Gazeta literară, iulie-decembrie 1967 (Anul 14, nr. 27-52)

1967-07-13 / nr. 28

probleme via ★ ★ Conştiinţă de sine a literaturii, critica nu-şi poate realiza adînc vocaţia, atîta timp cit se vrea în afara literaturii, a sursei şi obiectului său. De aici, poate, sentimentul de insatisfacţie al cititorilor — şi scriitorilor — cînd asistă la interminabile demonstraţii de „critica criticii“, care în ultimă instanţă acuză orgoliul unei nefireşti şi prezumpţioase autonomii, un soi de narcisism pedant. Dacă ne gîndim bine, impresia de prea mult nu vine din numărul prea mare al discuţiilor şi al intervenţiilor, ci mai ales din ineficacitatea acestei ambiţii. Problemele criticii, în contextul lor viu, în solidaritatea lor inextricabilă cu întregul literaturii, merită, însă, o analiză temeinică ; ele interesează destinul literaturii noastre la fel de mult ca şi acelea, să zicem, ale poeziei. Oricît de pitoresc dezagreabile ar fi unele accidente din cariera criticii, nimeni nu e îndreptăţit să pună la îndoială, în chip serios, puterea şi utilitatea criticii. Cu atît mai mult, în ambianţa unei societăţi ca aceea socialistă, care, construindu-se lucid pe sine, face posibilă ivirea unui acord lăuntric, nou în istorie, între gestul constructiv şi acela critic. Avem nenumărate prilejuri de a constata că, pe coordonatele noastre spirituale, exerciţiul criticii capătă sensuri şi responsabilităţi sporite ; criticul se poate angaja astăzi într-un dialog mai larg cu publicul, cuvîntul său putînd beneficia de o audienţă pe care n-avea cum s-o atingă altădată. Solicitudinea şi interesul de care sînt înconjuraţi, la noi, oamenii de cultură n-ar fi de conceput fără desfăşurarea clocotitoare de energii, fără vastele imbolduri pe care le generează realitatea noastră contemporană. Scriitor sau critic, lumea te asociază unei reputaţii colective care te obligă în cel mai înalt sens , căci, după fiecare din aceste confruntări, te simţi mai îndemnat la un examen sever cu tine însuţi, te întrebi mai acut dacă efortul tău — și al sectorului tău de muncă — are eficacitatea trebuitoare. Eficienţă, randament superior, examen lucid al faptelor, fără iluzii comode — spre aceasta ne îndreaptă îndemnurile partidului, formulate cu putere la Congresul al IX-lea al P.C.R., la întîlnirile conducerii de partid cu oamenii de literatură şi artă, şi în atîtea alte împrejurări în care au fost analizate aspectele culturii. „Critica literară — sublinia Raportul la cel de-al IX-lea Congres — trebuie să analizeze principial activitatea decreaţie, fără pretenţia de a da soluţii obligatorii cu privire la forma şi stilul lucrărilor artistice, să ia poziţie faţă de manifestările negative şi să promoveze operele care exprimă realităţile şi ideile înaintate ale societăţii noastre. Totodată, ea trebuie să contribuie la educarea estetică a oamenilor muncii, la formarea gustului public“. Iată o atotcuprinzătoare definire a exigenţelor înalte cărora trebuie să le răspundă necontenit activitatea noastră. Oricare critic, dacă-şi merită numele, nu poate să nu mediteze la aceste îndemnuri, să nu încerce a stabili, la lumina lor, un bilanţ serios al propriei sale munci. E ceea ce ne propunem să facem, cu toţii împreună, în dezbaterile acestei Plenare , fără a uita că sîntem în stadiul cînd entuziasmul nu se mai poate dispensa în vreun fel de luciditate, de francheţea categorică a problemelor abordate frontal, bărbăteşte. ★ Creaţia noastră socialistă are deja o istorie, cei aproape 23 de ani care au trecut de la Eliberare alcătuiesc o întreagă epocă, în care poţi urmări drumurile unei explorări artistice progresive, în cuprinsul unor realităţi distincte, pămînturi noi, perpetuu dezvăluite, ale umanităţii socialiste. Acum, în anii incandescenţi ai revoluţiei, tradiţii imemoriale ale poporului român s-au verificat decisiv, dobîndind o adevărată culminaţie ; probleme şi tipologii specific naţionale au căpătat sigiliul prezentului socialist. Dialectica aceasta de confruntări şi integrări neîncetate, între mişcarea realităţii şi arta care o răsfrînge, înregistrează inevitabil succese şi dificultăţi, reevaluări inerente, exprimînd pregnant sensul evolutiv, înaintarea ineluctabilă a civilizaţiei noastre contemporane. De la o cuprindere mai exterioară a prefacerilor socialiste s-a trecut, din ce în ce mai izbutit, la explorarea sensurilor interioare, a dimensiunii umane proprii acestor procese. O mişcare spre instrumente tot mai acute în percepţia realului s-a putut înregistra şi în cîmpul prozei, şi în acel al poeziei, unde infiltraţiile anecdoticii şi ale naraţiei pedestre au făcut loc unei expresii tot mai concentrat lirice. Genurile literare au cunoscut, toate, un efort comparabil, de concentrare asupra mijloacelor specifice, evitînd încălcările hibride între domenii, respingînd descriptivismul inert şi confuziile care bastardizează limbajul. Nu încape îndoială, pe acest fond, al unui dinamism general, ce situează şi contribuţia criticii actuale. Fără a fi infailibile, ierarhiile de valori cu care operează ea sunt astăzi infinit mai judicioase decît acum 10 sau 15 ani. Criteriul estetic este statornicit în drepturile sale legitime, operele nu mai sunt supralicitate pe considerentul intenţiilor lăudabile ale autorului sau pe motive conţinutistice simplu conjuncturale Acţionează o mai largă comprehensiune în planul formulelor de creaţie. Precum scriitorul se sileşte a folosi instrumente tot mai acute în percepţia realului, criticul dovedeşte voinţa unei exprimări mai nuanţate şi mai sugestive, care să diferenţieze individualităţile. Această diversificare e stimulată, fără îndoială, şi de existenţa revistelor apărute în ultimii ani, în variate regiuni ale ţării. Faţă de solemnitatea cam ţeapănă care prezida, cu ani în urmă, în paginile din presă, ne bucură astăzi o incontestabilă vivacitate, schimburile de idei între critici, sub forma anchetelor, meselor rotunde, dialogurilor şi altor variate modalităţi publicistice, promovînd discuţia ca o metodă indispensabilă a vieţii literare. Nu trebuie apoi separate — cum încearcă unii — aspectele pozitive din practica uzuală a criticii, de succesele certe din domeniul istoriei literare. Integrînd în conştiinţa contemporană opera unor importanţi scriitori din trecut, întărim sentimentul de durată şi viabilitate a literelor naţionale. Explicarea multilaterală — uneori prin solide monografii — a unor personalităţi fără de care nu poate fi gîndită moştenirea noastră artistică şi culturală, Vasile Alecsandri, şi Alecu Russo, Titu Maiorescu şi Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, Duiliu Zamfirescu şi Macedonski, Vlahuţă, Coşbuc şi Goga, Sadoveanu şi Ibrăileanu, Rebreanu şi Panait Istrati, Lovinescu şi Tudor Vianu, se uneşte cu efortul de a îmbrăţişa panoramic curente şi direcţii ale literaturii române — junimismul, simbolismul, literatura română de la începutul secolului XX — sau cu studii de sinteză pe o anume problemă, cum ar fi, de pildă, versificaţia modernă. Dacă ar fi să enumerăm şi ediţiile cu un aparat ştiinţific riguros, din colecţia Scriitori români, de mare ecou în public, am realiza întreaga amploare a forţelor de care dispune critica noastră contemporană, îmbogăţită printr-un continuu aflux de tinere talente. Dar faţă de premisele pe care le sprijină întreaga noastră viaţă literară, faţă de ambianţa spirituală a momentului istoric pe care-l străbatem acum, de perspectivele lui stimulatoare, trebuie să recunoaştem, din capul locului, că bilanţul criticii prezintă încă mari deficienţe, pe care trebuie să le discutăm cu o matură responsabilitate. * E o condiţie sine qua non, pe care nimeni nu se gîndeşte s-o conteste, aceea de a studia fenomenul artistic sub unghiul legilor lui specifice, de a dezvolta sensibilitatea pentru nuanţe de ordin estetic. Dar, în acelaşi timp, actul critic trebuie să beneficieze din plin de avantajele unei filosofii cu adevărat cuprinzătoare, capabilă să arunce punţi fecunde între artă şi viaţă, să lumineze conţinutul concret al istoriei noastre contemporane. Or, se poate uşor observa că unii critici, mai ales tineri, transformă opoziţia, legitimă, faţă de erorile cu caracter sociologist vulgar, într-un fel de indiferentism plin de suficienţă, faţă de problemele de conţinut ale literaturii, faţă de contingenţele ei fireşti, de ordin social şi ideologic. Asistăm nu odată la cantonarea criticilor într-un sistem de referinţe îngust tehniciste, care limitează meşteşugăreşte judecata de valoare la caracteristici formale. După atîţia ani de frecventare a filosofiei marxiste, după atîţia ani de intimă familiarizare cu înţelesul de profund istorism al acestei filosofii, mai este nevoie oare să demonstrăm viciul teoretic al ambiţiilor puriste ? Mai e nevoie să amintim că, indiferent de accentul pe care-1 capătă cercetarea noastră — mai analitică sau mai sintetică, mai aplicată la problemele tehnicii sau mai îndrăzneţ generalizatoare —, nu putem nicicum ignora comunicaţiile secrete care există între aria esteticului şi spiritul istoric al epocii ? Şi totuşi, printr-o cochetărie ciudată, pe care trebuie s-o semnalăm, mulţi dintre cronicarii noştri arată mai puţin interes şi curiozitate pentru social, pentru implicaţiile ideologice din cărţile analizate, decît confraţii lor din Occident, — indiferent de răspunsurile pe care le primesc acolo aceste probleme. Anomalia este cu atît mai şocantă, cu cit tradiţiile noastre cunosc momente strălucitoare în care critica s-a făcut expresia unor crezuri cetăţeneşti, a unui generos spirit militant. Şi este semnificativ, pentru arbitrarul opţiunilor care au început să-i ispitească pe unii critici, că se încearcă o reducţie simplificatoare a tradiţiei de la care ne reclamăm : dacă pînă nu de mult singurele nume revendicate păreau a fi acelea ale lui Gherea şi Ibrăileanu, astăzi unii înclină să reducă tabloul criticii româneşti din trecut, exclusiv la Maiorescu, Eugen Lovinescu, G. Călinescu — şi aceştia, înţeleşi în chip limitativ, restrînşi numai la unele direcţii din activitatea lor, în locul unei unilateralităţi, încearcă să se instaleze alta, cu atît mai repudiabilă cu cit se drapează în prestigiile unui gest de compensaţie justiţiară. S-a ajuns pînă acolo încît, în paginile unei reviste pentru tineret, Amfiteatru, epitetul de „gherist“ este aplicat unui confrate critic, cu o intenţie suprem descalificatoare. Dar chiar G. Călinescu sau Eugen Lovinescu, situaţi pe poziţii filosofice deosebite de acelea ale lui Gherea, referindu-se la acest înaintaş, au ştiut să arate faţă de el o loială recunoaştere a meritelor lui incontestabile, în ceea ce priveşte întemeierea unei critici de tip aplicat, modern, în România. De altminteri — cum demonstra magistral Vladimir Streinu, într-o discuţie care a pregătit referatul de faţă —, gherismul şi maiorescianismul alcătuiesc, în fond, două faţete dialectic inseparabile ale spiritului critic românesc, realizînd un arc viu de tensiune, de-a lungul unui întreg secol de gîndire şi creaţie literară. Pentru aceste două mari personalităţi, situate la o răscruce esenţială a culturii noastre, criticii îşi găsea raţiunea de a fi tocmai în rolul ei activ, în militantismul decisiv — altfel condiţionat la fiecare —, în patosul adevărului — indiferent de calmul apolinic al unuia sau de temperamentul dezinvolt revărsat al celuilalt. „Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre“, sună ca un memento, o frază a lui Titu Maiorescu. Este, deci, o curioasă eroare, a opune critica propriu zisă „criticii culturale“, cum vedem că se întîmplă în unele intervenţii din presă, spre exemplu din Gazeta literară, dezvăluind veleităţi cu atît mai paradoxale, cu cît ne situăm sub zodia unei generoase cuprinderi culturale a maselor, a unui elan de nobilă comuniune sufletească. Orice critic mare e un profesor de cultură, a socoti desuetă dimensiunea culturală implicată în critică înseamnă, de fapt, a manifesta o tristă inapetenţă pentru idei. Ibrăileanu avea dreptate cînd definea critica modernă drept „o nebănuită pîrghie a culturii“ , şi cînd, în termeni drastici, condamna critica ostentativ tehnicistă drept „un act împotriva culturii unui popor“. Multilateralitatea şi armonia interioară a criticii noastre marxiste nu poate deriva decit din solidaritatea ei cu fiinţa adîncă a epocii noastre, cu istoria ireductibilă a unei societăţi. Aceste aspecte nu ţin doar de planul abstract al dezbaterii teoretice, ele au implicaţii directe în exerciţiul cotidian al criticii. De aceste stări de spirit depinde, într-un fel, şi ceea ce promovăm şi ceea ce scriem Din acest punct de vedere se observă, la o confruntare oricît de sumară, că tonul plin de francheţe şi curajul principial cu care presa de partid abordează probleme vitale — adesea complicate şi dureroase — ale realităţii contemporane, contrastează izbitor cu atmosfera călduţă care domneşte nu o dată în paginile presei literare, cu tonusul scăzut şi spiritul retractil al unor scriitori şi critici faţă de problemele ascuţite ale existenţei. Nu este greu să-ţi dai seama că adesea eforturile scriitorilor noştri tinzînd spre o imagine densă, plină de autentică gravitate a vieţii, sînt descurajate de atitudinea unor critici, dispuşi să aplaude facil compuneri artificioase, care ascund o vocaţie foarte ambiguă. Nuvele care fuseseră în stare să suscite interesul publicului, „Eclipsa de soare“ de Ion Lăncrănjan, „Acasă“ de Fănuş Neagu, „Pana de lumină“ de Constantin Ţoiu — pentru a cita doar cîteva exemple de acest fel — nu s-au bucurat din partea criticii decît de referiri total neconcludente , în timp ce mici proze teme, mai degrabă ciorna unor exerciţii prezumpţios publicate, devin obiectul unor insistente şi disproporţionate exegeze. In loc ca operele dezbătind mari teme ale existenţei noastre naţionale să se bucure de o analiză atentă şi comprehensivă, ele au parte fie de consemnări accidentale, fie de judecăţi foarte arbitrare , este, printre altele, cazul ultimei piese a lui Horia Lovinescu, aceea intitulată „Petru Rareş“, sau al unor cînturi epice, de tineri poeţi, crescute din substanţa unor mituri româneşti ; — aceste din urmă creaţii au rămas aproape total în afara discuţiei critice. Un snobism afectat — anacronic, sub emblema ultramodernităţii — dictează unor critici curioase amnezii, cînd este vorba de opere în care răsună dramatic ecourile prezentului nostru. Dacă ar fi să construim după normele acestor critici o istorie a literaturii române contemporane, ea s-ar restrînge la pojghiţa cea mai firav recentă, a debuturilor din ultimii 2—3 ani, ignorînd cărţi capitale şi eforturi statornic desfăşurate, de-a lungul a două decenii şi mai bine — de pildă, acelea ale Marin Preda, Zaharia Stancu, Eugen Barbu. Oricît de mult am încuraja promisiunea unor debuturi, nimeni, dacă are sentimentul organic al culturii, nu va putea crede că descălecatul prozei noastre s-a produs abia prin D. Ţepeneag sau Iulian Neacşu şi că o serie de creatori autentici, care au nenorocul de a fi mai vîrstnici, pot fi eliminaţi din durata vie a literaturii noastre. Acest exclusivism brutal, care se manifestă sub auspiciile unei pretinse supleţe moderne poartă în sine riscul unei egalizări nedorite, o gravă ameninţare de monotonie. Numai opere de behaviourism, de proză comportamentistâ ; numai romane-pilulă, fără amplitudine narativă ; numai relatări la persoana întîi ; numai compoziţii de tipul „operei deschise“ ; numai romane dispreţuind construcţia de personaje etc. etc. ; toată această suită de interdicţii exclusiviste, care se întrevăd în paginile unor comentarii critice, pune în circulaţie canoane şi prejudecăţi, la fel de apriorice, de unilaterale, ca şi acelea de semn contrar, care-şi făcuseră loc într-o perioadă depăşită din istoria noastră contemporană. Or, tocmai înţelesul lăuntric al unei civilizaţii socialiste ca a noastră este să dezvolte o reală complexitate, dincolo de rupturile dezechilibrante, să favorizeze deschideri autentice de orizonturi. La al IX-lea Congres al P.C.R., Raportul Comitetului Central prezentat de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al Partidului, respingea în termeni hotărîţi pericolul simplificării dogmatice în aprecierea creaţiei : „Artei şi literaturii le sunt proprii preocuparea pentru continua înnoire şi perfecţionare creatoare a mijloacelor de expresie artistică, diversitatea de stiluri , trebuie înlăturată orice tendinţă de exclusivism sau rigiditate manifestate în acest domeniu“. E astfel definit cu limpezime climatul prielnic în care sunt chemate să înainteze astăzi artele în ţara noastră. Problema, în momentul de faţă, este tocmai aceea de a îmbina diversificarea mijloacelor de expresie cu un efort de sinteză majoră : viaţa de azi, condiţiile elaborate de partid sunt cadrul pentru o mare încordare creatoare, pentru o cultură înţeleasă nu numai în sensul unei extenzii pe orizontală, ci în acela al unei aprofundări pe direcţia verticală. Şi — parafrazînd o vorbă a lui Picasso — important este ceea ce ai găsit, nu simplul gest de a căuta : nu cochetăriile livreşti, nu importul snob de noutăţi pot conduce creaţia spre mari culminaţii moderne. Formulînd răspicat constatarea unor erori sau însemnate lacune în activitatea criticii, nu uităm nici o clipă posibilităţile şi energiile de care dispune disciplina noastră, experienţa dobîndită în cele peste două decenii care au trecut de la Eliberare. Ceea ce supără este tocmai faptul că asemenea erori creează o discontinuitate în curentul unor reale achiziţii de gîndire marxistă, a unor preţioase certitudini metodologice care s-ar cere, dimpotrivă, sintetic dezvoltate. Dacă raportarea creaţiei la contextul de viaţă care o generează, dacă fecundele conexiuni dintre fenomenul artistic şi cele cultural-istorice au intrat ca nişte habitudini în practica elaborării unor monografii şi studii de istorie literară, nu înţelegem de ce exerciţiul curent al criticii, sub forma cronicii sau foiletonului, şi-ar crea un regim aparte , ca şi cum determinările concret-istorice n-ar funcţiona la fel de infailibil şi în domeniul acesta, al creaţiei actuale, indiferent de dificultatea pe care o poate constitui intuirea unor sensuri încă nedeplin cristalizate, a unor procese în curs de desfăşurare. Bineînţeles, e nevoie să extindem în chip divers aria modurilor de receptare a operei de artă ; bineînţeles, e o nevoie care depăşeşte simplul snobism, aceea de a ne informa temeinic asupra unor formule din critica actuală de pe variate meridiane. Concepţia marxistă, nu-i un sistem închis, ştim bine, deschizîndu-se lucid tuturor contribuţiilor şi contribuind prin aceasta la dezvoltarea şi reînnoirea întregii culturi. Problema este, însă, de a elabora ca marxişti, dintr-un punct de vedere unitar şi original, sinteza ideilor contemporane. Un accent coordonator, o atitudine ideologică activă e ceea ce trebuie să probăm totdeauna, în discuţia, oricît de suplă, a unor direcţii de cercetare precum structuralismul, psihanaliza, critica stilistică, în aprecierea unor fenomene ca „noua critică“ franceză. Insuficienta informare, de care s-a resimţit ani de zile critica noastră — şi care n-a fost complet remediată nici în prezent — nu cere nicicum, ca o compensaţie obligatorie, eclectismul ideologic care şi-a făcut loc în atîtea profesiuni de „critica criticii“. Din relativitatea necesară a cunoaşterii ştiinţifice, unii scot pretext pentru un frivol relativism, etalat în declaraţii programatice, enunţat ca un preambul teoretic la volume de articole critice. Devenit intolerant, acest relativism adoptă aere de superioritate faţă de spiritul rigorii ştiinţifice , într-un interviu din Tribuna, ideia unui solid fundament „ştiinţific“, a aplicării unor „criterii“ în critică, este taxată drept o „recrudescenţă de fapt a vechiului dogmatism, la altă spirală a istoriei“ ! Pentru a legitima insuficienţele teoretice şi evitarea capricioasă a atitudinilor ideologice ferme, se invocă uneori caducitatea unor formulări rigide, care, cu ani în urmă, se revendicau abuziv de la spiritul marxismului. Nimeni nu poate nega o serioasă rămînere în urmă a esteticii faţă de nevoia de a înfrunta şi clarifica diversitatea gîndirii contemporane. Pînă în prezent, secţii de cercetare pretenţios specializate şi catedre întregi continuă să se mişte în vidul unui apriorism scolastic, de o ineficacitate proverbială, fără a fructifica experienţa vie a creaţiei româneşti şi a artei din toată lumea. Cu toate acestea, nu putem rămîne la simple lamentaţii, obsedant repetate, şi nu serveşte să reproşăm necontenit esteticienilor precaritatea contribuţiei lor , să reluăm mereu lista bine cunoscută a erorilor vulgarizatoare, potrivit cărora, de pildă, Theodor Neculuţă şi A. Toma au putut fi consideraţi o chintesenţă a poeziei româneşti. Neignorînd aceste greşeli, datoria noastră este să mergem mai departe, asumîndu-ne din plin sarcina de a ajuta, fiecare din noi ,dezvoltarea unei „estetici în mişcare“ , fiecare critic considerîndu-se dator să fie el însuşi, în ceea ce scrie, şi un estetician. In legătură cu aceasta, reiese încă o dată atitudinea pasivă, neutrală în probleme teoretice, care minează deseori, sensibil, eficacitatea criticii noastre. Cînd cronici ample alunecă indiferente, fără a discuta implicaţiile filosofice din unele volume de versuri, bunăoară existenţialismul infuz în unele producţii nebuloase ale tinerilor, te întrebi pentru ce ideal etic militează critica, şi care este vertebrarea ei ideologică ? Stă în destinul criticii marxiste să aibă mîndria unei încordări ofensive, a unei angajări profunde, ca parte explicit solidară cu forţele istorice capabile să prefacă revoluţionar lumea. ★ Se discută de la un timp, destul de stăruitor, despre autoritatea criticului ,despre factorii din care se alcătuieşte şi despre împrejurările care o subminează. Uneori această chestiune — infinit complexă — este mutată pe un plan cantitativ, de simplă statistică a producţiilor critice, escamotindu-se dimensiunile mai adînci şi sensul calitativ, pregnanţa valorii. Ştim de mult — deşi unii par a uita — că autoritatea în critică nu e o calitate pe care poţi să ţi-o atribui singur. Ea nu se creează dintr-odată, lesne şi întîmplător, ci de-a lungul unor repetate verificări ; ea se constituie dintr-o seamă de elemente imponderabile, care nu-s altceva decit ecoul durabil al unor intervenţii competente şi curajoase, în problemele vitale ale literaturii. O autentică autoritate în critică nu se acordă cu inconsecvenţele frivole în atitudinea intelectuală. Cum pot crede cititorii sau scriitorii în cuvîntul unui critic care acum se încîntă facil de scrieri rudimentare şi, la puţină vreme, degustă cu aer la fel de satisfăcut operele cele mai subtile ale secolului ? Da, aşa e, nu există „critic ideal“, infailibil în judecăţile sale ! Se pot înşira erori răsunătoare chiar la unele spirite critice ilustre. Dar — să nu uităm, dacă nu există infailibilitate în verdictele critice, există în schimb o infailibilitate, capabilă să răscumpere orice eroare : este infailibilitatea pasiunii de a căuta adevărul, de a recunoaşte deschis că te-ai înşelat — cînd devii conştient de aceasta, cu o sinceritate fără echivoc. Montaigne, cu modestia lui plină de miez şi cu scepticismul său aşa de tonic, nota acest aforism : „Dacă nu sîntem făcuţi pentru a găsi adevărul, cel puţin să-l căutăm“. în loc să-şi facă un titlu de glorie din această progresiune spre adevăr, trudnică dar radioasă, cîteodată criticii par mai degrabă dispuşi să se specializeze în arta de a eşafoda un sistem de combinaţii strategice, în funcţie de precise interese personale ori de grup. Astfel, scriitori care au deţinut pirghii importante în viaţa literară au putut cumula nenumărate elogii adulatoare, care au făcut loc unei subite şi uneori nedrepte tăceri, atunci cînd aceşti scriitori şi-au regăsit condiţia — deloc neglorioasă — de simpli membri ai breslei noastre. Astfel, a fost posibil ca în cuprinsul literaturii să se creeze rezervaţii sustrase criticii, zone cu regim special, parazitate de susceptibilităţi nesănătoase. A discuta deschis, într-un spirit receptiv faţă de inovaţii, a respinge schemele unor clasamente false, — aceasta înseamnă a dărui literaturii noastre mai multă eficienţă şi mai mult prestigiu. E nevoie de francheţe şi de seriozitate, nu de convenţii precare, bune doar si apere mediocritatea şi rutina. „Cine fuge de critică înseamnă că nu crede în puterile proprii“, scria cîndva G. Călinescu. Uneori, însă, în chip ciudat, criticii înşişi seamănă neîncredere în meseria lor, înfăţişîndu-se publicului cu o conştiinţă nefericită, jenaţi de exerciţiul judecăţii criticii ca de o faptă urîtă. E ceea ce se întîmplă în nişte rînduri din Gazeta literară, publicate acum vreun an şi mai bine, intitulate „Critici şi autori“. A pregătit — povesteşte acolo un confrate al nostru — un articol plin de observaţii critice la adresa unui prozator ; şi de aceea, cînd îl întîlneşte pe prozatorul în cauză, se simte „nespus de stingherit, fals, meschin“ : „am în buzunar nefericitul acela de articol“ — spune el — parcă ar purta o încărcătură infamantă. Schiţează „un zîmbet chinuit“, îngînă cîteva vorbe şi pleacă mai departe, abătut. Ca o inavuabilă felonie, critica te însingurează, aşadar, rupînd floarea gingaşă a unor posibile prietenii — ne invită să conchidem articolul aici pomenit. Dar numai laşitatea ar avea temei să se lamenteze aşa ; e singur şi jenat numai acela care-şi rosteşte nehotărît verdictele, care nu e în stare să spună răspicat adevărul. Nu există nici o solitudine fatală a criticii ; dimpotrivă, acolo unde există francheţe, sînt premise pentru o solidaritate adîncă între critic şi publicul său. Un asemenea aer de sfială vinovată nu se potriveşte cu o credinţă activă în valorile autentice. O asemenea mentalitate poate, în schimb, să favorizeze acea critică pe care am numit-o „călduţă“ , critica izvorîtă dintr-o leneşă indiferenţă reciprocă sau chiar — mai rău — dintr-o bunăvoinţă de tip tranzacţionist : „Dacă nu mă critici, nu te critic nici eu“. Insă a ne confrunta îndrăzneţ, contestînd non-valorile, nu este o insolenţă, ci o imperioasă datorie. Adevărul nu poate fi modest, el are elocvenţa lui, netemătoare şi obstinată. Să păstrăm gravat în minte ceea ce scria Marx: „Adevărul e tot atît de puţin modest ca şi lumina“. Despre aceasta e vorba, despre lumina unui climat de critică principială şi de superioară sinceritate, pe care trebuie să-l asigu ■ răm în chip neabătut. Să recunoaştem, ne încurcăm uneori în ceremonialul ierarhiilor şi în certuri sterile, de preeminenţă. Dar o cultură vie respinge ierarhizările pedante şi nu poate fi decît întristător să întilneşti specimene de critică literară care par o petrecere de mandarini, cu intoleranţe ciudate şi cu excluziuni la fel de ciudate : sînt cinci-şase critici autentici, călinescienii , ceilalţi nu contează a încerca a decreta, în urmă , cu cîteva luni un articol publicat de Adrian Marino. Apărată de ultragii imaginare, tocmai pentru a putea fi anexată ca un domeniu privat, moştenirea lui G. Călinescu a devenit, în ultima vreme, pretextul unor îndărătnice gîlcevi, din care pasiunea ideilor n-are nimic de ciştigat. In ochii unora, cu mentalitate de primi ocupanţi, existenţa mai multor monografii de istorie literară, consacrate aceluiaşi scriitor, nu-i un prilej de legitimă şi prielnică emulaţie — cum se întimplă în orice cultură de serioasă tradiţie —, ci reprezintă dovada unei concurenţe neloiale. Urmare a unor ierarhizări convenţionale şi administrative a valorilor — ambiţia naivă, privincială în fond, de a fi recunoscut ca cel mai, ca primul, într-un domeniu sau altul — somînd admiratorii la opţiuni exclusiviste, alimentează încă, pe alocuri, invidii şi rivalităţi sterile. Astfel se rupe unitatea de front a criticii noastre, astfel se creează tensiuni artificiale, astfel auzim despre veleitari ai monopolismului critic care practică faţă de confraţii indocili sistemul intimidărilor, încercind să-i discrediteze fără scrupule şi ameninţîndu-i cu excomunicarea din circuitul literar. Noroc că asemenea intoleranţe se vădesc pe cît de turbulente, pe atît de groteşti ! Avem nevoie de o unitate superioară, străină clasamentelor simpliste, de o comună încordare spre ţeluri înalte. Moartea a smuls dintre noi, în ultimii ani, cîţiva din mentorii strălucitori, cîteva din personalităţile de neînlocuit ale criticii şi culturii româneşti, un G. Călinescu, un Tudor Vianu, un Mihai Ralea. Sînt goluri imense, la care trebuie să medităm, fiecare, cu o responsabilitate gravă, nu cu prezumpţia derizorie de a încerca să te proclami un nou Tudor Vianu sau un nou George Călinescu. Intre aceşti iluştri dispăruţi şi între soluţiile pe care le va aduce viitorul, stăm noi, aici, pe umerii noştri, ai unui larg front colectiv, apăsînd datoria unei nobile continuităţi. Asta obligă cu atît mai mult la o conlucrare de mare anvergură, tenace şi scutită de balastul gesturilor zgomotoase, la o responsabilă sociabilitate, în sensul gramscian al cuvîntului. Viitorul criticii nu poate atîrna doar de hazardul vreunei fericite apariţii messianice ; el depinde, în primul rînd, de munca noastră prezentă, de amplitudinea şi statornicia calmă a acestui efort colectiv. Să ne conjugăm mai organizat forţele ! Să ne concentrăm asupra unor acţiuni care să poată vorbi viitorimii despre setea noastră de trainice edificii ! Tratatul de Istorie a literaturii române, atît de mult aşteptat , manuale pentru învăţămîntul superior şi mediu, chemate să elimine definitiv deformările vulgarizatoare care afectează încă predarea literaturii române în şcoli şi, deci, profilul intelectual al cititorilor noştri de mîine ; lucrări de informare la nivelul cerinţelor moderne, dicţionare de autori, de opere, de personaje, care să valorifice în chip inedit materialul generos al literaturii noastre ; prezentări ale literaturii române în străinătate, care să depăşească stadiul compilaţiilor superficiale, izbutind, cu reală forţă sintetică, să proiecteze creaţia poporului nostru pe orbita mişcării literare europene , lucrări care să cuprindă multiplu şi închegat sensuri şi constante ale artei noastre contemporane ; cercetări interdisciplinare, la convergenţa dintre istorie, sociologie, etnologie, estetică şi filosofie, care să ne ajute la aprofundarea vocaţiei noastre specifice, la desluşirea rădăcinilor adînci ale sufletului nostru naţional. Sînt numai cîteva exemple, menite să ilustreze perspectivele inepuizabile ale unui serios travaliu de echipă, care, bineînţeles, poate stimula o vie emulaţie a talentelor. Pentru a nu mai vorbi despre acea îndatorire elementară — şi totuşi de atîtea ori uitată — pe care o are critica, îndatorirea de a recenza, fie şi succint, toate cărţile care apar, cu promptitudinea pe care o presupune o difuziune vie a valorilor. Aici e explicaţia unei legitime nemulţumiri a scriitorilor şi totodată a cititorilor , cu atît mai mult, cu cît găsim reviste literare în care pagini destinate altădată beletristicii au fost invadate acum de critică, fără ca, totuşi, prin aceasta să progreseze informarea publicului asupra apariţiilor din literatura noastră contemporană. Atît creaţia de limbă română cît şi aceea a minorităţilor naţionale din ţara noastră ar merita să fie consemnate într-un ritm mai adecvat, mult mai rapid. In această mobilizare a iniţiativelor, un rol important poate juca Biroul Secţiei de critică, pe care conducerea Uniunii Scriitorilor se cuvine să-l dinamizeze, antrenîndu-1 într-o mai sistematică activitate. Rămîne o îndatorire de interes major, îmbogăţirea continuă a criticii prin aportul unor noi talente, a căror recrutare nu trebuie lăsată la voia întimplării şi a consideraţiilor de clientelă literară, cum, din păcate, s-a întîmplat, nu o dată, în ultimii ani , ceea ce, fatal, a primejduit independenţa etică a tinerilor critici. O problemă care de mult timp stă în suspensie, deşi a fost deseori semnalată conducerii Uniunii, este aceea a unei specializări de prestigiu, de care este normal să poată beneficia cei mai dotaţi dintre tinerii critici. N-avem dreptul să uităm că personalităţi de o cultură impunătoare, precum: marile figuri de intelectuali invocate mai sus, s-au format prin studii sistematice, trecîndu-şi doctoratele în mari universităţi europene. Dacă insistăm asupra unui asemenea program de perspectivă în formarea cadrelor de critici, nu e din raţiuni de simplă oportunitate organizatorică, este tocmai în ideea de a dărui criticii româneşti o deschidere universală, indispensabilă pentru detectarea pregnantă a originalităţii noastre naţionale. Pentru că trebuie să înţelegem critica în felul unui amplu instrument de integrare sintetică : un mortar indestructibil în edificiul civilizaţiei noastre. Ne trebuie puterea coagulantă a marilor sinteze, aceea care a creat marile stiluri, de ireductibilă originalitate. Sinteză într-un sens fertil, de comuniune, pe dinăuntru, cu fiinţa profundă a unei epoci, de aderenţă la destinul adînc al ţării noastre. Marea eficacitate a literaturii şi criticii înseamnă să nu uiţi asta : se află în joc, şi atîrnă de noi, viitorul unei culturi, sufletul şi geniul naţiunii. Dan HĂULICĂ și AL. OPREA GAZETA LITERARĂ • discuții După lectura referatului, (publicat mai sus), care a fost prezentat în cadrul plenarei Comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor, au luat cuvîntul scriitori, critici şi istorici literari. „Dacă, pe de o parte, unii fac o critică mai mult tehnicistă — a spus PETRU COMARNESCU — alţii ignorează cu desăvîrşire tendinţele noi care se manifestă în critică pe plan internaţional. Să ne gîndim de pildă la eseistică. Eseul filozofic nu este cultivat la noi numai de critici în general dar nici chiar de către aceia care se ocupă, în măsură mai mare sau mai mică, de filozofia culturii, de filozofia istoriei. Părerea mea este că ar trebui făcut ceva şi pentru acest gen, e drept, foarte dificil, căci cere putere de sinteză şi o cultură solidă“. Vorbitorul s-a ocupat şi de problema întăririi conştiinţei istorice şi sociale, a literaturii, cerind promovarea în artă a tuturor categoriilor estetice, a grotescului, dacă este nevoie, dar şi a sublimului. „Ne trebuie — a mai spus el — romane cu un complex conţinut filozofic, romane ale intelectualităţii. Descriptivismului tern, pe bună dreptate combătut în referat, trebuie să-i opunem opere capabile să suscite mari întrebări şi care să răspundă frămîntărilor adînci şi exigenţelor intelectuale înalte ale cititorului de astăzi. Deocamdată, acest roman a! intelectualităţii lipseşte şi în general se manifestă o preocupare insuficientă faţă de problematică, faţă de confruntările intelectuale, filozofice, estetice ale timpului nostru“. LIVIU RUSU a apreciat referatul ca „foarte laborios, bine gîndit şi exigent“. Considerînd şi el că în critica literară ■ se manifestă anumite anomalii, vorbitorul a furnizat cîteva argumente în plus. „De unde înainte în judecarea operei literare nu mai ieşeam din social, uitam de opera literară, acum orice aluzie la rădăcinile sociale ale cutării opere îţi este taxată drept sociologism vulgar. Întotdeauna am fost pentru libertatea desăvîrşită a criticii. Totuşi, nu pot să nu constat că opera de artă nu este un dat pur, — ea rezultă din anumite împrejurări. Intr-o introducere la discuţiile despre romantismul german, Albert Béguin îşi exprima satisfacţia depăşiriiepocii anacronice în care opera literară era considerată exclusiv drept creaţie a autorului ; ea are rădăcini în colectivitate, în mediul social, pînă şi în mediul fizic“. Referindu-se la necesitatea imperioasă a pregătirii sociologice a criticului literar, Liviu Rusu aminteşte că însăşi sociologia are fundamente adînci în întreaga gîndire umană. Filozofia n-a fost o invenţie pură, ci o necesitate a vieţii, şi pentru aceea întreaga literatură este acompaniată de fel de fel de doctrine al căror reflex este. Marile culminaţii literare coin- cid cu marile culminaţii filozofice. Vorbitorul relevă în continuare obligaţia criticului de a se apropia de o operă dintr-o anumită epocă, ţinînd cont de ambianţa ideologică, spirituală, de întreaga atmosferă a epocii respective. In încheiere, Liviu Rusu a pledat pentru o atitudine de profundă onestitate în critica literară, de profundă cinste faţă de opera examinată, de cinste faţă de autorul respectiv şi mai ales de cinste (a criticului )faţă de sine însuşi. Criticul să aibă o conştiinţă etică şi să nu facă aserţiuni care pot fi repede infirmate şi care îl descalifică nu numai pe criticul respectiv, ci şi întreaga tagmă. (Continuare în pag. 6) g PAGINA )