminării uriaşei hidrocentrale „V. I. Lenin“ de la Bicaz. Tunelul cel lung — de cinci kilometri — a fost străpuns acum cîteva zile, înainte de termen, în cinstea celui de al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român. Nu va trece mult şi hidrocentrala „V. I. Lenin“ de la Bicaz, care îşi va trage puterea din apele zăgăzuite între munţi ale Bistriţei, va putea lumina aproape întreaga Moldovă şi va pune la dispoziţia uzinelor şi fabricilor din regiune mii şi mii de kw. energie electrică. Energia furnizată de noile noastre hidrocentrale va grăbi construirea socialismului în ţara noastră. „Fabricat în R.P.R.“ In magazinele de desfacere din Bucureşti şi din celelalte centre din ţară observăm de la un timp că sporeşte tot mai mult numărul uneltelor şi al obiectelor pe care scrie „Fabricat în R.P.R.“. Am izbutit să fabricăm vagoane de cale ferată şi locomotive, camioane şi autobuse, biciclete şi motociclete, aparate de uz casnic, patefoane şi aparate de radio. Am izbutit să fabricăm medicamente. De curînd s-au pus în vînzare primele flacoane de penicilină. Peste puţin timp vom putea pune în circulaţie magnetofoane „fabricate în R.P.R.“. Multe din „Fabricatele în R.P.R.“ au devenit mărfuri de export. Exportăm astfel, printre altele, vagoane de cale ferată, vase fluviale şi maritime, motoare electrice, utilaj petrolifer. Poporul nostru privește cu mîndrie aceste mari succese ale lui la care, fără conducerea partidului, nu s-ar fi ajuns. Pentru sănătatea oamenilor muncii Zeci de mii de oameni ai muncii îşi petrec vacanţele lor de vară în staţiunile balneare şi climaterice ale ţării care altădată erau accesibile numai bogaţilor, numai exploatatorilor. Sanatoriile şi spitalele stau, de asemenea, la dispoziţia oamenilor muncii pentru a-şi îngriji sănătatea. S-au înfiinţat în ţară, în ultimii ani, mai ales în oraşele din provincie şi în sate, spitale şi dispensare, creşe şi case de naşteri. La sate s-au înfiinţat, din loc în loc, şi puncte sanitare. Numeroase sunt satele în care au fost deschise farmacii. Oamenii noi ai epocii construirii socialismului .Datorită intensei munci de edu- 1care a poporului în spirit revoluţionar, pătrunderii învăţăturii marxist-fertiniste în mase şi creării unor condiţii prielnice au apărut din mijlocul poporului nostru — mai ales în cadrul activităţii pentru îndeplinirea înainte de termen a cincinalului şi al întrecerilor socialiste — oamenii noi ai epocii noastre, înaintaţii constructori ai socialismului. Aceşti oameni noi, „Eroi ai Muncii Socialiste“, fruntaşi în muncă, decoraţi cu „Ordinul Muncii“ ori cu „Medalia Muncii", muncesc astăzi în contul anilor viitori. Unii muncesc în contul deceniilor viitoare. Prin energia lor uriaşă ei au izbutit să înfrîngă şi să depăşească timpul Mii de alţi oameni ai muncii, din uzine, de pe ogoare şi din laboratoare se străduiesc să le urmeze exemplul şi să-i ajungă. Partidul a pus poporul nostru în situaţia de a putea să scoată la iveală formidabila lui energie,, extraordinara lui putere de muncă, inteligenţa şi ingeniozitatea sa, talentele sale. Din straturile pînă mai ieri ţinute în obscuritate răsar conducători pricepuţi, inovatori iscusiţi, talente remarcabile. Acestea nu se pot petrece decît atunci cînd un popor este liber, cînd un popor ştie căel singur dispune de soarta sa, că el singur trebuie să-şi făurească viitorul şi să-şi caute fericirea. Partidul a sădit în oamenii muncii din ţara noastră încrederea în forţa poporului nostru, în viitorul lui, în fericirea lui care poate fi cîştigată. Poporul munceşte cu dragoste şi cu însufleţire fiindcă ştie bine că astăzi el munceşte pentru o patrie care este în întregime a lui, pentru o patrie în care omul muncii are toate drepturile şi se bucură de toate libertăţile. Omul nou, constructor al socialismului, omul cel mai înaintat al epocii noastre, a inspirat nenumărate lucrări scriitorilor noştri, muzicanţilor noştri, artiştilor noştri plastici. Omul nou al epocii noastre este idealul către care tind oamenii muncii din ţara noastră, idealul către care tinde tineretul nostru crescut şi educat de partid. Oamenii de ştiinţă şi artă slujesc cauzei In anii dintre cele două războaie mondiale m-am ocupat, ca ziarist, de problemele politice şi sociale care frămîntau epoca. A trebuit deci să cunosc bine vechile partide politic® în structura lor şi să fiu în curent cu activitatea lor. Pot să spun că în rinduielile acelor partide intelectualii care într-adevăr reprezentau o valoare, erau rarităţi. Politicienii vechi se simţeau stînjeniţi în apropierea intelectualilor, iar aceştia, neputîndu-se obişnui cu manevrele de culise, cu demagogia de care se făcea atîta paradă, în sfîrşit, cu moravurile pe care toţi le-am cunoscut, se simţeau destul de ne la locul lor. Cît despre tehnicieni, oameni de ştiinţă şi de artă, aproape că nu putea fi vorba. Neplăcut impresionaţi de cele ce vedeau că se petrecea în jur, majoritatea lor s-au ţinut atunci departe de orice fel de politică. Cîţiva numai aparţineau formal unui partid sau altul. Ei puteau fi număraţi pe degete. Partidul Muncitoresc Român a ştiut să-şi apropie pe toţi intelectualii de valoare ai ţării. Astăzi tehnicienii cei mai renumiţi, savanţii cu cele mai răsunătoare succese, artiştii de cel mai strălucit talent, muzicienii şi compozitorii cei mai inspiraţi, pictorii şi sculptorii cei mai înzestraţi, scriitorii cei mai buni, cîştigaţi de partidul marxist-leninist a! clasei muncitoare, slujesc cauzei poporului, contribuie la construirea socialismului în patria noastră şi la apărarea activă a păcii. Partidul Muncitoresc Român le-a arătat calea, le-a creat condiţii favorabile dezvoltării ştiinţei sau artei lor, a făurit din fiecare din ei un cetăţean devotat patriei, cauzei construirii socialismului, cauzei păcii. Condiţiile create de regimul nostru de democraţie populară oamenilor de ştiinţă şi artă, scriitorilor noştri, au dat rezultate remarcabile. Succesele obţinute în aceste domenii sunt numeroase şi îmbucurătoare. Poporul nostru vede în aceste rezultate, munca, îndrumarea şi conducerea partidului. Politica noastră de pace trainică, de convieţuire paşnică cu toate popoarele lumii Politica Partidului Muncitoresc Român este o politică de pace trainică, de convieţuire paşnică între toate popoarele lumii care doresc aceasta. Poporul nostru are astăzi mai mult ca oricînd nevoie de pace. Poporul nostru trebuie să-şi sporească şi să-şi întărească cuceririle lui revoluţionare, să-şi sporească şi să-şi întărească industria grea şi uşoară, să socializeze agricultura, să-şi dezvolte şi să-şi înflorească arta sa, literatura sa, cultura sa. Pentru atingerea măreţului scop al construirii socialismului îmn patria sa, poporului nostru îi este necesară pacea. Întrucît însă cercurile agresive imperialiste continuă zarva lor războinică, poporul nostru se simte dator să întărească mijloacele de apărare a patriei şi a istoricelor lui cuceriri revoluţionare. Un mare succes al politicii dusă de lagărul păcii, al cărui stegar este puternica Uniune Sovietică, l-a constituit în ultima vreme primirea în O.N.U. a unor ţări de democraţie populară, printre care şi ţara noastră. Doritori de a cunoaşte cît mai multe popoare, avem strinse legături culturale cu nenumărate alte popoare din Europa şi din celelalte continente. Aceste legături vor fi lărgite şi intensificate. Cunoaşterea reciprocă a popoarelor poate contribui mult la întărirea păcii. Ferestre larg deschise către viitor Servindu-mă de documente autentice,am evocat la începutul acestor însemnări întîmplări tragice din trecutul mai îndepărtat al poporului nostru. Ele mi s-au părut necesare. Trecutul nu trebuie uitat. Crimele făptuite de regimurile burghezo-moşiereşti nu se cuvin să fie aruncate în uitare. Ţinîndu-le minte, noi ne vom strădui şi mai mult ca acest trecut să nu se mai întoarcă niciodată, sub nici o formă, noi ne vom strădui şi mai mult pentru a construi o patrie nouă, socialistă, cu oameni noi, constructori ai socialismului, ai păcii noastre, ai fericirii noastre. Poporul nostru a aşteptat cu mult interes cel de al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Romin. Poporul nostru va asculta cuvîntul conducătorilor partidului care îi vor trasa noi sarcini și care îl vor înflăcăra pentru noi victorii în construirea socialismului, pentru noi victorii în întărirea păcii între popoare. Poporul nostru este convins că cel de al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Romín îî va deschide largi ferestre către viitorul măreț, luminos. Acad. Zaharia Stancu Zorile visate de poporul romín Primul Congres al Partidului Muncitoresc Romín REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: Bucureşti — Bdul. Ana Ipătescu 15. * * * * Au dispărut fabricanţii şi latifundiarii... şi cum, cînd scriu aceste însemnări, îl aud parcă pe obscurul deputat moşier care urla în parlament în primăvara lui 1907 : „Striviţi „Romînia Muncitoare“ din Capitală. Striviţi „Romînia Muncitoare" din Craiova şi Constanţa“. Clasa muncitoare nu a putut să fie strivită. Ţărănimea muncitoare nu a putut să fie strivită. Ele constituiau poporul nostru, poporul nostru cel adevărat. Boierimea, burghezia, au fost pleava. Apa năvalnică a timpului le-a luat şi le-a dus la mormînt. Clasa muncitoare s-a aliat cu ţărănimea muncitoare. Moşiile au fost date în stăpînirea celor ce le muncesc. In vara lui 1949 s-au înfiinţat primele gos Redactor-şef: Zaharia Stancu. Colegiul redacţional: Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Eusebiu Camilar, Paul Georgescu (redactor-şef adjunct), Alexandru Jar, Eugen Jebeleanu, George Macovescu, Ion Mihăileanu, Veronica Porumbacu (redactor-şef adjunct), Cicerone Theodorescu, Ion Vitner. Telefon: Redacția 2.74.26; 1.50.17. Administrația 1.17.92 ABONAMENTE: 3 luni 6,50 lei; 6 luni 13 lei; 1 an 26 lei. Tiparul întreprinderea poligrafică nr. 2, str. Brezoianu 23—25. XXXx