Gazeta literară, ianuarie-iunie 1965 (Anul 12, nr. 1-26)

1965-02-11 / nr. 7

În momentul în care s-a constituit într-un curent literar, pe la mijlocul Secolului trecut, realismul a reuşit să dea expresie artistică desăvîrşită omului situat în coordonatele social-istorice ale epocii. Viziunea lucidă a lui Balzac asupra societăţii contemporane lui se întîlnea în mod spontan cu efortul conştient pe care îl depuneau pe plan filozofic întemeietorii marxismului pentru ca ,să demistifice conştiinţa umanităţii, sfîşiind vălul iluziilor sociale şi punînd în evidenţă legile reale de dezvoltare ale societăţii. Nu întîmplător l-a încîntat pe Engels ştiinţa realismului de a crea „caractere tipice în împrejurări tipice“ tocmai pentru că descifra în ea o viziune asupra omului şi asupra societăţii apropiată determinismului marxist, tocmai pentru că descoperea în realism o artă care îşi îndeplineşte „din plin menirea“, o artă care „...prin descrierea fidelă a situaţiei reale, destramă păienjenişul iluziilor convenţionale dominante, zdruncină optimismul lumii burgheze, face inevitabilă îndoiala în ceea ce pri­veşte valabilitatea veşnică a situaţiei existente...“ Mai tîrziu Lenin aprecia dea­­semeni la Tolstoi „realismul cel mai lucid, smulgerea tuturor măştilor“ adică tocmai capacitatea de a oglindi „trăsăturile specificului istoric al primei revo­luţii ruse“. Realismul în forma lui „clasică“, aşa cum l-au creeat genii ca Balzac şi Tolstoi trezea admiraţia întemeietorilor marxismului tocmai pentru că reprezenta un efort titanic de a aprofunda cu mijloacele artei, legile obiective de dezvoltare ale Societăţii şi ale omului ca element integrant al ei. Dar Proust nu băuse încă ceaşca de ceai din care s-a născut „In căutarea timpului pierdut“ ,cînd a ridicat piatra împotriva înaintaşului antipatic și fasci­nant care a fost pentru el Balzac. Povestind în „Jean Santeulr“ cum l-ar fi făcut el pe Rubempré, tînărul nerespectuos credea că face procesul ilustrului precursor; de fapt intenta un proces îndreptăţit realităţii însăşi, care nu mai era aceea de pe vremea lui ‘’Balzac* Nu greşise autorul „Comediei umane“ ci se schimbase, între timp, Rubempré*.. După Proust a devenit din ce în ce mai greu să se comită o asemenea confuzie, dar din ce în ce mai uşor să se confunde arta balzaciană cu o realitate depăşită. Reacţiile?,? literare îndreptate împotriva realismului au pornit şi pornesc invariabil lupta, pentru Surprinderea noilor realităţi, atacînd determinismul social-istoric,­­ pe care îl consideră o schemă depăşită, un fetiş balzacian repu­­diabil. Reprezentanţii acestor tendinţe simt — in mod semnificativ — foarte exact că situarea omului în contextul istorico-social reprezintă principala pie­dică în dezvoltarea propriilor lor concepţii despre lume. Existenţialismul de pildă — conform concepţiei filozofice care dublează această tendinţă literară — pro­pune mutarea dezbaterii pe terenul problemelor existenţiale ca sensul vieţii, semnificaţia suferinţei, perspectiva morţii, etc. ; dezbatere care trebuie să se ducă indiferent de condiţiile sociale, socotite mai mult accidentale , literatura absurdului propune ca principală preocupare „divorţul dintre om şi viaţa lui, din­tre actor şi decor“ (Camus), cu alte cuvinte ostilitatea permanentă — în afara lup­telor sociale — dintre uman şi inuman, dintre raţional şi iraţional, dintre om şi destinul lui. Romancierii grupaţi sub eticheta „noul roman“ propun o litera-, tură în care omul să fie total sustras reacţiilor lui sociale şi livrat proceselor organice, celor mai subiective stări de spirit, impulsurilor inconştiente. Toate aceste tendinţe — în grade diferite — resping „caracterul tipic“ al personajelor în care văd o schemă balzaciană depăşită şi încearcă o altă condiţionare a omu­lui, în raport cu universul, cu un destin metafizic etc. Asemenea determinări existenţiale, cosmice aduc uneori contribuţii neîndoioase în literatură fie că, dincolo de voinţa scriitorilor respectivi operele lor se umplu de istorie, fie că ei efectiv reuşesc să dezvăluie aspecte etern umane, adevăruri surprinzătoare ale psihologiei omeneşti, ale relaţiilor dintre indivizi, ale raporturilor omului cu el însuşi. Particularitatea acestor tendinţe literare care se opun de plano unei viziuni social-istorice, stă în faptul că ele exprimă de obicei adevăruri parţiale ; la o încercare de extindere a semnificaţiei lor aceste adevăruri se pot transforma în contrariile lor. Cine vizionează filmele documentare realizate după lagărele fasciste de exterminare, de pildă, îşi dă seama că existenţialismul dacă nu s-a născut aici, în orice caz de alici a luat oroarea faţă de organic, de­scrierea naturalistă a mizeriilor fizice, greaţa existenţială , în aceste universuri in­fernale raporturile dintre oameni se reduceau intr-adevăr nu o dată la raporturi dem­date de orice alt conţinut dintre victimă şi călău, la complicităţi şi laşităţi morale subumane de tipul celor pe care le scoate în evidenţă existenţialismul. Dar ceea ce este adevărat într-o situaţie specială ca aceasta poate deveni fals în momentul în care simplificarea relaţiilor inter-umane dintr-un univers concen­­traţionar tinde să se dea drept esenţă a relaţiilor veşnice dintre om şi om, iar sordidul drept magma originară în care se desfăşoară existenţa noastră. De ase­meni parabola sau simbolul folosite în teatrul absurdului servesc uneori la evi­denţierea unor fenomene umane şi chiar sociale inedite, mai bine decit ar putea-o face descripţia „faptului istoric", descriptia realistă a unor fapte de viaţă. Cînd UN CRITERIU FUNDAMENTAL IN PROBLEMA REALISMULUI Dürrenmatt face din „bătrîna doamnă“ simbolul unui destin absurd care trans­formă alternativ victima în asasin şi asasinul în victimă, reuşeşte poate să decanteze mai bine esenţa inumană a capitalismului modern decât un artist care ar fi creeat cu mijloace tradiţionale o Korobocikă actuală. Dar e tot atît de adevărat că simbolurile şi parabolele pot fi şi sînt uneori în mod deliberat folosite pentru a sluji ambiguitatea ideologică a scriitorului, pentru a tulbura sensul unui protest social. Rinocerii lui Eugen Ionescu nu au numai un sens antifascist, deşi aceasta este in piesă principala direcţie a satirei, ci poate viza totodată orice ideologie care cuprinde masele distrăgîndu-le de la „solitudinea fundamentală“ a individului, solitudine în care — după părerea dramaturgului — omul se regăseşte cu adevărat pe sine însuşi. Adevărul piesei care demască forţa obtuză a fascismului, conformismul şi laşitatea mie-burgheză începe să sune fals în momentul în care ne dăm seama că autorul aşteaptă de la carabina demodată a lui Béranger gestul salvator şi salută regăsirea surselor umanis­mului în solitudinea fundamentală a individului. Conflictul care se dă între forţe sociale opuse devine un conflict între om şi animal, între simţul individual şi cel social. Devine un neadevăr. Simbolul lui Ionescu scoate în evidenţă şi tulbură totodată semnificaţia socială a fascismului ca şi a oricărui „rău“, a oricărei irumperi de iraţional, de inuman în viaţa societăţii In această situaţie, în care fenomenul literar contemporan ni se dezvăluie într-o înfăţişare contradictorie — o luptă dar şi un schimb amical de procedee se desfăşoară permanent între realism şi alte tendinţe literare — putem distinge totuşi o certitudine şi anume că realismul este singura tendinţă literară care ţine piept asalturilor filozofiei iraţionaliste în literatură, interpretărilor sceptice, relativiste,­ agnosti­ce. Putem recunoaşte fără teamă valoarea deosebită a unui scriitor ca Faulkner, deşi, mai ales în capodoperile lui — ca de pildă în Zgomo­tul şi furia — nu este realist ; putem oricînd aprecia fără teamă contribuţiile aduse de existenţialism la cunoaşterea psihologiei umane, la dezvăluirea com­plicităţii intime a individului cu el insuşi, la descifrarea conflictelor morale care se petrec sub semnul unor vini nevinovate , putem oricînd preţui tenta­tivele „noului roman“ de a desface individul din carapacea unor clişee sociale comode pentru a-i reda propriei simţiri şi judecăţi. Nici o asemenea preţuire, îndreptată în alte direcţii, nu constituie o ofensă adusă realismului care, la rîndul său, nu poate să aibă decit de cîştigat de pe urma unor descoperiri înfăp­tuite sub egida altor tendinţe literare. Dar dacă ar fi să ne însuşim pînă la capăt viziunea acestor scriitori sau tendinţe asupra lumii ar trebui să devenim existenţialişti sau adepţi ai filozofiei absurdului ; existenţialismul lui Sartre sau filozofia absurdului la Camus nu mai sînt ceea ce era legitimismul lui Bal­zac. In cazul acestor scriitori avem de a face cu o gîndire filozofică structurată care militează activ pentru a-şi impune concluziile şi deşi şi, în opera lor, putem admira exemple de depăşire a schemei ideologice datorate unui simţ artistic deosebit, trebuie să recunoaştem că multe adevăruri spuse de ei vin nu „în ciuda“ profesiunii lor de credinţă, ci tocmai din lăuntrul ei, gîndirea filo­zofică burgheză nefiind nici ea epuizată şi avînd încă posibilitatea de a aduce revelaţii parţiale asupra omului. Deci oricîtă supleţe am dori să dovedim în înţelegerea fenomenului literar contemporan cred că nu trebuie să uităm nici o clipă că realismul are meritul de a fi, cel puţin pînă acum, singura tendinţă literară care nu se lasă vrăjită de mrejele iluziilor sociale, ci postulînd condi­ţionarea social-istorică a omului, luptă consecvent pentru demistificarea conştiin­ţei lui. Situarea omului în relaţiile lui cu semenii şi cu istoria este în ultimă instanţă o problemă de interpretare a lumii, o viziune ideologică pe care realis­mul o apără cu propria lui fiinţă. (Observaţiile acestea se referă în special la realitatea romanului, mai puţin la teatru şi, fireşte, trebuie examinate dintr-un unghi deosebit cînd e vorba de poezie). O interpretare cu adevărat nuanţată şi adecvată obiectului nu cred că are voie, în schimb, să neglijeze contribuţia artistică valoroasă a altor tendinţe din arta contemporană. Şi cu atît mai mult nu poate, cred, să facă abstracţie de schimbul viu de procedee care are loc între realism şi alte tendinţe literare. In opera unui scriitor ca Alberto Moravia de pildă realismul caracterelor coexistă cu zbuciumul existenţial al personajelor — dar nici eroii lui Tolstoi nu se sfiau să se neliniştească asupra sensului vieţii­­ — şi cu concluziile existenţia­lismului asupra eşecului oricărei aventuri umane. Discuţia asupra realismului îşi păstrează, cred, un sens atît timp cit nu capătă un caracter normativ şi nu proroceşte artei viitoare supremaţia unei tendinţe unice dar şi atît timp cît nu părăseşte terenul condiţionării social­­istorice a omului. Dacă realismul fără margini este pînă la urmă un non-sens iar realismul mărginit mai mult o injurie, cred că există un realism pur şi simplu căruia i se pot da nenumărate „accepţii“, care nu mai este cel de pe vremea lui Balzac, care poate folosi fără teamă nenumărate procedee literare „abstracte“ dar care rămîne realism pentru că militează pentru o înţelegere adecvată a epocii noastre şi a Contemporanului nostru în cadrul ei. Viziunea lucidă a realismului vine din consecvenţa cu care pătrunde în miezul fenomenelor sociale sezizînd direc­ţia lor de dezvoltare şi destinul omului în lume. Astăzi nu mai putem confunda realismul pur şi simplu cu „fidelitatea redării detaliilor". Autorul unei piese de mare răsunet Rolf Hochhuth, în notele marginale care însoţesc Vicarul său, face în această privinţă o remarcă interesantă izvorîtă din experienţa lui nemij­locită. Hochhuth explică dificultăţile pe care a trebuit să le biruie pentru a transforma o imensă documentaţie asupra lagărelor şi metodelor fasciste de exterminare într-o operă artistică veridică. „Oricine încearcă să refacă cursul evenimentelor istorice — spune Hochhuth — şi labirintele lui acoperite de cada­vre şi moloz, oricine compară declaraţiile contradictorii, complezente sau jenate ale Învingătorilor şi ale victimelor, oricine încearcă cu toată umilinţa să atingă adevărul sau simbolul dincolo de darâmăturile sau contingenţa a ceea ce se numeşte «fapt istoric» învaţă că autorul dramatic «nu poate să utilizeze un singur element din realitate în starea în care-l găseşte, că opera lui, în fiecare din com­ponentele sale trebuie să fie ideală ca să poată conţine cît de cît o realitate»“. Invocînd o observaţie a lui Schiller, Hochhuth pune foarte bine în lumină obligaţia pe care a resimţit-o de a fi credincios adevărului nu prin copierea ci prin interpretarea creatoare a realităţii, conform lecţiei pe care ne-a oferit-o istoria contemporană. Autorul Vicarului şi-a dat seama că dacă s-ar fi menţinut la descripţia fidelă a ororilor fascismului ar fi trădat semnificaţia fenomenului pe care uneori un simbol poate să o dezvăluie mai bine decît un fapt reali dar opac. Realismul contemporan nu poate rămîne credincios realităţii operînd cu mijloacele de care dispunea realismul secolului trecut dar acest lucru nu înseamnă cred că trebuie revizuit principiul determinismului social-istoric pe care se întemeiază realismul ci, cel mult, cercetate noile trăsături ale realismu­lui, posibilităţile noi ale acestei tendinţe literare, pînă în prezent singura care porneşte de la ideea unui destin istoric al omului, Georgeta HORODINCA insultelor! Atari înfăptuiri, concrete realităţi, preocu­pări multilaterale, muncă şi succese, aceas­ta este mişcarea artistică de amatori din ţara noastră, nesecat izvor al unor forţe su­fleteşti incomparabile. Prezenţa în viaţa noastră culturală a ma­nifestărilor artistice din partea amatorilor este atît de complexă şi de bogată, încît nu se mai pot concepe ansambluri, spectacole, emisiuni de radio şi televiziune fără parti­ciparea lor: ateliere, şcoli şi instituţii, case de creaţie şi cultură reprezintă zeci de, mii de scene şi sute de mii de­ participanţi­ la re­petiţii, la spectacole şi acţiuni culturale, des­făşurate toate sub semnul unor incontestabile succese şi valori. „Amator“ nu este însă o noţiune izolată, mai puţin o activitate întîmplătoare izbuc­nită ici şi colo. In sensul realităţilor ac­tuale, „amatorul“ e un om preocupat de o ramură sufletească de activitate în care sim­ţirile lui artistice şi înclinaţiunile lui deli­cate nu rămîn simple scânteieri ocazionale, ci se pot manifesta frumos, continuu şi com­plex. Fie că iubeşte culoarea şi peisajul, fie fluierul sau scripca, teatrul ori literatura, cuvintele frumoase ori horele şi chindiile străbune, artistului amator îi sînt deschise porţile spre cărările urcătoare ale artelor şi culturii. Motorul mişcării însufleţite este Casa cen­trală a creaţiei populare — ce frumos e cu­­vîntul casă, legat de om prin ospitalitate, căldură, masă bogată, vorbe frumoase şi bucurii !... O casă pentru cîntece şi oameni, pentru poezie şi simţire, o casă luminoasă în care încape întreg poporul cu alăutele, cu iile şi cojoacele lui, cu flăcăi isteţi şi bă­­trîni înţelepţi, cu Cosînzenele lui mindre, cu maica noastră bună care cîntă legănîn­­du-şi pruncul... Un popor care joacă şi cîntă, care glu­meşte şi e vesel şi care a dovedit de mai bine de două milenii că durerile, truda şi aşteptările lui sînt mai uşoare cînd inima se leagănă cu vorba dusă pe frunză, pe friş­­că şi pe adieri prin codri şi printre flori, nu poate fi altfel decît bogat în averile cele mai scumpe ale sufletului, ale graiului, obi­ceiurilor şi gîndurilor delicate. Faptul că bădiţa Grigore sau Floarea din Gorj, Ma­ramureş ori Cobadoin, îşi cântă doina pe Me­diterana, la Paris ori în America, are sem­nificaţiile marilor înfăptuiri ale poporului stăpîn pe bucuriile şi pe frumuseţile lui. Ne-am întîlniit zilele trecute cu cărţile noi pe care Casa centrală a creaţiei populare le-a editat. Iniţiativele editoriale datează de ani de zile şi o adevărată bibliotecă s-a înfiripat în spaţiul sufletesc al fiecărui instructor, lingă scena fiecărei formaţii de artişti ama­tori, în satele şi oraşele ţării noastre. De la îndreptarul instructorului de brigăzi artistice de agitaţie (autori A. Marin, N. Dinescu, B. Căuş, A. Maximilian) care este o carte me­todică, practică şi foarte bine venită pentru instructorii artistici, la ultimele publicaţiuni ale lunii ianuarie 1965, răsfoim pagini care surprind prin gen, subiect şi concepţie. Ini­ţiată în cursul anului trecut, în vară, o co­lecţie nouă şi interesantă de „Teatru pentru şcolari“ oferă cîteva piese într-un act : Ale­­tronom autor Victor Bîrlădeanu. Cine a pierdut un stilou ?, de Teodora Crivăţ, Sus ancora ! de E. Jurist şi I. Mustaţă... Piesele aduc în scenă probleme ale vîrstelor şi pre­ocupărilor şcolare, reprezentînd momente importante în stimularea şi la baza acestui gen dramatic. Piesa Metronom, de pildă, are plasată acţiunea într-un mediu delicat şi ceva mai complicat: o şcoală de muzică — prilej subtil pentru autor de a familiariza spectatorii cu numele şi operele unor mari compozitori — unde apar contraste dublate de importante teme educative în manifestă­rile exagerate ale unor elevi (individualism, îngîmfare, egoism, vedetism) în raport di­rect cu spiritul colegial, tovărăşesc al co­lectivului școlar... Alte lucrări ale acestui divers început de an editorial sunt lucrările „Mîndru mă pre­zint la vot“ — culegere de cîntece închinate alegerilor, „Ţară mîndră-nfloritoare“ ■— cu­legere de versuri şi proze pentru formaţiu­nile artistice de amatori dedicate de aseme­nea alegerilor şi „Concerte lecţii" — o succintă şi foarte valoroasă lucrare de edu­caţie muzicală, cuprinzătoare a cîtorva bio­grafii scurte de m­a­ri compozitori români şi streini şi a cîtorva analize explicative con­sacrate unor opere muzicale... O efervescenţă continuă de idei, o mun­că susţinută şi de calitate, dragoste, price­pere şi însufleţire, caracterizează preocupă­rile pentru complectarea şi îmbogăţirea aces­tei forme noi de biblioteci metodice, literare, muzicale, culturale... Aceste cărţi, volume şi broşuri sunt darul nepreţuit al organizatorilor făcut echipelor, brigăzilor, formaţiunilor, oa­menilor ale căror talente şi însuşiri ,sunt îm­brăţişate şi ale căror reuşite sunt asigurate cu prisosinţă. Baruju T. ARGHEZI LUz­esco GAZETA LITERARĂ • DRUMUL (U­r­m­a­t­e din pagina I) civilizaţia socialistă, apar noi relaţii umane, atitudini simţitor mo­dificate în faţa marilor probleme ale existenţei. Această unitate este neîndoios efectul unei politici înţelepte, rezultatul direct al unei atitudini atente faţă de scriitori şi, in genere, faţă de intelectuali. Faptu­l că, practic, toate valorile cul­turii naţionale s-au. aiâ^hu^-t-cUn'(i»ilu i»~p»*po­ţului, de a construi­ o societate din care a disjîârut tot ce umilea pe om, tot ce-l împie­dica să-şi afirme mărite posibilităţi creatoare, e un exemplu cum nu se poate mai convingător de chipul în care partidul nostru a reuşit să mobilizeze toate forţele artistice şi scriitoriceşti, un mod cum nu se poate mai elocvent pentru a ilustra roadele bogate ale unei politici pline de înţelepciune şi adîncă preţuire pentru creaţia artistică. La făurirea culturii socialiste au contribuit, prin operele lor străbătute de un adine umanism, Mihail Sadoveanu şi Tudor Ar­­gh­ezi, George Călinescu şi Cărin­ Petrescu, Mihai Beniuc şi Za­­h­aria Stancu, Geo Bogza şi Tudor Vianu, Al. Philippide şi M. Ra­­lea, alături de atîţia alţii, mai tineri sau mai vârstnici. Procesul de clarificare ideologică nu a fost deloc uşor şi nici liniar. Con­cepţii filozofice, asimilate cu mult înainte, au făcut ca acest pro­­s să fie mai lent în cazul unor scriitori ; erau necesare clarificări inte­rioare, revederi adinei a unui mod deja­­constituit de a observa lumea. Atitudinea, diferenţiată,, suplă, înţelegătoare a partidului faţă de asemenea cazuri nu a rămas fără urmări. Faptul că Lucian Blaga şi-a alăturat cu toată pasiunea forţele sale creatoare cul­turii socialiste, că a scris plin de admiraţie şi de mîndrie patrio­tică despre realizările regimului socialist dovedeşte în chip pildui­tor atit fenomenul semnalat mai înainte, cît şi puterea exemplifi­catoare pe care o are realitatea socialistă. Succesele dobîndite de poporul nostru în opera de construire a socialismului, transforma­rea României într-o puternică ţară industrială, au constituit şi con­stituie în permanenţă argumente hotărâtoare in clarificarea acelor ce au străbătut, cum spunea odată Mihail Sadoveanu, pe „calea spinoasă a înţelegerii“. Viaţa e cea mai bună lecţie, dovada cea mai grăitoare. Di­recţiile, formele de manifestare, dinamica ei puternică au influ­enţat în chip n­otăritor convingerile oamenilor de cultură, au grăbit procesul de clarificare de care vorbeam. Pe de altă parte, origina­litatea realităţilor socialismului s-a impus şi pe plan literar. Ideea că pot fi depistate, aici, subiecte interesante, teme majore, exemple grăitoare pentru noua condiţie a omului nu numai că şi-a cîştigat un mare prestigiu (iar a şi fost tradusă în numeroase opere literare, multe dintre ele exemple de măiestrie şi de gîndire artistică pro­fundă. Tot ca un efect al unei atente îndrumări de partid trebuie să considerăm şi faptul, amintit mai înainte, că scriitorii noştri nu-şi cheltuiesc energiile în lungi şi sterile dispute între diverse bisericuţe literare, ci, pe baza unei unităţi de concepţie ideologică, activează fiecare în domeniul său, se exprimă fiecare în stilul potrivit structurii talentului propriu şi naturii operei pe care o rea­lizează. Ca o consecinţă firească a acestei poziţii stimulatoare, a în­drumării pline de grijă, atente la toate nuanţele, s-a lărgit uni­versul de preocupări, sfera tematică, s-a înnoit optica scriitorului faţă de realitate. Au irupt astfel în operele literare, —­ poezia muncii, încrederea în puterile minunate ale omului, poezia înfăp­tuirilor, a victoriilor asupra naturii, optimismul, entuziasmul, ro­mantismul revoluţionar, patosul ideilor înaintate, a marilor pro­bleme ale timpului, a luptei pentru pace, a luptei pentru socialism. Aceste incontestabile succese au fost în repetate rînduri subli­niate în documentele de partid. în 1962, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cuvîntarea la Conferinţa pe ţară a scriitorilor, menţionează rodnica dezvoltare a literaturii în ultima vreme. „In această perioadă, — se spune aici — proza, poezia, dramaturgia NOSTRU s-au îmbogăţit cu opere valoroase, însufleţiţi de chemarea Congre­sului al lll-lea al Partidului Muncitoresc Român de a făuri opere la nivelul înaltelor exigenţe artistice şi ideologice ale partidului şi poporului, oamenii de litere şi-au înmănunchiat puterile crea­toare pentru a răspunde cu cinste aşteptărilor şi cerinţelor milioa­nelor de cititori pe care-i are astăzi literatura“. Noua literatură şi-a găsit formula artistică în nuanţe variate­­şi rmjru­pte,­adaptate la tematica respectivă, la aspectele realităţii reflectate. Realitatea a transmis creaţiei literare, coloritul ei mi­nunat cu toate tonurile, aşa cum soarele colorează cu reflexele sale faţa apelor, a mării, a lacurilor şi a rîurilor. Realitatea complexă, densă şi vie şi-a impus ea însăşi tonul reflectărilor, dind scriito­rilor tonul creaţiei, aşa cum un dirijor îl dă, cu diapazonul său, instrumentiştilor. Literatura are, între altele, şi marea sarcină socială de a face educaţie socialistă creatorilor de bunuri materiale, de a le dezvolta cu mijloacele specifice ale artei atitudinile comuniste faţă de muncă, faţă de problemele cele mai variate ale existenţei. In cuvîntarea amintită, formulînd aceste îndatoriri ale litera­turii noastre, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej spunea : „Creaţia literară are menirea de a reflecta puternicul avînt al construirii economiei şi culturii socialiste, schimbările in modul de viaţă al poporului, de a zugrăvi chipul luminos al muncitorului, al ţăranului colectivist, al intelectualului, de a cultiva mn inimile oamenilor mândria patriotică, îndemnîndu-i la noi fapte eroice, pentru triumful celor mai înaintate idei ale timpului nostru, ideile comuniste". Continuînd cele mai bune tradiţii ale literaturii anterioare, asimi­­lind creator, diferenţiat, noile cuceriri ale culturii, arătînd cu principialitate, în mod curajos, rămânerile în urmă, combătînd eva­zionismul, înclinaţiile estetiste ca şi schematismul, mediocritatea sub toate ipostazele ei, putem să împingem înainte literatura, pu­tem răspunde, mai eficient, exigenţelor mari ale cititorilor. Căci, observa tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej : „Bucurîndu-ne de tot ce a dat mai valoros literatura noastră (...) n-ar fi real şi n-ar servi cauzei dezvoltării literaturii dacă am vedea doar succesele ei, dacă ne-am imagina că ea a dat tot ce poate şi ce trebuie să dea. Multe din temele înălţătoare, însufleţitoare ale vremii noastre, ale muncii creatoare pline de pasiune a poporului nostru îşi aşteaptă cântăreţii. Noi ne exprimăm convingerea că scriitorii şi oamenii de artă de toate vârstele se vor arăta la nivelul exigen­ţelor poporului şi ii vor dărui noi opere de înaltă ţinută artistică în care să se reflecte viaţa contemporană, opera grandioasă de construcţie a socialismului, faptele pline de măreţie ale omului nou, făuritor al unei noi orînduiri sociale“. Răspunzind acestei noi chemări, scriitorii au dat in cinstea aniversării a 20 de ani de la Eliberare, numeroase lucrări în care se reflectă nenumărate aspecte ale realităţii socialiste. Revistele, critica literară, cu prilejul acestei aniversări au semnalat şi ana­lizat bogata recoltă a creaţiei literare şi progresele obţinute pe calea desăvârşirii mesajului ei. Ar fi oţios să le înşirăm aici, în aceste rînduri de sinteză. O problemă care a stat permanent în atenţia partidului a fost aceea de a sprijini tinerele talente scriitoriceşti. A reieşit foarte limpede, din cuvîntarea rostită de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu- Dej la Conferinţa Organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti, cu cită atenţie este urmărită evoluţia celor mai tinere vlăstare ale literaturii noastre, ce grijă părintească pune partidul nostru in for­marea schimbului de mîine al literaturii noastre. Ca scriitor mai vârstnic, îmi îngădui să observ că astăzi, cum e şi firesc, litera­tura e dominată în ceea ce are mai îndrăzneţ, şi mai înoitor, de către tinerii scriitori. Ei abordează cu curaj actualitatea, caută noi şi noi forme de expresie. Poate că uneori, în avîntul şi entuziasmul lor, merg prea departe şi greşesc, dar e sigur că din acest efort literatura noastră va av­­a de câştigat. E un fenomen de mare importanţă, care va preocupa în mod firesc şi Conferinţa ce se pregăteşte. Aş vrea să adaug, în legătură cu tinerii scriitori şi cu varie­tatea de stiluri artistice pe care ei le experimentează, că nu este nevoie, cred, să împrumutăm formule de artă străine, oricât de ademenitoare ar fi, căci imitaţia, oricît de reuşită, nu are nici o va­loare. E nevoie, ca noi, cunoscând experienţele cele mai avansate, să putem găsi, fără contenire, forme noi, originale, care să poarte pecetea specificului nostru naţional şi să exprime idealurile noastre comuniste. Nu adaptarea formulelor artistice străine — oricât de universale ar fi — va da literaturii noastre un contur universal, ci reflectarea valorilor care ne definesc şi descoperirea unor for­mule artistice proprii vor găsi ecou în literatura mondială. Scriitorul român contemporan are toate condiţiile, materiale şi spirituale, pentru a realiza acea capodoperă pe care fiecare şi-o doreşte. Realitatea socialistă, profund originală, fenomenele pline de adinei sensuri cu care artistul vine în contact, constituie tot atîtea puncte de plecare extrem de favorabile în această grea şi nobilă muncă. Înalta exigenţă a cititorului contemporan reclamă o înaltă exigenţă din partea scriitorilor, eforturi susţinute pentru a găsi ex­presia cea mai adecvată şi mai calificată artistic pentru marile idei umaniste ale timpului nostru. Exemplul lui Tudor Arghezi, vră­jitor al cuvîntului, continuator el însuşi al altor ilustre exemple (Eminescu, Creangă, Caragiale) ne este nouă tuturor viu. Numai astfel vom putea răspunde solicitudinii şi încrederii cu care poporul nostru urmăreşte activitatea pe care o depunem. Numai astfel vom putea ridica şi mai mult prestigiul culturii noastre socialiste, ce în numără deja, în existenţa ei tînără, individualităţi puternice cu care orice cultură se poate mîndri. POŞTA REDACŢIEI TI­A ŞERBANESCU : Păreau mai bune cele dinţii. Acum, doar „Cintecul lebedei“ e ceva mai îm­plinit, restul sunt cam greoaie şi uscate. Mai trimiteţi. V. VAL. G. O. RAŢIU : Am pri­mit tot. E o evoluţie firească. Le-am predat secţiei de poezie (aşa cum vom face şi pe viitor). ILIE HRISTEA : sînt unele pro­misiuni, mai ales în „Metamor­foză“, „Legătură“, „Marină“, şi ele insă (dar mai ales celelalte) a­­meninţate de uscăciune, de reto­rism, de proză. Să vedem ce mai urmează. IONEL POPESCU : Rămîn des­tule neajunsuri de înlăturat In special unele crudităţi de limbaj şi anumite inerţii de „vîrtoşie“ pă­­şunistă. In „Intîia zi“, „Congo" etc. stăruie uscăciunea prozaică. Mai aproape de firesc şi de fru­mos sînt „Mama“ şi „Foamea", „Dialectică“ (minus retorismul)­, „Aur" Şi „Autobiografie“ (minus chiuiturile). Stăruiţi în continu­are şi mai trimiteţi. VICTOR ULBITZ : Amindouă cuprind imagini frumoase şi un real freamăt Uric (pe alocuri, în­trerupt, diminuat). Sunt făgădu­ieli din cele mai bune. Aşteptăm urmarea. MAREŞ A. MIHAI : E cazul să încercaţi a depăşi acest exerciţiu metaforic de început, care tinde să devină Inerţie manieristă (cum se vede in ultimul plic, mai fi­rav şi stagnant). Trebuie să stu­diaţi acum legile şi mijloacele compoziţiei fireşte, tot din pagi­nile marilor poeţi. Aşteptăm veşti din ce in ce mai bune. I. G. PAULEANA : Nerăbdarea nu vă poate fi de folos. Ca orice meserie şi aceasta cere eforturi, stăruinţă, pentru a fi învăţată, stăpînită cit mai bine. Dacă ba­teţi pasul pe loc nu e vina nimă­nui, ci numai a dvs. Şi acest plic o dovedeşte din plin : alături de lucruri din ce in ce mai aproape de împlinire (ca „Dor", „Cintec“, „In iarnă", „Pădurile de fag“), gă­sim nenumărate bruioane negli­jente, azvîrlituri înfrigurate din condei, la nivelul ar­stei superfi­ciale „performanţe“ : „Cîmp, peste tot doar griu zări şi arşiţă. He, hei, gr­iu şi arşiţă". Numai cînd veţi depăşi defini­tiv acest stadiu primar de „he, hei, griu şi arşiţă“ de strigăt orb, nediferenţiat şi neputincios in faţa frumuseţii (care seamănă a­­tit de bine cu atitudinea nearti­culată a cîinelui faţă de lună) vom putea vorbi cu adevărat de poezie. Stăruiţi cu seriozitate şi răbdare în acest sens. TANASESCU N. ANTON : De data asta sunt lucruri interesante, promiţătoare, în paginile trimise: *Scrisoare", „Despre ghitară", „Dragoste lingă șevalet“, „Răsări­tul griului ni se par piesele cele mai reușite. E un lirism mai ales discursiv, cu contrapunct inteli­gent (uneori prea insistent, pînă la anularea inefabilului), cîteoda­­tă prea aglomerat metaforic şi plutind la suprafaţa lucrurilor (unde există primejdia ciocnirii cu bastimentul numit „banalita­te"), dar, în ansamblu, plin de perspective din cele mai bune. Să vedem ce mai urmează. VALER MUNTEANU : Tensiu­nea „curentului“ dvs. liric nu comportă pentru nimeni (din pă­cate), după cum v-aţi temut, ris­cul carbonizării. Este totuşi ten­siune. Care reuşeşte să pună în acţiune un emiţător (deocamdată pe unde cam scurte). „Vrăjitoa­rea", „Nu încape îndoială", „Poem cu voce joasă“ ni se par lucru­rile cele mai interesante, deşi cam năstruşnice, foarte tributare unui „modernism" semicentenar. Aşa cum vă spuneam şi pe vremea cînd vă numeaţi Nicolae şi eraţi mai tînăr şi încă ne-inegurat", e cazul să optaţi pentru lumină şi simplitate. Aşteptăm veşti noi (in­diferent de iscălitură). ION VĂCARUŞ : Căutaţi-vă un echilibru intre muncă, şcoală, lec­tură (şi caietul de însemnări !) Adunaţi neobosit (aceşti ani sînt hotărîtori). Scrieţi-ne din cînd în cînd cum merge. Eventual, şi cîte-o pagină de caiet. George Nour, Şerengău Iancu, I. Burloiu, X. Fătraşcu, G. Bărbatu Zănaza Alexandru, S. Prelipcea­­nu, Iomet Gh. Ştefăneşti, Boghiu Alexandru, Ienciu Virgil, Cunescu Eusebiu. Rafail, Trin, A.P.L., Pe­tre Banu Bok, Virgil Borzea, Ni­­colae Miron, Albu Gheorghe, Va­­sile Pavelescu. M. G. Ctg. : în­cercări stîngace, fără calităţi li­terare. GEO T. : E un lucru promiţă­tor, scris cu condei subţire, în­­demînatec la nuanţă şi sugestie. Dar paginile sunt prea puţine ca să ne putem face o părere cuprin­zătoare şi mai sigură. Mai trimi­teţi. O. L. — ALEXANDRIA : Sînt însemnări suave, pline de candoa­re, cu o vibraţie lirică autentică. Să vedem ce va m­ai urma. PUFU VALERIA : Nu e un pro­gres in ceea ce ne-aţi trimis a­­cum. Dimpotrivă, in afară de „Un vers pentru tine*, ceva mai clară şi mai rotundă, celelalte sunt foarte neguroase şi aproxi­mative Aşteptăm un efort in sen­sul limpezimii, al finisării mai atente, mai pretenţioase. S. ALEXANDRU : „Redivivus“, „Prometeu", deşi sincere in pato­sul lor tragic şi-n exaltarea lor înlăcrimată, sunt, obiectiv prea retorice şi declamatoare. In „A­­murg alpin“ şi mai ales in „Ag­nese“ se văd, la temperaturi nor­male, posibilităţile lirice reale, care nu sunt deloc neînsemnate, pare-se. Va trebui să vedem, în continuare, ce se mai întîmplă. Pînă una-alta, bine-aţi venit ! GACIU IOAN : Singurul lucru reuşit în scrisoarea dvs. e numele străzii pe care locuiţi : strada Aventuroasa (glumă excelentă, fie că e a dvs., fie că e a Sfatului Popular din Cluj !). In rest ver­surile (scrise poate la alt domici­liu) sînt, din păcate, extrem de stîngace şi primitive, şi nu se în­găduie nici o speranţă. CERNESCU I. NICOLAE : Tri­miteţi 10—15 pagini din lucrările dvs. şi apoi vom discuta. ALBU I. PETRE : Sunt unele semne promiţătoare, care tre­buiesc cultivate cu ambiţie şi se­riozitate. Stăruiţi în continuare şi mai trimiteţi din cînd în cînd. (Scrieţi-vă însă manuscrisele în­grijit, citez cîte o poezie pe fie­care pagină). E. H. IAŞI : E încă nebulos şi învălmăşit, textul dvs. (şi nu toc­mai în cunoştință de cauză), dar se poate observa încă de pe acum un anumit nerv și o oarecare cursivitate în mînuirea condeiu­lui. Așteptăm lucruri mai con­cludente RED. • PAGINA 7

Next