Luceafărul, ianuarie-iunie 1969 (Anul 12, nr. 1-26)

1969-05-17 / nr. 20

SPIRITUL DE AVANGARDĂ Debutînd ca poet, între 1912 şi 1915, în­­tr-o vreme cînd aşa-zisa „poezie nouă“ de la noi se identifică aproape toată cu simbo­lismul, Ion Vinea ajunge să se manifeste re­pede ca un modernist ceva mai radical. Nici înainte şi nici chiar după ce sfîrşeşte prin a scoate „Contimporanul“ (1922—1930), prima şi totodată cea mai rezistentă dintre revis­tele de avangardă apărute în ţara noastră între cele două războaie mondiale, nu sînt de surprins la el atitudini violent iconoclaste sau luări de poziţie teoretice cu caracter tur­bulent, cum se întîmplă de obicei la promo­torii modernismului. Spiritul inconformist al ideaţiei lui Ion Vinea în materie de poezie nu se denunţă de timpuriu, încă din 1916, în cuprinsul unor comentarii acidulate, care apar provocate de unele discuţii din publicistica franceză a epo­cii, cu privire la perspectivele unei reîntoar­ceri la clasicism. In concepţia poetului nos­tru, clasicismul se reduce la „maniera cea mai comodă pentru unii de a citi, pentru alţii de a scrie“. Este persiflată cu vervă tendinţa de a se considera formula artei poetice clasice ca singura generatoare de poezie cu literă mare. „Cine poate afirma că nu-i poetic un liniament de vocabule împe­­rechiate şi aşezate în cutiuţe de strofe, în care dorm Venus şi Hercul şi Apollo ?... Poetul, care îşi compune cîntecele cu dicţio­narul mitologic sub pupitru, conştient sau nu, speculează suma de legende şi simboluri care împanglică şi împăiază un nume antic,­­ plus respectul şi admiraţia primară pentru tot ce se raportă la Romani şi Greci. Şi-i de idolatrat un aşa de senin bard, dispre­ţuitor al veacului nostru de aburi, benzină şi electricitate, şi înamorat de pure siluete în marmoră — şi-n cer simplu“. Mai tîrziu, după primul război mondial, ca director la „Contimporanul“, unde polari­zează în jurul său un grup de artişti cu ten­dinţe extremiste, îl vedem pe Ion Vinea sus­­ţinînd activ cauza modernismului, fără ca totuşi să adere propriu-zis la vreunul din punctele de manifest ale curentelor de avan­gardă afirmate în epocă. El nu înţelege ca spiritul novator să ducă în poezie sau în celelalte arte la reţete de creaţie. Precizările, pe care le face în acest sens, răspunzînd la o întrebare pusă de un anchetator literar, cu privire la formele de căutare iniţiate în paginile „Contimporanului“, sunt revelatoare pentru aspiraţiile sale la ireductibil. „Vrem să ne menţinem într-o perpetuă stare de re­voluţie, tocmai pentru a nu cădea sub anchi­loza nici unei formule. La noi, ca şi aiurea, se vădeşte în anumite răstimpuri tendinţa de codificare a creaţiei... De aceea suntem­ chiar contra suprarealismului, care a deve­nit o metodă factice de artă, după care se poate crea la infinit. O formulă trebuie aban­donată prin simplul fapt că a devenit for­mulă. Suprarealismul a propus de la început o reţetă. Apreciem aportul adus de acesta, prin dezvăluirea a nebănuite ecouri obscure ale poeziei, dar din moment ce a devenit de domeniul public trebuie părăsit“. Dintr-un dialog parabolic, prin intermediul, căruia ne este caracterizat „constructivismul“, denu­mire sub care se indică orientarea artiştilor plastici de la „Contimporanul“ către repre­zentări sintetice în spirit abstracţionist, me­rită să fie reţinut argumentul filozofic din replica de la sfîrşit, cu care Ion Vinea ţine să justifice concepţia sa despre actul de crea­ţie în artă, argument care face legitime toate îndrăznelile de viziune ale modernismului. „In fond, tu ştii, nu există nici natură, nici realitate. Totul e în noi. Din acest punct de vedere, drepturile creatoare ale artistu­lui par şi mai nelimitate.“ Sub titlul „Principii pentru timpul nou“, Ion Vinea găseşte la un moment dat că este cazul să publice în „Contimporanul“ un nu­măr de aforisme cu privire la poezie. După părerea sa, avem a face cu „un element pre­cum : apa, eterul, lumina“. Pentru a ne fi comunicată, el crede că poezia „nu necesită nici obiect, nici anecdotă, nici logică, nici punere în scenă“. Considerînd intre altele că „sunetul, materia, verbul se rezolvă în poem“, îl vedem ajungînd la concluzia că acesta poate să fie definit ca „rezultanta tuturor artelor: muzică, plastică, literatură“. Ni se afirmă în sfîrşit că „poeţii posedă secretul stării de poezie“, aşa cum bunăoară „fabirii şi sfinţii cunosc regulele prin care se ridică în starea de graţie, în extaz“. Nu mai puţine edifi­catoare, pentru modul în care Ion Vinea în­ţelege să pună problema poeziei, în relativ Scurta sa perioadă de combatant pe poziţiile avangardei literare, rămîn şi acele cîteva aforisme, în limba franceză, din efemerida „Punct“. In primul dintre ele, este enunţat un deziderat de „artă poetică“ modernistă: „Să-ţi impui delirul aproapelui“. Al doilea exprimă un protest împotriva pseudo-revo­­luţiei făcute în poezie de futurişti, printr-un abuz de termeni legaţi de tehnica modernă: „Părerea curentă este că prin simpla utilizare a unui vocabular de contra-maistru de uzină, trecind drept „cuvinte în libertate“, ai şi­­ ajuns să fii poet modern... Este o revoluţie de lexic. Este o concepţie de frizer auto­didact. Pe cînd revoluţia sensibilităţii, — cea adevărată ?“1 ★ In epoca debutului său ca poet de limbă română, B. Fundoianu începe prin a se afirma în plan teoretic ca un aderent al conceptului modernist de poezie, din stadiul simbolis­mului. Este interesant de semnalat că pen­tru tînărul autor al „Priveliştilor“, un vita­list legat mistic de simplitatea elementară a universului agrest, care pare să îşi gă­sească unele afinităţi spirituale cu Francis Jammes şi chiar cu André Gide din „Les nourritures terrestres“, simbolismul „nu în­seamnă numaidecît neologism, maladiv, stra­niu, decadent, confuz“ ci „mai vîrtos — dacă există talentul — original, bun simţ, pro­funzime, neimitaţie, lipsă de calapod, sub­conştient, nou şi cîteodată sănătos“. Confu­ziile apărute la noi, cu privire la poezia sim­bolistă s-ar datora — după părerea sa — faptului că simboliştii români, împrumutîn­­du-şi estetica de la antecesorii lor francezi, nu au fost totuşi conştienţi de esenţa aces­teia. In lipsa unui critic clarvăzător în ma­terie, el se crede îndreptăţit a veni cu pre­cizarea că simbolismul, care „e o transpu­nere în stil a filozofiei idealiste“, face din arta poetică o „metafizică“. Din Paris, unde emigrează la cîţiva ani după sfîrşitul primului război mondial şi unde îşi crează un destin de scriitor francez sub numele de Benjamin Fondane, îl ve­dem că trimite în 1929 ca prefaţă, pentru volumul sortit să reunească cu întîrziere ver­surile publicate de el în revistele din ţară, un text cu consideraţii remarcabile despre poezie, fundamentîndu-se pe experienţa de­butului. Autorul poeziilor din „Privelişti“, care nu rămîne în descriptiv, mai bine zis captiv realităţii, cum poate să pară la o im­presie de suprafaţă, mărturiseşte singur că „a rîvnit“ la masa de lucru „puterea mistică a lui Baudelaire“, atrăgîndu-ne atenţia că „dincolo de anecdotă“ erau cerute „echiva­lenţa, polivalenţa, corespondenţa“. El declară a fi înţeles să conceapă poemul ca „un uni­vers autonom, cu legile lui arbitrare, cu ha­zardul lui prevăzut“, ţinînd totodată să adauge că „un fel de alfabet Morse stabilea în natură o vamă aeriană“. Pentru evoluţia modului teoretic al lui B. Fundoianu de a pune problema poeziei, într-un sens mai ra­dical avangardist, desigur sub influenţa nou­lui climat literar parizian, apare simptoma­tică indicaţia că nu trebuie făcută în cazul său „nici o confuzie cu poezia simbolistă“, despre care dealtminteri ni se pretinde acum că „n-a existat niciodată la noi decît ca steag şi pretext de revoltă“. Profesiunea de credinţă, enunţată de el în continuare, pleacă de la ideea că poezia este în măsură a „libera şi răspunde acolo unde metafizica şi morala şi-au tras de mult obloanele“. B. Fundoianu descoperă în poem „singura metodă valabilă de cunoaştere“. Semnificaţia conceptului modernist de poezie se întîmplă să ne fie sensibilizată pregnant, în cîteva observaţii iluminate de intuiţia absolută a unei experienţe directe a adevărului poetic. „Numai în poem, lumea ireală pe care o tra­versăm ca fantome, părea că ia o formă, că devine materie vie. Numai în poem, produs îndelung de calcul şi hazard, hazardul se re­sorbea ca un fir de aţă într-o rană. Omul se desbrăca de întîmplător, de capriciu, de generaţia spontană şi proiecta în afară de dînsul o lume văzută sub specia aetemi“ De-a lungul primului deceniu al expatrie­rii sale voluntare, B. Fundoianu ţine legă­tura cu cercurile avangardei literare de la noi, colaborînd la „Integral“ şi apoi la „Unu“, cu articole de corespondent parizian, con­cepute în limba franceză, pe teme de actuali­tate poetică. Dintr-un număr din „Integral“, închinat cu concursul său „marelui balet al poeziei franceze“ de ultimă oră în epocă (G. Ribemont Dessaignes, Joseph Delteil, Max Jacob, Roger Vitrac, Tristan Tzara, Pierre Reverdy etc.), sunt de reţinut comentariile fulgurante, pe care le face ca introducere, pentru a ne da imaginea paradoxală a stării de spirit proprii noului creator de poezie. „Am demascat duşmanul de moarte al poe­ziei : poeticul. Ştim acum că totul este sus­ceptibil de a fi „poetic“, cu condiţia să poarte pecetea poeziei. Poezia nu trebuie să devină poetică, nici fierul fieros... Ce suntem, pu­ţin vă pasă, sîntem pytnii în faşă sau chi­brituri suedeze. Epave ale cerului sau flori ale răului! Am captat un fluid, ai cărui slu­jitori am ajuns să fim. Mai înainte de a incendia oraşe, ne vom arde fără îndoială degetele, mai înainte de a pune viteza în eprubetă, ne vom arunca singuri de mai multe ori în aer. Poetul este făcut să sufere. Pe poet îl recunoşti după mirosul său de ars, de înger ars, de cîrpe arse. Poetul nu ştie ceea ce este gravitaţia, regulele de circulaţie, legătura de la cauză la efect, el scrie versuri pe biletul de autobus, pe care apoi îl aruncă, cu timpul de-aici ies toamnele... Poezia nu este oare un miracol natural ?“ Cu alt pri­lej, sub pretextul referirii la un volum de versuri de Tristan Tzara, proaspăt apărut la Paris, B. Fundoianu ia în dezbatere, în­­tr-un mic esseu trimis spre publicare revistei „Unu“, cele două orientări extreme din pre­zentul modernist al poeziei: aceea reprezen­tată pe de o parte de voinţa estetică a lui Paul Valéry, tinzînd a suprima hazardul din actul creaţiei poetice, şi aceea reprezentată pe de alta de Tristan Tzara, ca promotor al dadaismului, urmărind tocmai contrariul. Fără să adere pe deplin la punctul de ve­dere al lui Tristan Tzara, care trebuie spus că i se pare „fecund“ în consecinţe, autorul articolului „Poésie pure, de Paul Valéry à Tristan Tzara“ se pronunţă categoric împo­triva „logicei sterile“ a concepţiei lui Paul Valéry. Convins că despre adevărul ultim al secretului de realizare în poezie nu ştim pro­priu-zis nimic, B. Fundoianu înclină a crede că poetul nu este în măsură a ajunge la el decît inconştient, în virtutea unui fel de pre­destinare. „Oare cu adevărat simţul său pro­fund — al şaselea simţ — neobişnuitul său fler este acel care îl face să meargă cu să­patul pînă la trufă sau, printr-o mutaţie bruscă, are loc în preajma sa o substituire, cuvîntul utilizat de el căpătînd alt înţeles, ora schimbîndu-şi lumina, cartoful cenuşiu prefăcîndu-se deodată în trufă ? Niciodată truda, munca nu vor putea să atingă, oricît ar fi de incalculabil timpul irosit în acest scop, randamentul neprevăzut al uneia din acele șanse hărăzite doar acelora care le ies în întîmpinare, în chiar locul unde întîlni­­rea le-a fost statornicită de veci.“ După 1930, renunţînd la orice relaţii publi­cistice cu ţara, B. Fundoianu se exclude de la sine din sfera cercetării noastre, din pă­cate tocmai pe o perioadă de timp, cînd eseis­tica sa în limba franceză, de o complexitate problematică tot mai adine pătrunsă de fe­bra filozofiei existenţialiste, se întîmplă să deschidă perspective inedite, cu un prilej sau altul („Rimbaud le Voyou“, „Faux traité d’esthétique“, „Baudelaire“), în domeniul spe­culaţiilor teoretice, pe care le suscită mereu conceptul, modernist de poezie. ★ Marie Voronca, unul din poeţii noştri de avangardă cei mai autentic efervescenţi, cu o operă în versuri care lasă impresia unei exemplificări a definiţiei date de Aragon suprarealismului, ca formă de „viciu“ a uti­lizării frenetice a „stupefiantului imagine“, debutează ca teoretician literar în paginile „Integralului“ (1925—1928), revistă de orien­tare ultramodernistă patronată chiar de el, cu un articol echivalent cu un manifest, ţi­nînd să diferenţieze integralismul de supra­­realism. Se pleacă de la constatarea că „in­stituirea haşişului şi a visului ca principii de artă“ nu ar constitui „un aport propriu“ al suprarealiştilor, după cum procedeele de realizare nu ar face decît să se reducă la „o neschimbată repetare“ a ceea ce au încercat mai înainte dadaiştii. Pînă la urmă, supra­realismul este respins, sub cuvînt că „nu răspunde ritmului vremii“, imputîndu-i-se că apare ca o doctrină „tardivă“, după cubism, futurism şi expresionism. In locul „dezagre­gării bolnave romantice“ aduse de viziunea suprarealistă, ni se propune „ordinea sin­teză, de esenţă constructivă“ a integralismu­­lui, stil de manifestare în poezie şi artă în general, care se pretinde a fi în adevăratul spirit al secolului XX. în cîteva mici eseuri, pline de febrilitate lirică în ideaţie, publicate de-a lungul epocei de ofensivă a extremismului modernist de la noi, între 1925 şi 1930, Marie Voronca ne dă prilejul să îl urmărim meditînd cu nerv, într-un sens mai larg, asupra a ceea ce tinde să fie „poezia nouă“. Dacă în modernism „materialul poetic se întîmplă să rămînă mai mult sau mai puţin acel de totdeauna, „schimbată cu desăvîrşire este însă interpre­tarea lui“. Astfel, „poezia nouă — precizează autorul — poate relua temele vechi: lacul, pădurea, marea, dragostea, toamna etc. Dar aici, toate acestea păstrează întreagă prospe­ţimea, duritatea primitivă. Pulsează, plutesc incoherent, real precum în pămînt cărbu­nele“. Se ajunge la concluzia că „poezia de­vine dintr-odată... organism viu, integrat simplu între fenomenele naturale“. La poetul de tip modernist, a cărui exprimare este „plină de cutezare, de savoare absurdă“, se observă că notaţia urmează să fie totdeauna „sîngerîndă, crudă, svîrcolindu-se şopîrlă în tăiere.“ Orice vers sfîrşeşte prin a implica la el „o sumă de noi posibilităţi, o altă so­luţie a ecuaţiei primare“. Marie Voronca, crede că „minunea menstruaţiei continentale“ aduse de primul război mondial „a dezbră­cat creaţia artistică de tot nisipul adiacent“. După părerea sa, „ruperea din legile unei gravităţi etnice artificiale chema prin ea în­săşi creaţia abstractă, plictiseala biciuită pînă la exasperare, cartea-fulger, cartea-miracol, cartea-afiş, cartea-hangar de avioane“. In acelaşi context, autorul găseşte prilejul de a susţine că limba română, „esenţialmente poetică“, este „cea mai adînc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual“. Ea îi oferă imaginea uimitoare a unei „glande în perpetuă secreţie“. Jubilator, ni se afirmă în concluzie că „arta nouă cuprinde toată vi­goarea, surpriza, trînta dreaptă a acestei limbi“. Ca poet de avangardă, Marie Vo­ronca are oroare de „convenţie“ ca de ceea ce poate să fie mai „funest“. Ridicîndu-se îm­potriva ei, îl vedem pledînd în schimb pen­tru gratuitate şi arbitrar. „Arta pretinde un material luat din neobişnuit, care să supere timpanul convenţiei, să-i calce în picioare rochiile de mătase, certificatele de studii... Orice determinare, orice acord unanim se împotriveşte artei şi vreau să spun creaţiei... Imaginez scrisul fără tipare, fără utilităţi, fără aplauze“. Luciditatea critică îl face însă pe Marie Voronca să sfîrşească prin a înţe­lege exasperat că şi „salturile“ poeţilor deschizători de perspective inedite sînt sor­tite într-un fel să ducă tot la „formulă“, da­torită faptului că în literatură imanenţa „for­mulei“ ţine în ultimă instanţă de însăşi „cursa cuvîntului“. Pentru a izbuti să te menţii „într-un echilibru de azur pur“, auto­rul nu găseşte altă soluţie decît aceea că „tre­buie poate să nu mai scrii“. Tot dezbătînd mai mult sau mai puţin pa­radoxal condiţia absolutului poetic, pe baza celor mai înaintate forme de experiment din epocă, Marie Voronca se întîmplă nu odată să atingă adevăruri esenţiale, cărora le dă o formulare de deziderat, cu o rară putere de sugestie. „Poemul trebuie să fie o izbucnire temerară, o trecere din odaie în oglindă, din grădină în anotimp... Un risc, o aventură to­tală. Nici o ieşire de incendiu, nici un sem­nal de alarmă ascuns ca un as de pică sub mînecă. O îndrăzneală şi o uitare pînă la urmă. Numai astfel din dezolarea, din imua­bilul care ne înconjoară va scăpăra amnarul poemului şi poate al revelaţiei...“.­­*■ Geo Bogza, care îşi face debutul în lite­ratură ca cel mai violent copil teribil al extremismului modernist de la noi, după ce încearcă mai întîi să scoată la Cîmpina o foaie de avangardă intitulată ostentativ „Ur­­muz“, intră la Bucureşti în componenţa mi­cului grup teribilist al lui Saşa Pană de la revista „Unu“ (1929—1932), unde atrage aten­ţia cu versuri intenţionat ultragiante în sexualismul lor dar şi cu articole de orien­tare literară pline de îndrăzneală. într-o profesiune de credinţă consemnată telegrafic, în spiritul de bravadă propriu vîrstei de atunci a autorului, găsim enunţate nişte puncte de vedere, în bună parte demne de reţinut ca premize revelatoare pentru mo­dul cum tînăra generaţie modernistă a mo­mentului 1929 înţelege să implice poezia în aspiraţiile ei. „Cred în miracolul vorbelor goale... Cred în absurd... Cred în orizonturile estetice deschise de psihanaliză... Cred într-o finalitate cu forme inimaginabile, dar cu re­percusiuni anticipat retroactive asupra su­fletului contemporan... Cred în visuri... Cred într-o viziune sexuală a întregului univers viu“. Articolul „Exasperare creatoare“, de un inconformism patetic dintre cele mai semnificative, trebuie luat ca un manifest, în care Geo Bogza se face purtătorul de cuvînt al unei reacţiuni temperamentale atribuite de el întregii echipe de tineri poeţi de la „Unu“. Se exprimă din capul locului revolta „împotriva oricărei aşezări în confortabil, îm­potriva a însăşi întregei literaturi al cărei n­obil este tocmai o rîvnire a confortabilu­lui“. Asistăm la proclamarea „exasperării“ ca unic principiu generator al unei arte au­tentic convulsionate, pe măsura unui mo­dernism avîndu-şi ca exponenţi în trecut niş­te „desăvîrşite exemplare de exasperaţi“ ca Poe, Rimbaud, Lautréamont, Jarry : „O exas­perare împotriva a tot ce există, o exaspe­rare împotriva a tot ce nu există“. Scrisul poetului este conceput ca „o acţiune în pa­nică“ sau ca „o fugă disperată după aer pe o planetă cu atmosfera rarefiată“ sau ca „un spasm de fiecare clipă“. Intr-alt articol, Geo Bogza se pronunţă cu o impetuozitate nu mai puţin­­elocventă pentru „reabilitarea visului“, într-un sens care îl apropie de su­­prarealism. „Vreau visul voiaj fantastic în subconştient, vreau visul sondă, visul solid, visul sinucidere“. Definit de autor ca „o per­manentă efervescenţă a neprevăzutului“, ca „singurul mînz zburdalnic dintr-o herghelie de posibilităţi încătuşate de raţiune“, visul ni se lasă să subînţelegem că reprezintă cea mai indicată materie primă pentru fabrica­tul poetic. Merită semnalate in sfîrşit ca­tegoricele puneri la punct făcute de Geo Bogza, într-un articol scris în spirit arghe­zian, cu privire la cuvintele care trec în vir­tutea unor prejudecăţi curente drept „im­pure“ şi ca atare drept nedemne de a figura în vocabularul poeziei. „Nu pentru paradox ci pentru stabilirea unui firesc de atitudini precizez că în cadrul absolut al cuvîntului intră acea serie de realităţi socotite de obicei ca impure. Fiindcă e pur tot ceea ce nu face eforturi pentru artă, tot ceea ce nu prezintă nici un compromis, nici o scădere faţă de eticheta sub care trăieşte, indiferent de ra­porturile dintre acea etichetă şi exigenţele moralei generale“. Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în cazul mai tuturor celorlalţi protagonişti ai avangardei literare din epocă, ne este dat să constatăm că la Geo Bogza, care sfîrşeşte prin a se configura în timp ca un scriitor poematic la modul solemn şi hiperbolic a lui Walt Withman, anarhismul poziţiei mo­derniste, în perspectiva căruia îl vedem con­­cepînd în faza eruptivă a debutului său con­diţia poeziei, rămîne legat în exclusivitate de momentul crizei spirituale a juvenilităţii. Dinu PILLAT in teoretizarea poeziei (Urmare din pag. a 3-a) fiinţă» — putea să ducă la formularea unei estetici a măştii. „Toţi cei profunzi iubesc masca“ — spunea Nietzsche ale cărui obser­vaţii asupra acestei probleme, din Wille zur Macht, au fost fără îndoială cunoscute de Vasile Pârvan şi folosite — fie şi pentru a le combate — în observaţiile sale asupra esteticii măştii din Laus Daedali. Ambigui­tatea măştii o face să ascundă şi să reveleze, totodată. Masca apără, fiind străvezie doar unei priviri autentice. Exprimarea indirectă, parabola şi aluzia în literatură — adevărate măşti estetice — nu alcătuiesc doar o tehnică necesară a comunicării ci şi un instrument de explorare. Masca e un mod indirect de a surprinde şi comunica taina. „In gestul şi masca trupului omenesc vom căuta a găsi loc pentru tot ce e luptă interioară, tainică, a sufletului nostru“ (Laus Daed). Artistul prescurtează, simplifică, dă o epură a vieţii, după legi diferite de ale ei, înlocuind for­mele naturale prin măşti. O artă simbolic­­schematică, întrucîtva abstract-expresio­­nistă, ar putea dobîndi, astfel, aprobarea lui pârvan. Stilul însuşi este o mască. In orice caz cel ales de Pârvan. Cei care au citit doar Memorialele sale şi n-au înţeles că vorbi­rea oratorului consemnată în acele texte este aceea a unui sacerdot al memoriei umane, au văzut în ele doar bombasticism retoric. Pârvan a ales un stil oracular pentru cu­vintele rostite în rare momente festive. Co­memorarea celor morţi pretindea — ca şi discursurile funebre ale unui Bossuet — o retorică sacră. Dar spiritul său deloc mistic nu putea face apel la o întreagă teologie la care nu adera. Astfel formulele sale, sen­tinţele, întreg ritualul său stilistic are doar alura formulelor sacre, a ritualului consa­crat. Pentru el, singur cuvîntul oracular are valoare estetică şi etică. Numai acesta poate fi un revelator al tainei. „Şi doară cuvîntul, spus, ori cîntat, ori scris, şi gestul, săpat ori zugrăvit, ori pus viu în mişcare prin jocuri de teatru, au fost să fie oracolul rar, greu de multul înţeles,­­ pentru taina ce se sbate în sufletul nostru cînd ne trezim la conştiinţă...“ (id.) Cuvîntul-oracol purcede din tăcerea originară şi o include. „...Wozu Dichter in dürftiger Zeit?“ — La ce bun poeţii în timp secetos ? — se întreba Hölderlin. Pârvan, bîntuit de mari secete in­terioare, îşi va fi pus adeseori această între­bare. Marii poeţi ai agoniei (agon în vechea elină are sensul de luptă), tragicii greci, îi erau foarte apropiaţi. El însuşi nu putea să vadă într-înşii evangheliştii purtători ai unui mesaj mîntuitor. Pârvan a trăit, fără îndo­ială, experienţa interioară a rupturii, renun­ţarea conştientă la credinţă. „Dumnezeu e mort“ al lui Nietzsche a însemnat pentru el mai mult decît o constatare raţională. In Anaxandros, dialog de o clasică frumuseţe despre originea şi semnificaţia tragediei res­pinge teza originii dioniziac-liturgice a tea­trului antic. Teza sa, în care recunoşti ecouri nietzscheene, este aceea a naşterii tragediei din disperarea populară, din necredinţă şi revoltă. Eroul tragic este cel care pătimeşte sub asprele legi ale Firii. Prin el „poetul strigă blestemele sale împotriva zeilor geloşi care sfarmă tot ce e bucurie, frumuseţe, mărire omenească“ (Anax.) Pârvan a medi­tat, desigur, asupra paginilor din Geburt der Tragödie (Originea Tragediei), dar teza sa e mult mai sumbră decît aceea a lui Nietzsche. Structură esenţial tragică, pentru el tragedia e un strigăt de neputinţă a omului, un la­­mento asupra soartei, un act de răzvrătire : „...necredinţă, hulă, singurătate e în sufletul aspru al Tragicului“. Mai mult decît teoria lui Nietzsche asupra originilor tragediei, me­sajul din Götzendämmerung a găsit într-însul un adept. Recunoaştem sonurile patetice ale vocii lui Zarathustra, într-o declaraţie ca aceasta: „Sufletul omenesc care s-a atins de cele eterne îşi cere nemurirea, sau, dacă nu o poate crede, se fringe într-un uriaş imn funerar pentru opunerea zeilor“. Fie­care memorial al lui Pârvan este cîte un ase­menea hymnos, cîntare gravă, de jale şi laudă, celebrînd eroii cugetului sau ai faptei umane. Condiţia poetului se justifică tocmai prin existenţa sa, pe care o putem numi hymnică. Poetul e necesar în devenirea universală, ca unul care consemnează trecerea şi garan­tează dăinuirea. El este astfel cel­ care­ ră­­mîne şi care prin artă triumfă asupra co­rupţiei universale a timpului. Conştiinţa neantului nu-l împiedică pe poet să dea cu­vînt unui sentiment tragic al vieţii. Sufe­rinţă convertită în biruinţă. „Tragedia e pa­thos, întîmplare şi încercare omenească, su­portată cu ethos, cu tărie de caracter divină (Anax.) Astfel arta devine o supremă peda­gogie. Ca şi Hermes, zeu psihopomp, con­ducând sufletele celor morţi în lumea de din­colo, tot astfel artistul e o călăuză a sufle­telor în această lume. „Noi săpătorii în pia­tră învăţăm pe oameni a vedea viaţa“ (Laus.) într-o „vedenie de piatră“, în gesturile sim­bolice ale statuii, în gîndirea monumentală care alege ce e statornic de ce e trecător în om, ca şi în vorba spusă solemn „pentru a da viaţă ori moarte“ arta se oferă ca o in­troducere la un mod de-a fi şi a vedea. Ea este, mai presus de orice, comemorare, în Meditaţiile sale în jurul tăcerii, Pârvan revine iarăşi şi iarăşi asupra morţii. Obse­sia morţii, la el, nu e aceea a unui anxios. Viaţa nu îi apare ca o deşertăciune ci ca o sumă a valorilor ce trebuie neîncetat sal­vate şi comemorate. Comemorarea e un act cultic, esenţial uman. Aparţine condiţiei noastre înscrierea pentru veşnicie a prezen­ţei noastre aici, în lume. Nemurirea, ceea ce Pârvan numea „taina vieţii cele fără de moarte“, se obţine, după el, numai prin per­petuarea amintirii. Oamenii mor, omenirea durează. Singura permanenţă a omului este aceea din memoria omenirii. Amintirea e unica nemurire care ne e permisă, singura mîntuire din neant accesibilă omului. Arta e cea care transpune în materie „liniile fun­damentale care constituie perpetua amintire a unei mari dureri“ (Laus). Cuvîntătorul din Memoriale are o singură mare ambiţie : a lăsa un monumentum, îl vedem pe Pârvan în mijlocul unui popor de statui, el însuşi conştiinţa lor, oficiind ca un sacerdot într-un templu cu columne albe. VASILE PARVAN ’OLARU IULIAN — O»a­iova. Cităm din scrisoarea dumneavoastră: „Posed încă o vîrstă fragedă (19 ani) şi mă întîlnesc la tot pasul cu tot ceea ce afirm“. Apoi: „Mă declar nemulţu­mit de modernismul ce a­­bundă în operele tinerilor noştri poeţi şi prozatori“. Ah, tinerii ăştia, mai ales cei de peste 30 de ani! Mai departe : „Poezia modernă, lipsită în general de ceea ce ar trebui să constituie sarea şi piperul (subl. n.) e neînţeleasă de cititori, căzînd în final în dizgraţia acestora (modern, modern dar mai poetic)“. Din „sarea şi piperul“ pe care ni le-aţi trimis spre edificare cităm următoa­rele : Razele ce-şi pun am­prenta / Pe infernul ori­zont / fac cîmpia abu­­rindă /Cu pămînt emiţă­tor“. Poetic, nimic de zis, dar mult prea moder, zău aşa ! La fel şi muştarul din versurile acestea : „Afară ninge, fulgi se-aştern / In miniatură cobor’ lent / To­tul se desfăşoară într-un cadrul definit / Natura-i tot un vast explorativ. // Pomii şi totul primenin­­du-se în mantia albă / Văz­duhul pare-un cadru ex­­haotic / care-şi primeşte oaspeţii în scenă / Cu multă dragoste funebră". In ce ne priveşte, ne mul­ţumim, deocamdată, să vă transmitem un cald salut exhaotic şi explorativ. Şi, spor la învăţătură ! RAPCIUC ADELA — Iaşi. Nici „Speraţi“, nici „Nu“ pentru simplul motiv că nu am primit poeziile. Reexpediaţi-le pe numele semnatarului acestei ru­brici, specificînd „Pentru poşta redacţiei“. Vom căuta să recuperăm întirzierea produsă răspunzîndu-vă prompt. LĂPUŞAN IO­AN — Cu­­gir. Poezia sorei d-voastră nu „rezistă vre­ unei ana­lize“. POPA A. VASILE — Du­­deşti — jud. Brăila. Ne bucură faptul că sînteţi abonatul revistei noastre. In ce priveşte poeziile, ele sînt exerciţii corecte, dar sub nivelul apariţiei. VALY — Loco. Nu. ING. COZMA VASILE — Baia Mare. Recunoaştem, cum spuneţi, „patosul su­fletesc“. In ce priveşte, însă, valoarea artistică ne explicăm categoric rezerva. H U Z U M ALEXAN­DRINA — Bucureşti. Din ciclul, intitulat cu îndrăz­neală „Versuri noi de poe­zie“, rîndurile „Aş vrea să fiu urmaşa marilor noştri clasici / Lui Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici“ ne-au delectat în mod de­osebit. Ca şi celelalte, de altfel: „Acelaşi imn să-l intonez şi-ntruna să mă ci­zelez / In practica de a compune versuri din ce în ce mai bune“. Dacă doriţi să vă cizelaţi mereu, cize­­laţi-vă! Mai trimiteţi, ne tîace. Nu îi cereti însă sa vă publicăm, ar fi îngrozi»­tor de devreme. SCHWARTZ A. VIDA -* ■Loco, PATRAŞCU IULIAN — Sărăţeanca. Scrisorii« d-voastră au fost trans* mise coleguluî nostru Fă»­nuş Neagu, căruia îi eraU, de fapt, adresate. VASILE BARD­AN —A­com Pănceşti. Interesant. Mai aşteptăm şi altele. MIH. LUPAŞCU — Cîm­­pina. Nu vă putem satis­face rugămintea. Motivul? Versurile sunt pretenţioasa şi nu dovedesc o autentică înzestrare lirică. EMIL BALTIANU Dolj. Am reţinut din poe­ziile trimise excelenta „Stare de zăpadă" pentru aerul ei bacovian şi pur. Nici celelalte nu sînt rele. Mai trimiteţi. CONSTANTIN CIOABA — Baia Mare. Foarte inte­resant. Scrieţi-ne cine sîn­­teţi, cu ce vă ocupaţi şi mai trimiteţi. Am reţinut cîteva distihuri pentru „Antologia Poştei Redac­ţiei“. IULIU LUCACIU — Ze­­rind. Sînteţi un om infor­mat, citit, dar, curios, toc­mai acest lucru vă handi­capează, atunci cînd încer­caţi să scrieţi poezie. Sim­plul fapt că sînteţi la cu­rent cu teoriile ştiinţifice potrivit cărora particulele elementare pot avea o o­­rientare stingă sau una dreaptă nu vă poate acorda mai mult talent literar. Vă spunem cu sinceritate, rîn­durile următoare sînt tot atît de pedestre ca şi cele mai pedestre imagini ale celui mai demodat pastel păşunist: „De cînd savanţii au declarat: / „Avem corp şi anticorp“, / am început să cred că mai există / pe undeva, nu ştiu unde / un alt Eu // De-l vedeţi pe acest antreu, / spuneţi-i să mă aştepte. / Vreau să-l văd, / Vreau să-i vorbesc, / deşi ştiu că risc, căci sa­vanţii au declarat: / anti­corpii, în atingere, / de­clanşează explozia univer­sală“. Mai reuşite, parcă, „Deziluzie“ şi „Picătura“. IULIA SECUREANU — Piatra Neamţ. Ne face plă­cere să încheiem Poşta re­dacţiei cu scrisoarea d-voa­stră. Ne scrieţi că n-aţi mai publicat de peste o jumătate de an, de astă toamnă, cînd aţi apărut în revista noastră şi apoi în volumul „Copii poeţi“, din colecţia Preludii. Vă pu­blicăm în acest număr poe­zia „Din nord cînd păsări“. Şi, nu vă temeţi, nu o să vă ocărască mama ! Mulţumiri pentru bunele gînduri a­­dresate revistei noastre. Cezar BALTAG DIN NORD CIND PĂSĂRI... In zori la o sticloasă oră, Cînd gerul e cumplit, i-s soră, Tu — soarele ce îmi mom­eşte Argintul inimii de peşte. Te du în calde ţări, copile, Cînd păsări trag din nord să vină, Aici negresele copile Cresc în veşmintea lor puţină. Sub crude luxuriante ramuri Ameţitoarele tam-tamuri Vor bate-n ritmu-a talei inimi Să sîngere în mine crinii-mi... Iar tu, prelins sub cocotieri, Să uiţi de mine şi de ieri, Să cazi departe în tenebre Îmbrăţişat cu Sete negre. Cînd să te-ntorci vei vrea odată Din nou spre iarna mea curată, Ne-om bate iarăşi prin orgadă Cu bulgări vorbe de zăpadă. IULIA SECUREANU Constituirea Asociaţiei Scriitorilor din Tg. Mureş In ziua de 6 mai a.c. s-au desfăşurat lucrările de con­stituire a Asociaţiei Scrii­torilor din Tg. Mureş, care grupează pe toţi scriitorii români şi maghiari din mu­nicipiul Tg. Mureş şi (prin opţiune) din judeţele Mureş Covasna şi Harghita. Lucrările s-au desfăşurat în prezenţa tovarăşului NICOLAE VEREŞ, prim­­secretar al Comitetului ju­deţean P.C.R.—Mureş, a reprezentanţilor conducerii Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă Româ­nia şi a unui număr mare de invitaţi — scriitori, ziarişti, oameni de artă şi cultură. Adunarea generală a ales primul Comitet de condu­cere, in următoarea compo­nenţă : Galfalvi Zsolt, Izsák József, Kemény Janos, Papp Ferenc şi Sütő An­drás — care îndeplineşte şi funcţia de secretar al Aso­ciaţiei. Constituirea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi Actul de constituire a Asociaţiei Scriitorilor din IAŞI, a cărei adunare ge­nerală a avut loc în ziua de 13 mai a.c. în sala de fes­tivităţi a Palatului Culturii, a fost semnat de toţi scrii­torii din municipiul Iaşi şi (prin opţiune) din oraşele Focşani, Suceava, parte din Bucureşti. Au fost prezenţi la lu­crări reprezentanţi ai con­ducerii Uniunii Scriitorilor, conducători ai instituţiilor de artă şi cultură locale, cadre didactice universita­re, tineri scriitori şi ziarişti. Tovarăşul Miu DOBRES­­CU, prim-secretar al Comi­tetului judeţean P.C.R.-laşi, a transmis fondatorilor A­­sociaţiei şi celorlalţi pasio­naţi ai scrisului un căldu­ros salut şi urări de succes în activitatea viitoare. Cu­vîntul de încheiere a fost rostit de Acad. Zaharia STANCU, preşedintele Uni­unii Scriitorilor, care a subliniat însemnătatea a­­cestui eveniment pentru viaţa literară a Moldovei. Comitetul de conducere al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi este alcătuit din : Andi Andrieş, Nicolae Barbu, Constantin Ciopraga, Dumi­tru Ignea (secretar) şi Ni­colae Tatomir.

Next