Luceafărul, iulie-decembrie 1974 (Anul 17, nr. 27-52)

1974-12-21 / nr. 51

21 DECEMBRIE 1974 Sub tipar: GEORGE BĂLAN : Mică filozofie a muzicii ION GHEORGHE : Cultul zburătorului 1974 Editura Eminescu Volume de critică şi istorie literară contemporană, eseuri, apărute la Editura Eminescu — 1974 ION CARAION : Enigmatica nobleţe NICOLAE CIOBANU : Critica în primă instanţă ŞERBAN CIOCULESCU : Caragialiana G. DIMISIANU : Valori actuale PAUL GEORGESCU : Printre cărţi G. IVAŞCU : 101 tablete AL IVASIUC : Pro domo MIRCEA MALIJA i Pietre vii AUREL MARTIN : Metonimii GABRIELA MELINESCU : 12 revelaţii PERPESSICIUS : Patru clasici ALEXANDRU PIRU : Varia II AL SĂNDULESCU : Citind, recitind... TEODOR VÂRGOLICI : Perpessicius CAIETELE EMINESCU volum de studii şi contribuţii critice eminescologice LUD linii nil LI. caragiale tc› OJ«:t»t›vV*M›o;ts«A ♦­­; cau»»hoj • dvCwiKU* W(vivn. cw,:j);'i ; NCiCil » ît.dxiW* li iKOlCAit* •'*». »Xvt- : ' E«C♦ C. OCJJS.OJEAW-tviMA • X. «vv>N* ű iwxkţAMsi♦ t xjSiHKV* ( «woK-tCv : ■ rvox»/,v * Wá « : : C MbCWN.« H. **<■'■ *• • • Ai. «. ww;i*x » jlsoî. yţ*Nv « j i» editura «m<n«cu ; în colecţia „Sinteze“ au apărut: ŞTEFAN AUG. DOINAŞ : Orfeu şi tentaţia realului SI­LVI­AN IOSIFESCU : Proză şi luciditate Ion Saraim EDITURA IHINESCU Sub tipar: NICOLAE BALOTĂ: De la Ion Ia­lcanide MARIAN POPA: Forma ca deformare în colecţia „Biblioteca critică“ au apărut: EUGEN BARBU - de Emil Manu D. BOLINTINEANU - de D. Păcurariu I.L CARAGIALE de Liviu Călin OCTAVIAN GOGA de Ion Dodu Bălan MIHAIL SADOVEANU - de Fănuş Băileşteanu 1974 Iu­PIAA­­• ©X© NICOLAE BIOTĂ • «le la len :■ la loanide în colecţia „Masca“ au apărut: RADU POPESCU : Cronici dramatice I. M. SADOVEANU : Istoria universală a dramei şi a teatrului AMZA SĂCEANU : Faţa văzută şi nevăzută a teatrului VALENTIN SILVESTRU : Caligrafii pe cortină ION ZAMFIRESCU : Probleme de viaţă, istorie şi teorie teatrală contemporanii noştri camil­ i. Revenind la structura romanului, trebuie spus că ea urmează îndeaproape cursul istoriei, cu alternanţe de la un mediu la altul şi o con­centrare, după 1840, asupra biografiei politice (viaţa intimă este subsumată vieţii sociale, pu­blice !) a lui Bălcescu, cu care, e limpede, Că­rii­ Petrescu identifică însuşi mersul revoluţiei. Datele principale ale acestei istorii sunt cunos­cute şi din alte scrieri : complotul lui Mitiţă Filipescu de la 1840, detenţiunea de la Mărgineni, înfiinţarea societăţii Frăţia, tipărirea Magazinului istoric pentru Dacia, plecarea la Paris şi parti­ciparea la revoluţia de acolo, întoarcerea în ţară şi pregătirea revoluţiei, ridicarea „crailor şi desculţilor“ la Bucureşti (Camil Petrescu este un bun pictor al maselor în mişcare) şi a ţăranilor şi pandurilor la Islaz etc. Noi sunt elementele de cadru, amănuntele de viaţă, scoase din scrierile memorialistice (între ele, negreşit, Amintiri din pribegie de Ion Ghica, Scrieri din juneţe şi exil de C. A. Rosetti, Amintirile colonelului Lăcus­­teanu etc.) sau pur şi simplu inventate, în sco­pul de a pune oarecare carne epică pe scheletul unor idei generale cunoscute, în fond, de toţi. Episoadele fictive sînt la acest nivel al nara­ţiunii mai interesante decît celelalte, romanul, în orice caz, trăieşte mai intens prin ele. Sub­stanţială este relatarea despre ridicarea Obore­­nilor, în frunte cu Tudor Fărşeratu sau a taba­cilor lui State Dobrovici, foarte vii sunt şi sce­nele de rezistenţă din Dealul Filaretului, cu par­ticiparea pinzarilor, abagiilor, opincarilor şi a puţinei intelectualităţi bucureştene. Prozatorul se află aici pe un sol mai sigur, observaţia poate străbate dincolo de document pentru a impune un caracter sau o tipologie văzută social. Aşa se întîmplă cu oborenii macedoneanului Fărşeratu şi cu Fărşeratu însuşi, figură memorabilă de hai­mana balcanică (un strămoş al personajelor lui Panait Istrati şi Zaharia Stancu), devenită stilp al negustorimii mărunte, aprige şi juste. Camil Petrescu complică la început inutil biografia acestui personaj (îl pune să aibă discuţii cu ge­neralii Suvorov şi Kutuzov), dar odată eliberat de povara de a justifica o schemă politică, indi­vidul e urmărit intr-un cadru firesc de viaţă şi verosimilitatea lui literară creşte. Fărşeratu stă­­pîneşte peste un clan de fii, nurori, gineri, ne­poţi, fini, cumetri, săliştencile lui, femei fru­moase şi prolifice, domolite după o izbucnire sălbatică a instinctului erotic, au împînzit Oborul şi celelalte cartiere ale Bucureştilor, ca neveste cuviincioase şi harnice de chiristigii, cavafi, ga­broveni, olari, şelari sau chiar feţe bisericeşti. Aflat într-un lung şi adine conflict cu huidumele, mardeiaşii din mahala, Fărşeratu nu vrea să se mişte la început pentru revoluţie, considerînd, ca negustor, proprietar, că revoluţia este făcută de aceşti pierde-vară care terorizează zonele mărginaşe ale tîrgului. Cînd înţelege că revoluţia este, totuşi, altceva iese cu tricolorul în frunte, urmat de toată armata de gineri şi fini, să dea o mină de ajutor costituţiei. Toate aceste elemente epice sunt, de bună seamă, adiacente. Un om între oameni vrea să fie, în intenţia neacoperită a autorului, un roman îna­inte de orice despre Bălcescu. El, istoricul pro­fetic, este omul între oameni, individul de excep­ţie, simpatizat de autor de la primele lui ma­nifestări publice şi pus deasupra celorlalţi actori ai revoluţiei de la 1848. Să vedem sub ce înfă­ţişare spirituală apare Bălcescu în epopeea scrisă de Camil Petrescu. Imaginea istoricului nu di­feră, aici, de aceea impusă de scrierile anterioare şi popularizată de şcoală . Bălcescu este un re­voluţionar dăruit aproape mistic cauzei, un spirit incoruptibil ca Robespierre, ataşat, totuşi, de va­lorile vieţii şi plin de o iubire nepămîntească pentru fraţii săi. în Danton, Camil Petrescu fi­gura prin Robespierre şi Danton două atitudini posibile în revoluţie faţă de viaţă, două imagini, în fond, ale raportului dintre raţiunea revolu­ţiei şi morala existenţei. Robespierre vrea să in­troducă virtutea prin teroare şi să apere revo­luţia cu plăcerile (slăbiciunile) vieţii. Danton este un om al concretului şi revoluţia trebuie să satisfacă, după el, nu numai rigorile spiritului, dar şi bucuriile trupului. în l’homme revoltă (1951) Camus formula mai limpede această îm­păcare între morală şi realismul acţiunii : „il faut une part de realisme à toute morale : la vertu toute poure est meurtriere ; il faut une part de morale à tout réalisme : le cynisme est meurtrier“. O soluţie camusiană dă şi Camil Petrescu în Un om între oameni : Bălcescu, Magheru (per­sonajele care exprimă mai direct atitudinea au­torului) unesc, în practica revoluţiei, rigoarea cu respectul pentru viaţă, sunt incoruptibili în idei şi cu o mare înţelegere pentru suferinţele individului. Cartea forfotă, dealtfel, de mici Cantoni bucureşteni, indivizi bravi şi iubitori de femei frumoase şi de chefuri, ca ofiţerii Dincă Bălăşoiu şi Deivos. Bălcescu aduce, în această tipologie, o nuanţă de renunţare şi sacrificiu. Ascetismul lui nu ia, totuşi, forme teroriste, omul continuă să se manifeste în idee. Iubeşte pe Fru­­sinica şi este iubit de teribila femeie dar se re­trage pentru a se dedica iubirii pentru patrie. Cînd, mai tîrziu, în viaţa lui sentimentală inter­vine o femeie mai experimentată, Luxiţa Flo­­rescu, cu care are şi un copil (prozatorul acceptă această ipoteză), Bălcescu sacrifică şi această iubire, iubita lui unică, mistică fiind România. Mai completă şi mai adîncă, pînă la un punct, este biografia intelectuală a lui Bălcescu. Camil Petrescu extrage din lucrările istoricului idei generale privitoare la revoluţie (revoluţia nu se poate face de sus, afirmarea unui popor în isto­rie se face printr-o demnă rezistenţă în faţa duşmanilor etc.) şi dă o viziune coerentă despre destinul poporului român. La Telega, într-un moment de deprimare, Bălcescu gîndeşte la lîn­­cezeala molcomă în care au trăit sute de ani românii, rău aşezaţi geografic şi rău cîrmuiţi, şi propune, ca singura formă de afirmare în istorie, fapta, acţiunea curajoasă, cu preţul sa­crificiului. Ideea va fi reluată, mai tîrziu, cînd se va pune problema rezistenţei în faţa turcilor lui Faud : „Un popor care a lăsat puţin singe într-un război de eliberare este un popor care prin asta se regenerează, ia cunoştinţă de pro­priile lui posibilităţi, se oţeleşte, îşi selecţio­nează oamenii... Este un popor care se afirmă istoric, care-şi creează drepturi, care tulbură opoziţiile viitoare şi pune pe ginduri pe viitorii săi duşmani, îi nelinişteşte, îi face să-şi greşească socotelile. Faptele de azi îndrumează istoria de mîine... Nu glasul unui bogătaş care-şi vede pustiit avutul şi viaţa lui în pericol este glasul adevărat al poporului, oricît de îndreptăţit şi du­reros este cazul acestui bogătaş, ci glasul acelui copil de cincisprezece ani, a cărui ispravă ne uimi adineauri... Nu puteţi face crima să refuzaţi ţării încă o şansă, şi armatei încă o posibilitate de luptă, refuzînd sumele necesare pentru cum­părarea unor patroane.“ Alăturînd şi alte sugestii (Camil Petrescu dă mare extindere iniţiativei lui Bălcescu de a îm­păca pe Avram Iancu cu Kossuth), se poate de­duce din Un om între oameni o biografie exem­plară de revoluţionar, surprins şi în incidenţele existenţei comune. Se pune întrebarea dacă o biografie critică fără intervenţia ficţiunii, n-ar fi servit mai bine un subiect atît de însemnat. Cu aceasta revenim la o problemă ce s-a mai ridicat şi altădată , este bine, este inspirat ca un ro­mancier să aleagă ca eroi pentru cărţile lor pe Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Creangă, Băl­cescu, Eliade ,Rădulescu sau oricare altă perso­nalitate a culturii şi a istoriei noastre apropiate ? Se cunoaşte opinia negativă a lui G. Călinescu. Sunt cunoscute şi alte poziţii, mai totdeauna sceptice în privinţa posibilităţii unui prozator de FRAGMENTE CRITICE a face operă de ficţiune cu indivizi intraţi, prin mijlocirea istoriei reale, în conştiinţa unei na­ţiuni. Cei care apără acest procedeu dau exem­plul lui Shakespeare, Tolstoi, Hugo, H. Mann, Sadoveanu, care n-au ezitat, vorbind de o epocă, să aducă in scenă oamenii eminenţi ai acelei epoci. Cazul lui Shakespeare iese, totuşi din dis­cuţie pentru că la el istoria este o sursă de tipologie, personajul cel dintîi fiind istoria însăşi , (îndepărtată în timp şi plină de fapte­ de spaimă). Voievozii şi pîrcălabii lui Sadoveanu dispar, tot aşa, în legendă, numele lor sînt mai degrabă mituri, timpul şi spaţiul romanului, puternice sub raportul creaţiei, se pierd în indeterminări fabuloase. Epoca de la 1848 este, dimpotrivă, prezentă în conştiinţa culturii noastre, Bălcescu, Eliade au o operă şi, ca şi în cazul lui Eminescu, Caragiale, Maiorescu (deveniţi şi ei eroi de ro­mane şi de piese de teatru) biografia lor reală nu are nici un înţeles în afara operei : opera îi exprimă integral şi le creează în perpetuitate destinul. O biografie critică, atentă la toate aceste raporturi, poate spune indiscutabil mai mult despre cel ce a scris Românii supt Mihai Voevod Viteazul decît un roman care ne arată cum istoricul intră şi iese din casă, ţine lecţii de istoria patriei unor sergenţi şi subofiţeri ne­ştiutori, tuşeşte din cînd în cînd şi priveşte cu spaimă batista pătată de singe etc. G. Lucacs care a cercetat problema în cartea sa Romanul isto­ric (scrisă înainte de război) *) spune că a aflat mai mult despre Marx-omul din monografia lui Franz Mehring decît în oricare altă adaptare li­terară. Tot el observă (şi observaţia trebuie re­ţinută) că marii scriitori din trecut, care cunoş­­­teau bine posibilităţile şi limitele literaturii, au preferat să prezinte nu faptele unui om de­ ge­­niu, ci efectele lor. Cînd, totuşi, aceste destine exemplare apar într-un roman (Napoleon, de pildă), locul lor este în planurile îndepărtate ale scrierii. Lukacs vede aici o reflectare justă a raportului real dintre personalitate şi mase în istorie, dar să traducem faptele estetic : ficţiu­nea, tipologia, pe scurt creaţia, primează şi în romanul zis istoric, documentul, istoria reală, personalitatea cu o stare civilă precisă, intră în planul secund. Cazul lui Bălcescu este mai complicat pentru că, în afara vieţii lui — dificil, oricum, de tra­dus într-o operă de imaginaţie — există o operă prin care trece de acum înainte şi biografia. Omul în absenţa operei e micşorat, lipsit, în orice caz, de acele atribute spirituale pe care numai consultarea nemijlocită a creaţiei le poate dez­vălui. Personajul Bălcescu din Un om între oa­meni este, indiscutabil, inferior scrierilor sale, documentaţia serioasă pe care prozatorul o aduce în sprijinul intuiţiilor sale este concurată şi pusă la îndoială de convenţiile literaturii. Bălcescu, ca personaj literar (admiţînd că faptul este po­sibil) este discutabil şi altfel : el n-are în cartea lui Camil Petrescu o filozofie de existenţă mai precis articulată, gîndul lui nu se ridică (cum se ridică adesea în opera sa !) deasupra vorbelor şi vorbele, puse într-un scenariu epic, n-au acea rezonanţă înalt profetică pe care o au în scrie­rile istoricului. Intuiţiile lui Camil Petrescu sunt mai degrabă de ordin ideologic, spiritul perso­najului său nu trece decît rareori de faptă şi tocmai această străpungere a faptei în direcţia metafizicului izbeşte în tot ce scrie Bălcescu. In privinţa lui Eliade Rădulescu, Camil Petrescu este, cum s-a putut deduce şi din citatele date înainte, pătimaş şi injust, făcînd din cel mai în­semnat om de litere al momentului caricatura unui impostor orgolios. Apariţia poetului este in­variabil însoţită, în roman, de două elemente : profilul cezaric şi mantia albă. Omul cu fizio­nomie cezarică scosese, totuşi, Curierul româ­nesc, compusese o gramatică şi publicase un nu­măr apreciabil de poeme cu mult peste media literară a timpului, îneît încercarea de a-l anula, după o sută de ani, într-un pamflet fără fantezie pare mai degrabă o inabilitate. Ca personaj de roman el este, ca şi ceilalţi scriitori care intervin în acţiunea cărţii (Bolliac, Grigore Alexan­­drescu, Bolintineanu, Iancu Văcărescu, Costache Negri) insistent. E dificil de admis că indivi­dul care se mişcă inutil şi gălăgios, cu gesturi de o tristă teatralitate, în Un om între oameni, este tot una cu cel care a scris Sburătorul. 7. Critica (Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu) a vorbit de caracterul autobiografic al romanului. Bălcescu ar fi Camil Petrescu însuși, idee pe care romancierul n-o respinge (interviul citat), zicînd că există „familii de spirite“, între care peste timp şi spaţiu, e posibilă inducţia psiho­logică concretă. Vladimir Streinu aduce argu­mentul unor constante extreme şi opuse („Ca­mil Petrescu“, Gazeta literară, 11 iulie 1963) : livrescul şi autenticul, arhiva şi viaţa, surse co­mune pentru istoric şi pentru romancier. Faptul S­e poate discuta. Bălcescu intră, evident, într-o serie tipologică (despre acest lucru au vorbit toţi cei care au scris despre roman), obsesiile din teatru revin şi aici. Clară mi se pare tema crea­torului (temă privilegiată în literatura lui Camil Petrescu) reluată cu o documentaţie mai­ solidă. Bănică Mustea, un violonist cu mari­ perspective (am­­citat mai în'ainte' acest episod),­­ este rob şi stăpînul lui, subţirele fanariot Medelioglu il ţine în captivitate pentru a cînta numai pentru el. Violonistul se spînzură, iar boierul este omo­­rît de fierarul Filaret, tatăl lui Bănică. Destinul lui Bălcescu însuşi ilustrează această temă. Aici nota autobiografică este mai puternică. Mai lu­cid şi mai clarvăzător decît alţii, Bălcescu este înconjurat de neîncredere, cuvîntul lui în gu­vernul provizoriu nu este ascultat cu atenţie, o conspiraţie, se ţese în jurul lui : „un fel de conspiraţie a bagatelizării se stabilise în sinul guvernului cînd era vorba de Bălcescu“. Senti­mentul unei tăceri conspirative şi a minimaliză­rii ideilor sale îl avea, înainte de război şi Camil Petrescu. Sunt şi alte puncte comune, reconstitu­ind scriitorul, se proiectează, observînd pe alţii ne căutăm, în fond, pe noi înşine. 8. Chestiunea ultimă ce se pune este ce valoare au toate aceste căutări, proiecte, desfăşurări am­ple de mase pe cuprinsul tuturor provinciilor româneşti şi pe o distanţă de mai multe de­cenii ? Cei care au judecat, din acest unghi car­tea, s-au declarat satisfăcuţi. „Lucrarea de vastă documentaţie şi de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul — spune Şerban Cioculescu — este poate capodopera lui Camil Petrescu şi una din culmile literaturii noastre epice“. Vladimir Streinu este şi el de părere că Un om între oameni rămîne „un monument al literaturii noastre istorice şi adevărat triumf de autor asupra lui însăşi“. Citit azi, după 20 de ani de la apariţie, romanul nu mai lasă aceeaşi im­presie. Ca roman, Un om între oameni mi se pare o întreprindere vastă şi costisitoare aban­donată, eşuată, nu din lipsă de inspiraţie, ci din cauza unui proiect eronat. Camil Petrescu a voit să scrie o operă despre un mare spirit şi, ames­­tecînd documentul cu ficţiunea, a dat o biografie ce nu convinge epic. Romanul acceptă toate con­venţiile (chiar şi pe acelea ce cu greu mai pot fi admise azi) şi convenţiile distrug în cele din urmă autenticitatea personajelor centrale. Este greu de admis, de pildă, că un ţăran care vede prima oară un tînăr junker şi aude două-trei fraze poate să aibă revelaţia unui destin exem­plar : „Ai văzut tu feciorul ăla de boier care a sărit pentru noi ? O să mai auzim noi de el“... O să auzim, evident, pentru că prozatorul ştie deja totul, dar ne întrebăm dacă Tom­a, ţăranul citat mai sus, putea avea acest dar premonitor. Teo­reticianul autenticităţii încalcă aici şi în alte ca­zuri un elementar adevăr psihologic; în alte locuri el încalcă şi adevărul istoric, punctul de rezistenţă, totuşi, al cărţii sale. Am citat deja cazul lui Kisseleff, prezentat altfel decît l-a în­registrat istoria obiectivă şi memoria contempo­ranilor. Spre a simplifica lucrurile să spunem că roma­nul (Camil Petrescu însuşi a folosit odată această imagine) se prezintă ca o clădire cu mai multe niveluri. Primul ar fi acela al rădăcinilor (ro­manul ţărănesc), al doilea înfăţişează viaţa unui­­ tîrg (Bucureşti) şi, ultimul, biografia unui om care exprimă o epocă şi prin care epocă se ex­primă în ceea ce are ea mai profund. Dintre acestea, numai cel de al doilea este, sub raport literar, reuşit. E stratul cel mai profund al căr­ţii, acela în care curiozitatea acestui mare pro­zator nu mai întîmpină obstacolul nici unei con­venţii. Documentul şi imaginaţia merg aici mină în mină, personajele (indivizi obişnuiţi) se ex­primă firesc şi nu mai poartă după ei umbra unei glorii literare sau politice care să-i îm­piedice să devină subiecte normale pentru litera­tură. Istoria are un sens mai adine, reconstitui­rea devine o creaţie epică realmente remarca­bilă: în straturile de sus (acelea unde este vorba de Bălcescu, Eliade etc.) romanul se tulbură din nou : istoria împiedică desfăşurarea liberă şi creatoare a ficţiunii, ficţiunea prin nota ei con­venţională simplifică şi bagatelizează istoria. Eugen Simion *) Cităm după ediţia franceză. Ed. Payot, Pa­ris, 1965. Romanul istoric din­ o­­­r ■............... ............ ■1 ■ .......... ........... .

Next