Luceafărul, ianuarie-iunie 1959 (Anul 2, nr. 1-12)
1959-04-15 / nr. 8
r i CA DRAMATICA diN VALEA CUCULUI“ Mihai BENIUC Mihai Beniuc nu se dezice nici atunci cind temporar părăseşte tărîmul versului. Dimpotrivă în teatru sau proză aduce în tonalităţi noi şi cu mijloacele specifice genurilor respective, aceeaşi pasiune fierbinte pentru actualitate şi mersul nostru înainte spre socialism. Dar la Mihai Beniuc dezbaterea pe plan artistic a problemelor actualităţii se conjugă într-un aliaj perfect cu permanenta definire a rosturilor majore ale artei noi şi a menirii ei sociale. De aici porneşte, credem noi, şi farmecul cu totul inedit şi tulburător al primei sale creaţii dramatice : dintr-o îmbinare perfect artistică a acestor două planuri ce au stat mereu la baza creaţiei lui Beniuc şi-au generat lucrări de mare şi nepieritoare artă. Mihai Beniuc nu şi-a propus în Valea Cucului să aducă în faţa spectatorilor numai un episod semnificativ şi plin de învăţăminte preţioase din realitatea imediată a zilelor noastre, ci să şi demonstreze ce anume datorii îi revin scriitorului situat pe poziţiile de luptă ale clasei muncitoare şi operei create de el în complexul fierbinte de evenimente al actualităţii. Nu trebuie să aşteptăm căderea cortinei asupra ultimei scene pentru a ne da seama că Mihai Beniuc precizează în permanenţă şi cu evidenţă, dar fără ostentaţie didacticistă şi moralizatoare, componentele etice şi artistice ale teatrului în anii de construcţie a socialismului. A fost unul din obiceiurile preferate ale poeţilor dramatici din toate vremurile, cîţi au privit arta scenei ca avînd o finalitate constructivă şi înrîuritoare asupra omului, această permanentă stabilire a menirii ce trebuie să o aibă piesa de teatru, Mihai Beniuc nu dislocă din ţesătura piesei, anume fragmente cu caracter teoretic. Rosturile teatrului, aşa cum trebuie el să fie, armă de luptă în mîna maselor, pildă vie de învăţătură: „toate le înţelegi mai bine ca-n viaţă, apoi te întorci mai luminat la masă“ sînt definite de Mihai Beniuc pe cuprinsul celor trei acte, dar nu prin simple aserţiuni lipite intrigii, ci încorporate organic acţiunii, conflictului şi personalităţii eroilor. Ideea pe care piesa lui Mihai Beniuc o acreditează artistic este tocmai încrederea pe care masele o acordă artei militante şi forţa ei extraordinară, mobilizatoare şi demascatoare, atunci cînd ea porneşte din realităţile concrete de viaţă, cată să le dea un răspuns şi reuşeşte într-adevăr să aducă o soluţie întrebărilor existente într-un moment dat. Vom observa deci că Mihai Beniuc, scriind o piesă de acută actualitate, scrie în acelaşi timp Într-o perfectă îngemănare şi „arta poetică“ a dramaturgiei noi. Şi (Teatrul Naţional din Bucureşti) trebuie să recunoaştem că autorul reuşeşte admirabil atît din punctul de vedere al consecvenţei ideilor, cît şi al tehnicii artistice. Mai întîi , Mihai Beniuc fixează prin replicile a patru personaje (Toma Căbulea, Cătiţa, Cătărig şi Bădescu) care anume sînt cerinţele unui teatru partinic ce poate avea o influenţă eficace asupra maselor şi mai precis ce aşteaptă oamenii muncii de la creatorul de artă, răsturnînd optica îngustă viciată din pricina înţelegerii stereotipe a unor legi artistice, asimilate bucheresc de scriitori fără contact cu viaţa (vezi aici personajul Eduard Forţian). Plecînd de aici, Mihai Beniuc a scris o comedie de la care spectatorul pleacă mult îmbogăţit sufleteşte, cu noi şi preţioase cunoştinţe despre lumea şi viaţa noastră de astăzi, o comedie care uneşte vorba de spirit, de o foarte bună calitate cu o finalitate etică evidentă, comunicată aceasta din urmă însă pe calea glumei („Omul înviată de la teatru“ spune Cătiţa) pricepe asistînd la cele trei acte ale piesei, cît de perfide sînt uneltirile duşmanului şi crimele de care se serveşte el („Vede oara sînt duşmanii şi hoţii şi devine mai vigilent“ spune în continuarea replicii de mai sus tot Cătiţa). Piesa lui Mihai Beniuc plecînd de la o observaţie îndelungă şi atentă a realităţii, a faptelor, elaborate într-un proces de creaţie artistică, la valoarea lor generală şi simbolică, nu ţinteşte obiective lăturalnice, ci întreprinde o operă de educaţie colectivă, adresîndu-se maselor largi cu ţeluri precise şi bine determinate („Tot poporul devine mai vigilent. Se deschid o mie de ochi. Şi o mie de ochi văd mai bine“), iar oamenii buni sau răi, se recunosc în eroii piesei (sinteze cu multă pricepere artistică lucrate), desfăşurarea acţiunii avînd astfel farmecul inalienabil al deplinei autenticităţi („Şi să facem să se vadă ca-n oglindă“ spune Toma Căbulea), iar piesa urmăreşte să aducă partea sa de contribuţie prin această ascuţire a vigilenţei oamenilor muncii şi prin exemplul oferit de figura luminoasă a lui Toma Căbulea, la preîntimpinarea manevrelor celor ce se află potrivniciivieţii noi („Noi să facem teatru şi să strigăm înainte de ia fi ei gratia.. (duşmanii n. n.) „Mărgeaua" — spune Toma Căbulea. Dar Mihai Beniuc, cum arătam, a făcut aici operă de artă, a distilat din realitate (după cum mărturiseşte şi în program) oameni, fapte, întîmplări, conflicte, alegînd pe cele caracteristice şi esenţiale, fără a se depărta însă de la adevărul vieţii. (Tipicul te priveşte pedumneata, noi venim cu adevărul“ spune activistul Cătărig scriitorului Eduard Forţian). In această îngemănare perfectă dintre arta poetică şi realizarea operei propriu-zise, noi recunoaştem una din acele trăsături definitorii pentru personalitatea artistică a lui Mihai Beniuc. De aici pornesc şi celelalte însuşiri ale piesei, amintite de noi din păcate numai în treacăt fără posibilitatea unor argumentări. Şi aceasta deoarece In Valea Cucului este o lucrare dramatică ce-ţi solicită atenţia din diferite puncte de vedere. Am vorbit despre patosul militant partinic al acestei piese, despre modul convingător cu care autorul demonstrează triumful noului, chiar atunci cînd momentan forţele reacţiunii reuşesc să înnoade „o ţesătură, o urzeală cu rădăcinile pe sub pămint“, cum spune Toma Căbulea. Şi din acest punct de vedere, cu prisosinţă pilduitor mi se pare chipul personajului central al piesei. Erou pozitiv de comedie pentru lumea satului nou, pînă acum dramaturgia noastră nu realizase unul puun profil memorabil. Toma Căbulea ni se pare a fi primul şi, deşi construit aparent pe unele coordonate tradiţionale ale literaturii noastre, fiind adică— aşa cum s-amai spus — hîtru, mucalit, inteligent şi ager la minte, el este ca personaj literar absolut nou, reprezentând o reacţie împotriva modului neasemănatoris de a mai vedea încă omul de la ţară. Toma Căbulea este un ţăran angajat în lupta pentru socialism. Isteţimea şi agerimea sa, fosforescenţa sa intelectuală, bunul său simţ, perspicacitatea şi curajul său — trăsături ce au fost subliniate în unele cronici publicate pînă acum — sînt puse conştient şi deliberat în slujba idealurilor partidului şi îndreptate deschis împotriva duşmanului. Deşi, de la început pînă la sfîrşit, el nu părăseşte tonul mucalit, deşi simulează tot timpul gluma şi o privire hîtră asupra vieţii, el ştie să desghioace în adîncime faptele şi să dibuie cu pătrundere firele lor ascunse. Toma Căbulea e un luptător pentru socialism, cu toată înfăţişarea lui mucalită. Ceea ce a reuşit Mihai Beniuc să releve aici este faptul că viaţa nouă triumfă la sate datorită acestui sprijin nelimitat de care mastele largi de oameni ai muncii (întruchipaţi de Toma Căbulea şi apoi în intensităţi deosebite de ceilalţi eroi pozitivi ai presei) îl acordă politicii partidului şi ştiu cum să acţioneze pentru a curma răul din temelii. Valoarea piesei lui Beniuc în contextul dramaturgiei noastre actuale este de primă importanţă. Piesă agitatorică, piesă cu caractere pregnant desenate ( ne-am oprit numai asupra lui Toma Căbulea din pricina spaţiului restrîms). Piesă cu valoare educativă scrisă cu o cuceritoare vervă*) şi cu ştiinţă a mişcării ucenice. In Valea Cucului este, pentru a parafraza ce spunea cu mulţi ani înainte Camil Petrescu, nu numai un strălucit examen de autor dramatic ci şi o piesă ce va rămîne. Drumul ei spre mase a început în mod fericit pe scena unui teatru slujit de cîţiva mari actori. Nu am vrea să reluăm şi noi elogiile îndreptăţite ce s-au adus acestei distribuţii mînuite cu atîta pricepere de un încercat regizor de comedie : Sică Alexandrescu. A observat oricare spectator că arstul poporului Vasiliu Birlic a fost un ţăran autentic, că profunzimile acestui text de comedie şi-au găsit tălmăcirea scenică adecvată. Am avut bucuria să asistăm la un joc interiorizat bazat pe subtile nuanţări ale replicii. Din restul distribuţiei remarcăm de asemenea, pe Al. Giugaru, Silvia Dumitrescu- Timică, Niky Atanasiu, Nataşa Alexandra, Marcel Anghelescu, Ileana Iordache şi creaţia remarcabilă a Elenei Sereda care a ştiutsă p redea farmecul şi naturaleţea cuceritoare la Cătiţei. Actriţă tînără de mari resurse, Elena Seredase află de la un rol la altul în plin progres. E greu să apreciezi fiecare prezenţă din piesă. Noi am vrea să spunem că în afara unor mici excepţii, distribuţia a avut o armonie şi un echilibru — ce am vrea să o întîlnim cît mai des. Ne-au nedumerit şi pe noi decorurile stilizate, imobile, reci, care „n-au jucat" şi nu s-au mutat pe trupul piesei. Au rămas tot timpul în afara acţiunii. ★ Am asistat la două spectacole cu In Vialea Cucului. Ambele loui săli pline, au captat de la început atenţia publicului care s-a menţinut trează pînă la ultima cădere de cortină. Sala participa din plin la mersul acţiunii. S-a rîs din belşug, s-a aplaudat frenetic. (Imaginea oamenilor de pe scenă a rămas în inimile spectatorilor. Ce-işi poate dori mai mult un autor dramatic ? Valeriu RÎPEANU *) Unii cronicari au redus problema „caracterului popular" al piesei la vorbele de duh, maximele şi snoavele aflate în vorbirea personajelor. Este aci o înţelegere unilaterală. „Caracterul popular" al piesei lui Beniuc rezultă, aşa cum implicit am încercat să arătăm din întreaga concepţie asupra rostului artei (concepţie ce este a poporului), din modul de a vedea figura ţăranului nou, de a-i înţelege caracterul şi ţelurile sale. „Caracterul popular" al piesei lui Beniuc ţine deci de concepţia intimă a piesei, de intuirea perfectă a sufletului şi dorinţelor ţărănimii noastre muncitoare în etapa actuală de luptă şi nu de simple formule lexicale. J v N R 0 S-a spus cu oarecare dreptate despre epopei, că genul le-ar fi evoluat în romanul modern, ceea ce a dat iluzia dispariţiei lor ; mai adevărat este însă că epopei continuă să apară sub forma dicţionarelor lingvistice. Că un roman, oricît de cuprinzător este o epopee, afirmaţia rămîne metaforică, în timp ce, din situaţia epopee - dicţionar, dispare orice intenţie figurativă.Esenţa străvechiului gen narativ, disociată de materialitatea eroilor-indivizi, se regăseşte fără pierderi în dicţionarele lingvistice. Deschizînd astfel Dicţionarul Limbii Române Moderne, luăm cunoştinţă fragmentar, dar cu putinţa recompunerii fragmentelor de întreaga istorie a poporului român , de la absenţa unei organizaţii administrative proprii din arhaic, cînd se recunoşteau între ei, înţelegîndu-şi unitatea, numai prin limba comună (ceea ce a făcut ca la ei singuri cuvîntul limbă să însemneze şi popor) de la confesiunea lor iniţială, de o vîrstă cu limba şi oarecum dată, care a deslocuit statutul juridic roman şi i-a ţinut locul veacuri în şir (cuvîntul lege ajungînd din cauza aceasta să însemneze şi religie, de la constituirea lor pe feude regionale, zise „ţări", cînd războaiele dintre ei erau doar conflicte între feudali, chiar cele duse împotriva unor puteri invadatoare urmărind exclusiv apărarea feudei (de unde cuvîntul moşie a luat abuziv înţelesul de ţară), de la toate acele stări istorice, care a înghiţit trecutul, ca stăpîniri succesive, invazii şi băjenii, penetraţii paşnice şi conlocuiri de secole cu alte seminţii şi, trecînd prin breslele corporaţiilor meşteşugăreşti (numite turceşte isnafuri), prin organizarea capitalistă pe ideea de proprietate individuală, pînă la întocmirile socialiste de azi pe ideea de muncă şi proprietate colectivă, nu este vîrstă şi împrejurare de viaţă a poporului român despre care să nu ne povestească prescurtat unul sau mai multe cuvinte din noul dicţionar. Aşadar, epopeile moderne sînt scrise de lexicografi ; numai că ei le scriu cu ajutorul unui sistem de semne proprii, un fel de simboluri ca şi matematice, care leagă între ele cuvintele privite ca valori rezumative ale istoriei, ale psihologiei populare, ale concepţiei despre lume etc... Căci cuvîntul tratat lexicografic este, faţă de evenimentele şi stările totdeauna colective, pe care le povesteşte, ca logaritmul unei cifre incomode. Dar aceşti logaritmi ai vieţii, ai civilizaţiei materiale şi deopotrivă ai culturii unui popor, cărora le zicem îndeobşte cuvinte, nu sînt semne moarte ; unele în adevăr înţepenesc definitiv, rămînînd lipite ca nişte fosile de stări, care, producîndu-le, au şi dispărut ; cele mai numeroase şi mai semnificative însă, aparţinînd „fondului principal" al limbii, au în ele o putere vie, o mobilitate a înţelesului şi a formei, care, expunîndu-le la unele accidente deformante, nu le sustrag totuşi legilor lingvistice şi astfel ele îşi împlinesc un destin, cunoscut numai de lingvişti. Iar destinul cuvintelor e povestea propriu-zis lexicografică, cu care se ocupă dicţionarele. Autorii de pînă acum în această materie, fără să fie prea numeroşi, sînt destul ca să putem stabili cîteva tipuri : unii sînt tendenţioşi, latinizanţi sau slavizanţi, ca Laurian Massim sau Cihac, monumentali ca singurul Haşdeu şi, la un nivel mai practic, ca Sextil Puşcariu, alţii — cu bună metodă obiectivă ca Tiktin şi mai puţin Dame, didactici şi de largă folosinţă ca Lazăr Şăineanu şi mai cu seamă Candrea. Ceea ce îl uneşte este punctul de vedere istoric, după care cuvintele ni se fac cunoscute de la sensul originar către cel contemporan. Faţă de lucrările lor, Dicţionarul Limbii Române Literare Contemporane (4 vol. Academia R.P.R. , Institutul de Lingvistică din București, 1955—1957) întoarce tratarea lexicografică de la sensul actual la cel originar, fără să noteze etimologiile (cum nu le notase, dintre vechi, nici Damé). Schimbarea punctului de vedere a fost legitimă. Colectivul de autori, condus de prof. D. Macrea, îşi începea lucrul după ce societatea romînească trecuse printr-o revoluţie proletară, care l-a obligat să clarifice mai întîi noţiunile revoluţionare ; limba şi-a adăugat cuvinte noi sau numai sensuri noi la cuvinte vechi, incit procedarea colectivului, propunînd întîi sensul actual şi mergînd apoi către sensul de origină, cum s-ar merge în susul unei ape, era cum nu se poate mai îndreptăţit. Niciodată lexicografia romina n-a trăit efectiv un moment mai genetic. Dicţionarul Limbii Române Moderne (1 vol., 1958, colectiv de autori sub aceeaşi conducere, cu „colaborarea parţială" a prof. acad. Iorgu Iordan), cum bine se înţelege şi bine face, păstrează aceeaşi ordine de sensuri, de la actual la etimologie. El nu este însă numai o copie la scară redusă acelui anterior. ^ E o ediţie în adevăr prescurtată , dar adăugită totuşi, suma cuvintelor din ea depăşind cu ,,aproape 1000" cele 50.000 de titluri din dicţionarul în patru volume, şi remarcabil ameliorată prin însumarea tuturor observaţiilor juste, pe care le-a provocat primul dicţionar. în sfîrşit, peste toate, noua lucrare satisface mai cu seamă nevoia de a se cunoaşte etimologia cuvintelor „pe care publicul de la noi a fost totdeauna dornic să o cunoască" şi însoţeşte, fapt tot atît de profitabil, explicarea termenilor concreţi cu aproape „3000 ilustraţii şi o serie de planşe, pentru ca aceste noţiuni sa poată fi mai uşor reprezentate şi înţelese", ceea ce face ca tipul lucrării să se asocieze cu acela, îndeosebi, al dicţionarului Candrea. Ne aflăm deci în faţa unui fapt de cultură, efortul colectiv de elaborare neputînd fi ajuns cu nici o laudă. Colectivul de autori, cu opera lor comună, ajută, instrueşte şi cultivă pe orice cititor, la orice treaptă de cultură ni l-am închipui. Sensul unor cuvinte fundamentale, privind anumite funcţiuni ale conştiinţei, sînt pe deplin şi exemplar clarificate conform ultimei şi celei mai nediscutate ştiinţe. Astfel : „INTUIŢIE, intuiţii, s. f. 1. Capacitatea conştiinţei de a descoperi, pe cale raţională (inmod spontan), adevăruri (pe baza experienţei şi a cunoştinţelor dobîndite anterior). 2.In filozofia idealist-subiectivă) Capacitatea de contemplare lăuntrică, datorită căreia s-ar putea cunoaşte adevărul fără participarea activităţii raţionale a conştiinţei şi fără ajutorul experienţei. — Fr. INTUITION (lat. lit. INTUITIO -ONIS)“. E sigur totuşi că ediţii ulterioare, profitînd de unele observaţii care fără îndoială se vor face în timp, aşa cum s-au făcut asupra dicţionarului în patru volume, spre folosul recunoscut al următorului, vor înainta apreciabil pe scara gradată infinitesimal a perfectibilităţii. De aceea o critică în cel mai exact spirit de colaborare cu merituoşii autori este, pentru orice cititor, obligaţia dinţii, pe care o comandă însăşi calitatea lucrării. Am propune astfel pentru ceea ce ar mai putea deveni dicţionarul, ataşarea la colectiv a unui scriitor-filolog. Căci, să nu se supere nici un lingvist şi deci nici un lexicograf, lingvist nu însemnează numaidecît şi filolog ; nici scriitor nu însemnează numaidecît şi filolog. Colaboratorul de ultimă lectură, la care ne gîndim, ar trebui să aparţină prin simţul limbii categoriei unui Mihail Sadoveanu, care, alături de Eminescu, Creangă şi Caragiale, este unul dintre marii filologi ai limbii române. Acest colaborator, rudă cit de îndepărtată a scriitorilor prenumiţi, n-ar lăsa nesemnalată cîte-o explicaţie sau definiţie de termen, din care lipseşte limpezimea deplină, cite un sens neînregistrat sau cite o etimologie mai ciudată. Cuvîntul dialectică în sensul 2, însemnează : „metodă de cercetare opusă metafizicii, care, bazîndu-se pe legile obiective ale naturii, ale societăţii şi ale gîndirii, priveşte fenomenele ca fiind în strînsă legătură şi în condiţionare reciprocă, intr-o permanentă mişcare şi dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta, ca rezultat al contradicţiilor interne şi al luptei dintre contrarii". Singurul pronume relativ al definiţiei („...opusă metafizicii, care...") s-ar crede că stă în relaţie cu substantivul imediat anterior, cu „metafizică" şi nu cu iniţialul „metodă", la care e logic să se refere. Eroarea e cu atît mai posibilă cu cît lipseşte o virgulă utilisimă între „metodă de cercetare" şi „opusă metafizicii", sau, dacă nu lipseşte, alunei trebuia scris : ,,metodă de cercetare opusă metafizicii şi care...11, spre a zădărnici aberaţia că metafizica s-ar baza pe legile obiective ale naturii etc., etc... Scriitorul filolog, la care ne gîndim, ar simţicăexpresia a avea ceva la activul său nu conţine ideea de „a fi autorul unei acţiuni grave", ci, dimpotrivă (chiar dacă uzul ar fi pe cale să devină acesta) a fi săvîrşit o acţiune meritorie. Redactorul respectiv se va fi gîndit desigur la expresia „a aveaceva la pasivul său" şi, prin substituirea frecventă de înţeles între termeni conecşi, eroarea s-a putut produce. Dar unul din sensurile I cuvîntului crasnă, mai puţin cunoscut, e lămurit ca „maldăr de obiecte aşezate în ordine", deşi maldăr, la locul potrivit dinacelaşi dicţionar se trece cu înţelesul cel mai propriude „cantitate marede lucruri (în dezordine), grămadă, morman". Popularul ciîrîg (mai curînd regionalul) este un „Instrument care serveşte la depanarea pe mosoare sau pe ţevi a sculelor aşezate pe vîrtelniţă". Cine zice, fără să-şi zgîrie simţul lingvistic, scule de lină", zicere tot atît de greşită ca „sculuri de dulgher", nu e un filolog. Deci : „...depanarea ...sculurilor aşezate pe vîrtelniţă", aşa cum de altfel se vede în acelaşi dicţionar la cuvîntul scul, al cărui plural este corectul sculuri ca şi la sculă, al cărui plural este tot atît de corectul scule. Mai adăugăm cuvîntul tărăgai care, lasensul al doilea, însemnează : „senzaţie de arsură pe gît şi pe esofag", deşi, dacă „gît" (popular) nu e sinonim cu „esofag", în acest caz imposibil „arsura pe gît" se cheamă arsură propriu zisă, opăreală, spuzeală etc... numai „tărăgai" nu. Cercetarea în sondă, pe care am făcut-o, ne-a dus la rezultate numeroase, care, fie că se încadrează în categoriile de mai sus, fie că reprezintă alte categorii, cum ar fi absenţa unor cuvinte sau numai sensuri (cunoscute îndeajuns spre a fi menţionate), făceau necesară lectura finală a acelui filolog cu simţul genuin al limbii, cu o anume ştiinţă a frăgezimilor verbale, fără de care lexicografia este ce este. Dar să examinăm inovaţia cea mai de seamă a noului dicţionar faţă de cel în patru volume, adică indicarea procesului de constituire a cuvintelor, provenienţa lor, deci etimologia. Popularului a (se) aciua i se dă după Densușianu și Candrea, etimonul latin (tot popular) accubiliare, netradus (vom reveni asupra nevoii de traducere), careînsemna „a (se) culcuşi, ia(—şi) găsi culcuş". Haşdeu îl derivă din acquiere" a(se) odihni", Philippide — din accellare „a (se) ascunde", urmat de Puşcariu întocmai, şi e destul ca să se vadă că avem de-a face cu o etimologie neclară. Nici un lingvist (în afară de Tiktin întrucîtva: „man rath, spune el theils auf lat. Quiere..., theils auf aci"), nu crede aşadar că ar putea fi vorbade o formaţie strict romînească din aci, printr-o bine cunoscută schimbare a funcţiei gramaticale. Formaţia propriu romînească e însă mai acceptabilă, neopunîndu-i-se mai nimic, în afară de tendinţa automată la derivarea dintr-un verb latin. Oricum, era cazul să i se declare etimologia controversată, dacă nu să se admită constituirea ideplină din aci. Aceasta n-ar fi izbit simţul şi poate nici „ştiinţa" limbii cît le izbeşte pe amîndouă etimologia cuvîntului căpcăun ; după noul dicţionar, termenul se constituie încadrul limbii române, proveninddin cap -i cîine (după grec. kinokefalos). Mai prudent, Puşcariu notează : „pare a fi traducerea paleoslavului rîsoglavu = grec. kinokefalos", iar Tiktin declară provenienţa necunoscută : „unbek /annt/" şi adaugă : „căpcîn ist Volksetymologie". Lăsîndu-ne, într astfel de împrejurare, conduşi mai puţin de ştiinţă şi mai mult de sentimentul limbii, putem coincide cu autorii dicţionarului nou asupra formaţiei romîneşti, dar nu după un model străin, Tiktin avînd dreptate cînd socotea varianta capcîn drept „etimologie populară". Căpcăun derivă dintr-un fond lingvistic onomatopeic, care, exprimat mai întîi interjecţional prin hap şi dezvoltat în a hăpăi, a putut prin repetarea interjecţiei (hap-hap) să formeze pe hapcă (magh. hapsi „lacom" şi bulg. hapka „îmbucătură, bucată" nu spun nimic împotrivă) şi din acesta să iasă căpcăun, fără nici o piedică de ordin semantic sau fonetic ; iar în privinţa desinenţei, iniţial adjectivale, ea e binecunoscută în limba noastră, fie ca-un, fie ca — und (v. căscăund) reflex îndepărtat al adjectivelor latineşti terminate în —undus (fecundus, furibundus, verecundus). E probabil clar că în procesul formativ nu poate fi vorba de nici un cap şi de nici un cîine, imagini ulterioare formării cuvîntului şi datorite, cum bine vedea Tiktin, etimologizării populare. Totuşi, autorii au crezut că pot decide cu terminate. Alteori însă, ei sînt ezitanţi pînă la renunţarea cu totul la orice etimologie. Cuvîntul acătării e lăsat, fără nici o menţiune, să plutească în aer ca un funigel verbal. Redactorul, urmînd tot pe Densuşeanu şi Candrea, care nu l-au înregistrat printre „elementele latine ale limbii române", nu l-a putut identifica nici în slavă, maghiară sau altă limbă şi l-a lăsat fără nici o etimologie. Dar Haşdeu, propunîndu-l congener cu cutare şi atare îi naşte din lateccu-talem şi la fel procedează Tiktin, notînd că forma actuală (venit din Moldova) pare o etimologie populară (a cătării , vrednic de a fi privit), pentru ca Puşcariu să-i declare etimologia „necunoscută", examinînd totuşi unele ipoteze. Ce se putea face într-o asemenea situaţie ? Se putea lua punctul de vedere al lui Haşdeu, cum a făcut Tiktin, sau se putea respinge, cum a făcut Puşcariu cu precizarea „etimologie necunoscută", dar suprimînd chestiunea şi aruncînd termenul în vînt, într-un dicţionar ce-şi zice îndeosebi etimologic, aceasta nu e o formulă. Etimologia, vorba lui Haşdeu, e o ştiinţă „aproximativă" în cazul cel mai bun, aşa că nu îi pretindem certitudini de fier, totuşi unele indicaţii nu sînt niciodată de prisos. Şi indicaţiile strict necesare sînt : arătarea etimonului celui mai probabil, asupra căruia au convenit într-un fel lingviştii anteriori, preferarea unei soluţii, dacă există mai multe, cu adaosul „etimologie nesigură" sau „obscură" şi, cînd chestiunii nu i s-a dat de nimeni nici o dezlegare, menţiunea clară „etimologie necunoscută". Orice altă procedare e ştiinţific expusă obiecţiilor. 1La acelaşi capitol al originii cuvintelor, dicţionarul nou distinge greu între ceea ce limba noastră a împrumutat de la latină şi de la franceză cam în acelaşi timp. Fiind evident că termeni ca a calcifia, a contraria, a lichefia, au fost luaţi din franceză (calcifier, contrarier, liquéfier), este oare tot atît de evident că a clarifica, a clasifica, a simplifica, a panifica le-am luat din sau după aceeaşi limbă (clarifier, classifier, simplifier, panifier) şi nu din latină ? Spunem, poate, simplificăm, clasificăm după simplification, classification, panification ? De ce nu zicem atunci şi licheficăm după liquéfaction ? E de crezut clar că, asemenea cazuri (foarte numeroase şi la care se adaugă nu mai puţinele substantive cu terminaţia întote şienţă) ne aflăm în faţa sau a unor împrumuturi curat latine, sau a unor forme impuse sugestiei franceze de însăşi structura latină a limbii noastre, împrumutul direct francez, pare exclus. De ce a dirige cu derivatul lui dirigent, (folosit îndeosebi de transilvănenii latinizanţi sau latinizaţi, ca şi numai de unii oameni de carte din restul ţării) este, întocmai ca a dirija, provenit din lt. diriger şi nu din lat. dirigere, din care, în afară de vechiul a drege, am avea doar pe a dirigui ? Felurită de asemenea este conduita faţă de etimonul cuvintelor , aparţinînd altor limbi, mai întotdeauna latinei sau slavei, uneori e tradus, mai frecvent nu se traduce. Că e folositor ca metoda să rămînă unitară, nu mai încape îndoială, dar absenţa traducerii, dispensabilă — să zicem — numai dacă radicalul şi derivatul romînesc au acelaşi sens, dă loc, la confuzii. Neologismele acces1 şi accesu 2, primul însemnînd „posibilitatea de ajungere (undeva), cale, intrare (uşoară), trecere", iar al doilea — „criză, stare acută, paroxism (al unei maladii)", tratate în dicţionar separat, cum se şi cuvenea, au rădăcina comună lat. accessus. Nedîndu-i traducerea, se sugerează cititorului o eroare. Accessus1 (de la accedo, „apropiere, ajungere, intrare") şi accessus2 (de la accendo, „'aprindere, înflăcărare") sînt numai întîmplător omonime, nu unul şi acelaşi cuvîint. Era, prin urmare şi util pentru cititor şi ştiinţific pentru lucrare să se fi adăugat sensul particular al rădăcinilor omonime. Nevoia traducerii este tot atît de evidentă la cuvintele, al căror înţeles, de la stadiul etimologic la cel actual, se dedă la unele acrobaţii. Căci nu rareori cuvintele ajung la înţelesul cel mai neaşteptat. Aghiuţă, ca să dăm un exemplu de bună tratare, este după Haşdeu, ca şi după dicţionarul de azi, diminutivarea romînească (e de presupus o antifrază) a grec, aghios, care însemna „sfînt"; fără traducerea originii greceşti, care ni se dă de data aceasta, cititorul n-ar avea de unde cunoaşte darea peste cap a sensului ca însuşi Aghiuţă. Aceeaşi nevoie se simte, deşi mai puţin, la cuvinte ca nemernic; mai puţin, fiindcă diferenţa de înţeles de la un stadiu la altul nu este atît de discrepantă, dar şi pentru că autorii au notat ca ultim sens romînesc înţelesul etimonului slav. Cu toate acestea, nimic n-ar fi stricat („superflua non nocent") ca la termenul de origină, slavul namernik, să se fi alăturat traducerea „călător, străin, om fără adăpost"; evoluţia la „ticălos, om rău" ar fi fost mai bine înţeleasă, mai ales dacă cititorul l-ar fi pus în paralelă cu evoluţia lui mişel („mizer, sărac" şi apoi „ticălos, nemernic”). Simţul limbii, ca o facultate ajutătoare, dar nu dispensabilă, a ştiinţei lexicografice, aduce foloase chiar etimologiei. Ştiinţa singură sfătuieşte, de exemplu, ca verbul aripăi să fie notat cu două înţelesuri : „1. a faceun zgomot caracteristic, mergînd desculţ sau în papuci. 2. (despre cîini) a bea apa cu zgomot" şi să i se arate ca origină onomatopeea lip-lipa. Sentimentul limbii însă distinge : sensul al doilea nu este al verbului onomatopeic a lipăi, ci al eterogenului a limpăi (de la limbă, formaţie romînească), cuvînt neînregistrat. Alteori avem situaţia inversă : sensurile aceluiaşi cuvînt sînt despărţite şi puse sub titluri proprii. A alcătui însemnează „a forma, a compune" etc. şi vine din magh. alkotni, cu acelaşi înţeles; a se alcătui". Însemnează „a cădea la învoială, a se înţelege" şi vine din magh. alkudni (a se tocmi, a se tîrgui"). Deşi autorul deosebirii etimologice, pe care dicţionarul de azi o adoptă, este însuşi Puşcariu, cuvîntul nu rămîne mai puţin unul şi acelaşi, cu un sens propriu şi altul figurat. Dacă va fi intervenit un alt cuvînt în procesul i de formaţie al lui alcătui, acela nu e magh. alkudin, din care avem pe regionalul a se altăzi (v. Puşcariu), ci vreo derivaţie din lat. quantus (rom. cît), cum propunea Lexiconul de la Buda şi cum Haşdeu admitea în parte. Dovadă indirectă că presuspusul alcătuit 2 este numai sens reflexiv şi figurat al lui alcătuit, avem în fr. composer, it. componere-comporte şi engl. to compose, care au avut de asemenea un vechi sens figurativ „a se învoi", rămas azi numai ca „a ajunge la o înţelegere cu creditorii". Tot magh.alkudnik a intervenit pentru ca şi acestea să-şi ia accepţia figurată? Fiind, dar foarte probabil că a alcătui a dezvoltat din sine şi pe teritoriul romînesc sensul „a se învoi", fapt identificabil şi în alte limbi, despărţirea sensurilor lui pe titluri deosebite irită simţul limbii. Şi chestiune tot de sensibilitate verbală este etimologizarea (după Puşcariu) a lui vioară1 (limpede, în expresia „apa vioară" sau „limpede vioară") prin lat. (pop), vivula („care înviorează") întocmai ca și vioară^, instrument muzical. „Apă vioară" este însă apa limpede „cum e vioara sau vioreaua", apă care, limpede fiind și reflectînd de aceea albastrul cerului a putut fi comparată coloristic cu „vioreaua", iar în acest caz, singur posibil, etimologia exactă se află în lat. viola ca pentru vioară 2 („viorea, violetă"). Dar să încheiem. O metodă mai acurată privind etimologizarea şi un simţ al limbii mai gingaş vor face ca Dicţionarul Limbii Române Moderne, să fie opera de lexicografie romînească nu numai cea mai căutată cum şi este de pe acum şi pe bună dreptate, dar cea mai indiscutabilă. Aşa cum se află, lucrarea reprezintă un foarte necesar instrument de cultură şi ideologie nouă, rezultat important de muncă şi ştiinţă, adăugîndu-se „la activul" Institutului de Lingvistică din București. Pentru a doua oară în zece ani, (prima dată fiind în cele palm mari volume anterioare), avutul întreg al limbii romîne se inventariază fără accidente fatale și faptul devine cu totul semnificativ, dacă îl raportăm la noile condiţii politice, care făcîndu-i posibil nasc speranţa că însuşi dicţionarul-tezaur al limbii române, rămas la începutul literei B de la Haşdeu şi la sfîrşitul literei L de la Puşcariu, va fi în fine dus pînă la capăt. DICŢIONARUL LIMBII ROMINE MODERNE Vladimir STREINU