Graiul Sălajului, ianuarie 2004 (Anul 15, nr. 2981-3000)

2004-01-15 / nr. 2989

15 ianuarie 2009 Dor de EMINESCU Mi-e dor de-un răsărit de lună și de Luceafăr îmi e dor, sub teiul din Copou pe gânduri să-ncep a învăța să mor. Mi-e dor de foșnetul pădurii, de scânteierea unui lac, de vremea care vine, trece și-ncep cu poarta să mă-mpac. Mi-e dor de vremea care vine, mi-e dor de vremea care trece, mi-e dor de tot, de EMINESCU, mi-e dor de-o nemurire rece. *­ T. TOPAN 4 M­i­hai Eminescu, spiritul tutelar al culturii române "Porni Luceafărul... A intrat în tradiție ca în miez de ianuarie să-l sărbătorim și să-l venerăm pe Luceafărul poeziei noastre, "sfântul preacurat al uii­ersului românesc", cum îl numește Arghezi pe inegalabilul Eminescu. Chipul său astral, luminos, mărturie angelică a unei existențe zbuciumate fecund, precum și opera sa genială, care exprimă impecabil spiritul neamului nostru, dăinuie iar și iar în inima acestui popor, străbătând nestingherit veacurile. Parafrazându-l pe Petre Țuțea, îi putem numi pe Eminescu "VOIEVODUL spiritualității românești". Sărbătorim un deceniu de când școala noastră îi poartă numele. E o deosebită mândrie pentru toți din instituția noastră, dar și o "dulce povară" că patronul spiritual al acestei școli este Mihai Eminescu. Să nu uităm nici o clipă că geniul său a fost dublat de o conștiinciozitate maximă și o mare putere de muncă, interesându-l totul, de la arte frumoase până la matematici. Așa se explică faptul că a devenit cel mai mare poet român și unul dintre cei mai mari ai lumii, tinzând mereu spre perfecțiune. Pentru noi, elevii școlii noastre, pentru noi toți, EMINESCU este exemplul cel mai strălucit, demn de urmat. Numai printr-o muncă asiduă, printr-o autoperfecționare permanentă, se poate ajunge departe, realizându-te plenar, tinzând mereu spre perfecțiune. De aceea, credem ca foarte judicioasă hotărârea ca revista școlii noastre să se numească LUCEAFĂRUL, în același timp, e și o obligație să oferim tot ce e mai frumos în noi, să muncim, să creăm, să ne îmbogățim cu noi cunoștințe și frumuseți. De data aceasta, lăsând la o parte datele biografice ale lui Eminescu, tematica operei etc., în încheiere mi-aș permite să-i aduc, în semn modest și teluric omagiu, câteva gânduri proprii: "Ai întrupat tot ce-a fost sfânt / în neamul nostru român­esc / Mihai al nostru, bun și blând / Eternizându-ne firesc. II Oricât de mult­e ceru-n nesfârșire, / înveșmântat ești veșnic în iubire, / Luceafăr blând, Luceafăr bun, Luceafăr sfânt, / Cât va trăi al tău popor pe-acest pământ". Prof. VASILE GOGA, Școala "Mihai Em­im­escu" Zalău Ioniță Scipione Bădescu despre Mihai Eminescu Demersul nostru publicistic are la baza sa două motive. Primul dintre ele este legat de comemorarea în acest an a 100 de ani de la moartea lui Ioniță Scipione Bădescu (1847-1904), iar, cel de-al doilea se referă la natura relațiilor dintre Mihai Eminescu și Ioniță Scipione Bădescu. Prin aria geografică în care și-a desfășurat activitatea, Ioniță Scipione Bădescu aparține mai degrabă spațiului moldav. Legăturile sale cu spațiul Țării Silvaniei sunt marcate de locul nașterii sale, localitatea Răstolț, comuna Buciumi. Ioniță Scipione Bădescu a fost un ziarist de prestigiu cu numeroase articole publicate în presa vremii, atât cea din Ardeal cât și din Vechiul Regat: Aurora Română, Timpul, Românul, Curierul de Iași și Curierul Român, unde în perioada 1886-1904 a ocupat funcția de redactor șef. Talentul său publicistic a fost completat de un remarcabil simț estetic pentru literatură și poezie, el fiind colaborator la revista Familia, Amicul Familiei, Convorbiri Literare. De asemenea, a fost membru marcant al Societății Junimea din Iași, încă din anul 1868. Opera sa poetică este puternic influențată de realitățile vremii de atunci și mediul în care a copilărit. Făcând parte dintr-o familie în care tatăl era preot - poezia religioasă ocupă un loc aparte în opera sa. De asemenea, poezia patriotică și socială este puternic influențată de poeții maghiari Petőfi Sándor și Vörösmarthy Mihály, a căror operă o cuno­ștea foarte bine, întrucât nu numai că a studiat-o dar le-a și tradus în limba română. Relațiile dintre Ioniță Scipione Bădescu cu Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale au fost înlesnite tocmai de aceste preocupări comune pentru literatură, poezie și jurnalism. Ioniță Scipione Bădescu s-a dovedit a fi un amic de nădejde al marelui nostru poet național. Faptele sale și devotamentul său pentru principiile prieteniei care l-au legat de Mihai Eminescu sunt elocvente și vorbesc de la sine. Din funcția de redactor șef al ziarului Curierul român­­ Ioniță Scipione Bădescu a urmărit îndeaproape între anii 1887-1889 evoluția bolii marelui poet, înregistrând cu bucurie momentele rare ale revenirii poetului. După moartea lui Mihai Eminescu, la 15 iunie 1889, planurile lui Ioniță Scipione Bădescu și activitatea sa sunt dedi­cate cinstirii memoriei marelui poet. Din păcate ambițiosul proiect de a reda în 30 de episoade, cele mai interesante aspecte din viața lui Mihai Eminescu, nu s-a concretizat. Ele ar fi constituit un izvor considerabil de cunoștințe privind viața lui Eminescu. , Cu siguranță că demersul său cel mai important rămâne inițierea unor manifestări artistice pentru ridicarea unui bust al poetului la Botoșani. Implicarea lui Ioniță Scipione Bădescu în organizarea unor acțiuni cu tentă culturală începe în primăvara anului 1890, când prezintă în cadrul unei asemenea acțiuni lucrarea cu tema “Mișcarea culturală a românilor din cele din urmă trei decenii și rolul lui Eminescu în această generoasă mișcare”. Autorul evidențiază principalele momente istorice ale generației pașoptiste: 1834, 1848, 1857 și încununarea acestor eforturi de realizarea Unirii din 1859. Despre Eminescu și rolul său­­ Ioniță Scipione Bădescu afirma că: ”...în două direcții ale manifestării noastre culturale el s-a afirmat ca stăpân absolut, ridicându-se mai presus chiar de nivelul contemporanilor săi și exercitând o influență irezistibilă asupra generației noastre tinere, ca poet și ca ziarist”. Anul 1890 marca dezvelirea, la 11 septembrie, la Botoșani, a primului bust al lui Mihai Eminescu, lucrare realizată de către sculptorul Ion Georgescu. Amplasat inițial în fața școlii Marchian, acesta a fost mutat ulterior în parcul orașului . Fondurile necesare pentru concretizarea acestui proiect s-au strâns prin subscripție publică. Donațiile cele mai consistente au venit din partea lui Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu și evident Ioniță Scipione Bădescu. Cu ocazia dezvelirii bustului, Ioniță Scipione Bădescu avea să rostească un discurs, din care redăm: “[...] Ceea ce apoteozăm dar cu toții în acest moment solemn, nu este atât poetul liric, autorul sentimental al Venerei și Madonei, ori al Luceafărului, cu atât mai puțin ziaristul sclav al unui condei pe care nevoia poate i l-a pus în mână, pe cât, și înainte de toate, este puternicul cugetător, ce-și biciuiește timpul în Epigonii și Satire,­­ opere măiestre, efectului cărora, colosal, irezistibil, se datorește izbucnirea subită a nemărginitului entuziasm, ce se termină prin serbarea zilei de astăzi. [...] Sentimentul sublim al zilei de astăzi este cugetarea și credința unei generații întregi, sinceră, necoruptă și capabilă de tot ce-i nobil și frumos. [...] Iată de ce coroana cetățenilor botoșăneni, care va încinge timpuri îndelungate chipul lui Eminescu, nu este și nu va rămâne numai un semn veșnic al admirației și iubirii cetății noastre pentru geniul și memoria marelui cugetător, ci e menită în același timp a transmite în viitor și a perpetua omagiul recunoștinței noastre pentru entuziasta junime studioasă, care l-a adus și i-a dăruit această comoară nesecată de mari și duioase impresii și amintiri; căci, onorată adunare, Eminescu înainte de a fi poetul întregii românimi, este și va rămâne cel mai mare, până astăzi, fiu al Botoșanilor”. călin sabou, xi DORU E. GORON Dor­mi se face... Dormi se face câteodată De plopii fără soț, de seri cu tei, De steaua care plânge-nsingurată Și-atât de tristă-n nemurirea ei. Și-atunci cu trudă și migală M-agăț de un fir din vasta dăinuire Lumea îmi pare-o catedrală Cu siderale clopote-n uimire. Și mă petrec tăcut cu stihul meu C-am fost iubit când n-am iubit. Dormi se face doar de-un Dumnezeu Al poeziei­­ veșnic tânăr mit. ^ V. VARGA O prietenie pentru eternitate: Eminescu - Caragiale Este îndeobște cunoscut faptul că poetul, nepereche al literaturii române, Mihai Eminescu, a fost prietenul de suflet al marelui povestitor Ion Creangă, dar se uită mereu că acesta a rămas foarte apropiat de Caragiale întreaga sa viață, deși cei doi erau temperamente deosebite prin comportament, limbaj și fel de a fi. Dintre sentimentele interumane, cel mai reprezentativ prin semnificații și profunzime, alături de dragoste, rămâne prietenia. Chiar dacă are meandrele ei, prietenia nedisimulată deține atributele unei trăiri umane de o diversitate și complexitate greu de descris în cuvinte. De aceea, marile prietenii au fost subiecte dintre cele mai titrate în cultura omenirii, dedesubturile și nuanțele acestora având o multitudine de conotații. • > Eminescu a avut pe lângă harul divin al poeziei, un adevărat cult al omului ales, menit să așeze prietenia pe cel mai înalt piedestal al prețuirii și ajutorării semenilor săi, încă de la primul său contact cu capitala României, îl cunoaște pe Ion Luca Caragiale, unul dintre viitorii mari clasici ai literaturii române, între cei doi se va suda o prietenie bazată pe stimă și prețuire pe care nu o vor putea șterge scurtele momente de neînțelegeri și micile adversități inevitabile între cele două firi tumultuoase, marcate­, de nonconformism și o dorință ardentă de a ridica prin cultură valorile spirituale ale societății românești. Prin Bucureștii de altădată, între anii 1868-1869, puteau fi întâlniți prin parcuri, librării și vestitele terase de pe malurile Dâmboviței, doi tineri nedespărțiți, deosebiți prin fizionomie, gestică și limbaj, dar animați de gândul de a se afirma într-o societate românească pătrunsă în toate structurile sale de fiorul modernizării. Unul, tăcut, cu chip astral, cu ochii mari și visători, absorbit de lumea mirifică a poeziei, care trecea aproape străin prin freamătul mulțimii cuprinsă de puzderia problemelor cotidiene, în timp ce celălalt era un logoreic neastâmpărat, dornic de a înregistra până și cele mai neașteptate amănunte ale lumii pestrițe ce roia în jurul său. Unul avea o trăire interiorizată, profundă și refractară față de monotonia urbanismului sufocat de chingile înguste ale teluricului, celălalt "un culegător de perle printre orășenii ce se scăldau în albia celui mai aeos balcanism". Erau Eminescu și Caragiale, doi tineri ce la finele veacului al XlX-lea vor deschide pentru români porțile spre universalitate, pentru că prin aceștia se va naște o altă lume în spațiul de la Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Probabil că prietenia lor a fost cu atât mai durabilă, cu cât cei doi se deosebeau mai mult. Legea contrariilor, hazardul, ori destinul au vrut ca ei să se întâlnească într-un moment apoteotic al devenirii românilor "întru spirit". Mihai Eminescu s-a cunoscut cu Ion Luca Caragiale prin intermediul actorului Mihail Pascaly, omul de teatru ce a străbătut spațiul românesc în lung și în lat pentru a deștepta dragostea de neam și țară prin vraja Taliei. * întâlnirea celor doi tineri reprezintă un episod marcat de un lirism cu parfum de epocă, unic în felul său în întreaga noastră literatură. "Un adolescent cu studii întrerupte, setos de cultură, aruncat prea devreme în vâltorile vieții e pus față în față cu un tânăr visător, fugit de acasă, răzvrătit contra școalei și găsind timpul, între munci istovitoare, să-și înzestreze sufletul cu o comoară de cunoștințe. Cu doi ani mai tânăr decât Mihai, Ion a văzut în el o ființă de excepție, un tânăr cu calități umane și intelectuale pe care le au doar cei predestinați să înfrunte nemurirea. Impresia cutremurătoare pe care i-a făcut-o tânărul poet în clipa în care s-au întâlnit va rămâne neștearsă în mintea lui Caragiale, inspirându-i la câteva zile după moartea lui Eminescu un portret pătruns de fiorii unei puternice emoții: "Era o frumusețe! O figură clasică, încadrată de niște mari plete negre, o frunte înaltă și senină... Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare." Caragiale a fost printre primii oameni conștienți de valoarea inestimabilă a intelectului eminescian, văzând în el atributele fundamentale ale unui geniu. Cu perspicacitatea sa cu totul ieșită din comun, autorul "Scrisorii pierdute" era conștient din primele momente ale întâlnirii cu Eminescu de șansa de a-și încrucișa pașii cu un om ce va avea un destin crucial în istoria națiunii sale, așa cum va sublinia într-un articol cu valoare de testament pentru cunoașterea personalității Luceafărului poeziei românești: "Am cunoscut foarte de aproape un om de o superioară înzestrare intelectuală... Era pe lângă acesta un mare poet, cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară formă noua limbă veche și-nțeleaptă pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult." Din perspectiva timpului, este relevant faptul că Eminescu a înrâurit în mod hotărâtor viața lui Caragiale, având un rol decisiv asupra formării intelectuale a tânărului Ion Luca Caragiale. Deși părea "un june pesimist și sceptic", după expresia lui Eminescu, autorul "Geniului Pustiu” va vedea în el filonul de inegalabil polemist, de aceea în 1878 îl aduce la redacția ziarului "Timpul", locul und­e Caragiale își începe "ucenicia în ale scrisului". De departe, prin cultura sa, Eminescu domina discuțiile și polemicile dintre redactorii, oamenii politici și de cultură din cercul publicației conservatoriste, în timp ce Caragiale "cu memoria-i ieșită din comun înregistra totul"; în amintirile sale, Ioan Slavici va sublinia aportul lui Eminescu asupra autorului "Năpastei”: "îndeosebi Caragiale, născut în ceas bun, ar fi fost în toate împrejurările un om însemnat; el n-ar fi putut însă să fie ceea ce a fost, dacă n-ar fi trăit o parte din viața sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de știință și îndemnuri binecuvântate." Caragiale va deveni, în scurt timp, omul ce va surprinde, ca nimeni altul, luminile și umbrele societății vremii Sale în comediile, nuvelele și schițele sale de un realism și o teatralitate zguduitoare, opera sa conferindu-i renumele de cel mai mare dramaturg­­ român al tuturor timpurilor. Prietenia lor sinceră a fost zguduită de neînțelegeri și altercații pe care posteritatea, din păcate, le-a argumentat nepermis de mult, în spe­cial în anii în care poetul era bolnav, iar Veronica Micle a intrat în grațiile lui Caragiale, dar cu toate acestea, cei doi s-au stimat și prețuit în fibra cea mai nobilă a prieteniei. Cele două piscuri de primă mărime ale literaturii române erau spuse prin preocupări și structură psihică, dar unite prin idealuri, cutezanță și geniu creator, astfel încât astăzi fără de cei doi titani ai condeiului Înaripat, literatura română ar fi de neconceput. Eminescu rămâne, pentru veșnicie, Luceafărul poeziei românești, în timp ce prietenul său Caragiale se mulțumește­ cu invidiatul rol de părinte al Miticilor de ieri, de azi și de mâine. în ziua de 15 ianuarie, în fiecare an, aducem prinosul nostru de recunoștință geniului eminescian, omului nepereche al spiritualității românești, dar nu putem uita nici o clipă "tetrarhia" Eminescu. Creangă, Caragiale și Slavici, pe care cu mândrie și respect o numim cvartetul marilor clasici ai literaturii române. ^ IOAN CIOCIAN Pagină coordonată de I.N.SĂBĂDUȘ Puteți citi ziaru­l “Graiul Sălajului” și accesând pe internet adresa: www.unisys.ro/gra­i­u­l­s­j

Next