Luceafărul, iulie-decembrie 1976 (Anul 19, nr. 27-52)

1976-07-17 / nr. 29

/ 17 IULIE 1976 eea ce izbeşte de la , început în noul volum­­de versuri al lui loan Alexandru, Im­ne­le Transilvaniei, este fide­litatea poetului faţă de propria sa structură. Evident nu mai ci­tim pe loan Alexandru din pri­mul volum, dar, citim acelaşi poet tre­cut printr-o experienţă poe­tică ce i-a marcat mijloacele de expresie. Dacă altădată unul din volumele poetului a pu­tut crea impresia unei lip­se de continuitate în traiecto­ria lui lirică, e vorba de Vămile pustiei, imnele, atît cele vechi cit şi cele noi, ne arată că ne aflăm în faţa aceluiaşi poet care nu şi-a părăsit universul carac­teristic, nici mijloacele ci a în­cercat doar o haină mai spiri­tualizată. Actualele Imne, înţe­legem pe lîngă Imnele Transil­vaniei şi Imnele bucuriei, nu pot fi înţelese fără experienţa din volumul Vămile pustiei. Poetul se întoarce cu totul către universul , din Cum să vă spun, din Viaţa deocamdată şi uneori din Infer­nul discutabil, pe care-l proiec­tează acum într-o lumină nouă. Tentativa din Vămile pustiei nu ne mai apare ca o încercare în sine ci ca un mijloc către sublimarea unei coarde lirice an­terioare. Elementaritatea, frus­­teţea universului prim este ate­nuată de o iluminare care în­cearcă să spiritualizeze mate­ria, s-o lipsească de densitate, să-i dea o aură nouă. Dacă în primul volum strigătul poetului evidenţiat în titlu Cum să vă spun sugera o căutare de ex­presie, Imnele Transilvaniei par a fi capătul de drum al unei căutări, momentul de cristaliza­re al unei formule proprii nu lipsită de primejdii manifeste chiar în această carte. Efortul principal este acela de stilizare. Cartea extrem de voluminoasă conţine de fapt o singură poe­zie într-un şir imprevizibil de versiuni. întîlnim atît tiparul pri­mitiv în toate sensurile ale ace­leiaşi poezii cît şi forma ei fi­nală aproape fără cusur. Im­nele Transilvaniei sînt un vast atelier poetic în care autorul ne introduce fără a cocheta, ofe­­rindu-ne panorama unui traiect de trudă creatoare plin de cel mai mare interes, întîlnim aici în remarcabilele schiţe de poe­zii sau în poeziile fără reproş atît pe loan Alexandru al în­ceputurilor cît şi pe loan Ale­xandru cel de azi trecut prin ex­perienţa vămilor pustiei. Ceea ce nu Cum să vă spun era o bucu­rie a simţurilor este aici o bucurie a sufletului. Ceea ce în poezia de tinereţe era energie dezlănţuită este acum calmă predilecţie spirituală. „Beau ia­răşi lapte, din toate cîte sînt / Acelaşi este laptele şi-o să ră­­mînă / Cît va fi lumea ne tre­buie un deal / Unde să pas­­că-un bivol şi-o fîntînă / / Şi-un staur unde noaptea un păstor / Să stea de veghe sin­gur se cuvine / C^r#le#hrtfSÎ"W§ vatră şi-o lacrimă de foc / Şi-un ■fluiere să fie-ar fi -bine." Vita. aitismujr1tfe/;OÎt®,:dgtă e.sfe-tieiftRe-, - rat de o opţiune a cărei ten-': siune interioară abia o bănuim. Nevoia de ascensiune spiritua­lă din Vămile pustiei şi-a gă­sit un teritoriu de decolare. Este satul transilvan în înfăţi­şarea lui mitică creată de Goga­­ şi de Blaga. Imnele Transilva­niei face mai evidentă decit oriunde în alt volum legătura poetului cu poezia misionară, a înaintaşilor lui transilvăneni. Ioan Alexandru cîntă un sat străvechi, de o sărăcie şi jale aspră, dar plin de o măreţie şi un calm odihnitor, lată un re­flex din Goga: „Ioanul Danii­­văduvei de-acum / S-a dus muierea ca o ploaie bună / Pe cînd se lasă bruma într-un dric, pe fîn / S-a tras de-aici la moşu-sa-n ţărînă / / Coşul în loan Alexandru: „Imnele Transilvaniei“ o straiţă rama s-a mucezit / Muş­­căţile bolesc într-o fereastră / O bivoliţă nu mai stă la muls / Şi plugul rugineşte pe o coas­tă" (loanul Danii). Tema mo­şilor din ţărînă care ne chea­mă la ei e însă a lui Blaga şi interesul poeziei lui loan Ale­xandru stă şi în felul în care reuşeşte să topească într-o ma­nieră personală motive poetice anterioare. La Goga nostalgia casei părinteşti exprimă dezră­dăcinarea, la Ioan Alexandru pomenirea părinţilor nu este nostalgică ci îmnică: „Pe dea­lul Transilvaniei sărac / Pă­rinţii mei cărunţi se arată / Ca două stele umblă pe pămînt / Sub cerul blind de toamnă lu­minată / / Tata cu desagele de sărbători / Pline cu grîu, aloe şi cu ceară / De ziua mor­ţilor între păduri / îşi pome­neşte moşii de sub ţară / / Mama îmbrobodită în năfrămi / Pe urma lui cu busuioc în mină / Opinca scîrţîie în brumă pe mirişti / Satu-i în cer ca oile în lînă / / Frigul albastru frige pe obraz / Ochii căprui ai maicii lăcrămează / Colum­ba cea de purpură deasupra lor / îşi leagănă aura la amia­ză" (Părinţii). Poetul cîntă un univers ai cărui oameni se mişcă ritual în relaţie cu cele veşnice aşa cum o fac şi eroii sadoven­eni. Ioan Alexandru este singurul poet care a în­cercat o sinteză a marilor va­lori lirice şi spirituale din Emi­­nescu, Goga, Blaga, Sado­­veanu. Viscolul materiei din In­fernul discutabil nu era priel­nic unei astfel de tentative. Imnele prin tendinţa lor puri­ficatoare prilejuiesc poetului a­­tingerea unei elevarii anunţate şi dorite încă din Vămile pus­tiei. Setea de puritate din poe­zia lui Labiş care a marcat în­ceputurile poetice ale multor urmaşi ai acestuia într-ale poe­ziei trăieşte încă în versurile lui Ioan Alexandru întreagă. „Totul trebuie zămislit din nou" scrie undeva poetul aspirină către un univers,­imaculat. în versurile lui oamenii aleargă după focul sacru şi munţii au sărbători, iar natura devine lo­cul simplităţii şi al purităţii e­­xistenţiale: „Floarea de mac în vie a-nflorit / Miez violet şi buza purpurie / Albine!e-n ge­nunchi ne malul ei / Beau vi­­nu! vechi de zile din vecie /­­ Beau fluturii în lunile de foc / Potirul copt al macului de vară / Şi-nvlăstăreşte-n aripile lor / Cămaşa purpurie de ocară / / Cum stă fragil îmbobocit în vînt / Păianjenul pe gură îl sărută / Şi pleacă-apoi ieşind în uni­vers / Luceafărul în plasa de cucută" (Macul). Materia evo­cată altădată cu voluptăţi tac­tile este iluminată şi privită ca purtătoare de lumină. Focare de lumină invadează acum poezia lui loan Alexandru înnobilînd şi sacralizînd ambianţa. Un model poate fi Blaga din ultimele poeme, dar rostirea poetului e proprie şi e de reţinut o notă care-şi va face loc autoritar şi în alte versuri: „Scriu pe lumi­nă cu lumină / Imne senine cum s-a scris / Pe vremea cînd Adam era tovarăş / Cu cerul sfînt în Paradis / / Acelaş val de pace mă-nfioară / Acelaş murmur fără de cuvînt / Sînt numai bucurie şi uimire / Iu­bire numai milă şi avînt / / Vă jur pe crinu-mpodobit / Ieşit împărăteşte pe colină / Că nu-i­ nădejde alta-n univers / Decît iubita asta de lumină" (Lumi­nă). Un nimb sacralizator apare peste tot pentru a da obiecte­lor şi fiinţelor un înalt. Ceea ce era altădată laic se canonizea­ză. Satul transilvănean asprut de o durere străveche este şi el proiectat în această lumină sa­cerdotală. „Lelea Maria la lam­pă în amurg / La treizeci şi ceva de ani de văduvie / Acum cu toată casa ei în alb / Aş­­teaptă-n pace moartea ca să vie // Treizeci de ani in negru a umblat / Acum e vremea-n alb să se gătească / Cămaşa cea de cînepă cu flori / Cu­­vine-se pe piept s-o netezească / / Din fundul lăzii de zestre pă­rinteşti / Un bulgăre de ceară potrivit să-l scoată / Şi să-l în­­moaie-oleacă lîngă foc / A muc de luminare luminată / / Şi din fereastră strigă la vecini / Să vină toţi degrabă-n ome­nie / Că iată îngerele-a po­posit / S-o ia pe lelea Marie-n vecie / / Ţara pe afară-i cu holdele în vînt / Miroase a tăciune după ploaie / O mîer­­lă-şi spală graiul într-un prun / Şi-n casă lumînarea-i vîlvătaie" (Lelea Maria). Poetul se în­toarce către misterul unor exis­tenţe simple şi grave şi încear­că totodată şi modificarea lim­bajului. Simplităţii lăuntrice pe care poezia lui­ încearcă­­s-o cu­­prindă poetul vrea să­­ acorde­ze o simplitate exterioară. Ea nu este după cum vedem doar de‘limbaj ci şri de? substănţă, în voita reformă a bagajului le­xical al poeziei lui Ioan Alexan­dru în care un punct de spri­jin îl are neîndoielnic în labo­ratorul poetic al lui Eminescu şi Goga se ascunde o intenţie de profunzime. Lexicul ilustrativ şi scenografia biblică din versu­rile unor poeţi ai gindirii au compromis pentru multă vreme tentative similare. Lucian Blaga şi Camil Petrescu au arătat şi ei primejdiile specifismului. Ele se arată mai ales la scriitorii lipsiţi de orice profunzime ceea ce Ioan Alexandru nu este. El are intuiţia unei Transilvanii străvechi, a unui om purificat de timp şi experienţă, a ritua­lului existenţial rural în linia marilor săi predecesori Goga, Blaga, Sadoveanu. Poezia lui reuşeşte să fie la înăţimea lor atunci cînd spiritualitatea des­pre care ne vorbeşte poetul este interioară, conţinută firesc de fiinţe, lucruri, împrejurări. Efor­tul poetului merge însă şi în direcţia spiritualizării elemente­lor lipsite de aura spiritului, în­cercare nu lipsită de riscuri, deoarece învestind uneori mai mult decît „vehiculul" poate suporta, se obţine un efect con­trar. Nu dealurile transilvane, casele ţărăneşti, turmele de oi, bivolii, etc., într-un cuvînt pei­sajul rural specific sînt păgubi­toare pentru poezia lui loan A­­lexandru, se ştie că orice poate fi pretext de poezie, ci o anume obstinaţie în a le acorda un sens peste posibilităţile lor de semnificare. Focarul acestor noi imne este însă emisia im­­nică a cărţii, glorificarea lumi­nii, proiectarea naturii şi a vie­ţii, pe un ecran purificator şi înălţător. Cel mai bine vor­beşte despre propria sa inten­ţie şi despre propria sa poezie chiar Ioan Alexandru într-una din numeroasele profesiuni de credinţă ale volumului: „Măcar cît pasărea de-aş fi eu slăvitor / Cu mult naintea zorilor e trează / în vîrful unui tei s-a răstignit / Şi cîntă ziua toată în extază / /.../ / Şi ciocîrlia-i numa imn şi fum / De-aş fi şi eu o ardere de sine / Cum se înalţă liturghia ei. / Pe crucea primăverii pe coline" (Rivnă). Toate acestea n-ar explica însă de ce aceste imne sunt ale Transilvaniei. Ioan Ale­xandru nu este însă atras numai de satul mitic, atempo­ral al lui Goga şi Blaga ci şi de satul istoric transilvan, de consecinţele durei experienţe pe care au trăit-o oamenii locurilor de aici. Coborim pe celălalt versant al imnelor. Dacă pînă acum lumina glorifica existen­ţa, îi dădea o aură de sfinţe­nie, aici, în satul istoric transil­vănean, lipseşte bucuria lumi­nă: „Cu-ncetul dealurile se pătrund / De umezeală şi mi­ros de oaie / Cînd turmele se scutură în univers / Şi cîrtiţele mişcă-n muşuroaie". (Toamnă) Imnele lui Ioan Alexandru se fac rezonatorul marilor răscoale ar­delene, glorifică pe marii voe­­vozi, pomenesc pe martirii nea­mului. „A miros ţăranii-a fluturi şi-a pămînt / A miros ţăranii-a oi şi a ninsoare, / Amiros ţă­ranii-a lacrimi şi lumini / Ami­ros ţăranii a spînzurătoare" (Iobagii). Suferinţele patriei smulg versuri de energie accent poetului într-un limbaj a cărui concreteţe e de indiscutabil e­­fect: „Căpuşile pe stîni s-au îngroşat / Şi ţîţa oii e secătuită, pe lemnul strungii / Biata ţară stă, şi zi de zi din nou e ju­puită. / Potiru-i sfârtecat de pe altar şi vinul sfînt / De la îm­părtăşire, e smuls cu dinţi cu tot / Din rădăcini, în bolniţe şi schit şi cimitire. (Imnul lui Mihai Viteazul). Imnele Transilvaniei verifică sin­gularitatea lui Ioan Alexandru în peisajul poeziei noastre contem­porane. Poetul a rămas în ciuda aparenţelor fidel propriei struc­turi şi primului său mesaj chiar dacă mijloacele au trăit şi trăiesc momente de însemnată prefa­cere. Valoroasă în sine poezia lui preţuieşte şi prin interesul pe care-l atestă pentru latura vizionară a poeziei eminesciene, ca şi pentru poezia de insur­genţă a transilvănenilor. Izolarea poetului îi aduce şi prejudi­ciul unei voinţe de singularizare programatică, de unde o anume ostentaţie a propriei formule şi dispreţul pentru altele. Din Im­nele Transilvaniei, volum inegal şi surprinzător, se desprind însă cistalele creaţiei veritabile. M. Ungheanu , cronica literara vitrina • AL. PHILIPPIDE : „Scri­eri“, I, editura „Miner­va“, 1976. In prestigioa-­­sa colecţie a editurii „Mi­nerva“ consacrată celor mai reprezentativi scriitori ro­mâni contemporani, această nouă apariţie constituie un eveniment, întiiul volum din seria „Scrieri“ de Alexandru Philippide cuprinde opera poetică a marelui scriitor. In ordine cronologică sunt­ ast­fel adunate culegerile : „Aur sterp". 1922, „Stinci fulgera­te“. 1930. „Visuri în vuietul vremii“. 1939, „Monolog în Babilon“. 1967. Volumul este însoţit de o prefaţă, impre­­­sionantă prin luciditatea ei critică, semnată de autorul însuşi. • AL. SANDULESCU „Continuităţi“, editura „Car­tea Românească“ 1976. O cu­legere de studii şi comenta­rii­ de istorie şi teorie lite­rară, a căror diversă şi sem­nificativă tematică este di­vulgată de titluri precum : „Formarea ideii de realism în Literatura română“, „Evo­luţia conceptului de liric de la Dimitrie Cantemir la Tu­dor Arghezi“, „Eminescu faţă de literatura trecutului şi prezentului“, „Tudor Via­­nu despre Eminescu“, „Va­sile Pârvan în scrisori“ „Li­teratura documentelor“ etc. • ION PASCADI : „Artă şi civilizaţie“, editura „Me­ridiane“, 1976. Un studiu con­ceput în maniera eseistică, ale cărui principale repere rezultă din subtemele abor­date : „Arta intre cultură şi civilizaţie“, „Determinism şi instaurare“, „Viaţa adevăra­tă a artei“,­ „Circulaţie şi trăire“, „Simbol artistic sau surogat ?“. „Arta propusă şi arta trăită“. • MANUELA GHEOR­­GHIU : „Filmul şi armele“, editura „Meridiane“ 1976. Beneficiind şi­ de un bogat material ilustrativ, volumul propune o imagine cvasiglo­­bală, structurată cronologic, a ceea­ ce, în subtitlu, autoarea însăşi numeşte „Tema păcii şi a războiului în filmul eu­ropean“. cartea de debut Un nou poet demnitatea caldă, in-­­timă a tonului şi mu­zicalitatea aproape na­turală a versului, ca­racteristici de seamă ale poeziei foarte tînărului Ma­rin Constantin*), nu sunt doar expresia unei disponibilităţi po­etice timpurii ci probează, tot­odată, un mod de a simţi lumea, viaţa cu sinceră ingenuitate. La ora de faţă, pentru cei mai mulţi, Bărăganul e un motiv poetic consacrat, de care se a­­propie numai dacă, după orgo­lioase preparative, au fost gă­site ideile de anvergură mitic­­simbolică în măsură să intelec­­tualizeze la maximum peisajul şi, astfel, să-l literaturizeze pînă la dispariţia oricărei urme de autenticitate originară. Străine de asemenea ambiţii, peisajele lirice ale lui Marin Constantin surprind tocmai prin materialita­tea lor necontrafăcută. Totuşi transfigurarea descripţiei con­crete se produce parcă de la sine. Imaginarul şi reflecţia se insinuează de aşa manieră în materia peisagistică incit poemul închide în el gînduri a căror mişcare, respingînd efemerul, tind să-şi aproprie legile existen­ţei eterne : „Vechi, de sute de ani, s-au tocit drumurile spre sat / De atita dus, de atîta în­tors, de atita umblat. / Pulberea nopţii a căzut în ţărînă şi frige, / Dorul ne poartă spre sat, copi­lăria ne respinge. // Luna unde cîmpiei de smalţ printre dinţi. / Noi, liniştiţi, ne retragem din fii în părinţi / Şi aşteptăm aco­lo, la o rădăcină a somnului, goi / Treierul stelelor pentru ceasul de-apoi. // Aici, pînă şi crucile dau primăvara în flori. / Vara, cînd e prea cald, ne scăldăm dincolo de nori / Aşteptînd, pe sub rouă, mugurii noi să răsară / Şi, desculţi, să fugim pe sub ploaie...“ etc. (Sat bătrin). Pre­cum în poezia de început a lui Zaharia Stancu — dar fără tur­mentările şi fără miresmele sălbatice de aici —, Bărăganul din poemele lui Marin Constan­tin apare ca un tărîm al miraco­lului naturist şi, totodată, al descoperirii marilor, gravelor taine ale vieţii : „Miroase proas­păt ploape a liliac bătut / Cînd mă aplec pe-o rină să sorb din iarbă rouă ; / Se-nfiorează car­nea de gustul neştiut / Şi-o taină mă despică ameţitor în două. // E-o pace fără seamă în cîntecul de greier, / Sub cimitir se joacă limbi roşii pe morminte, / Aud prin singe griul din stejărişul treier / Cînd boabă peste boabă mi-l stivuieşte-n minte. // Un tălăngit de turme-nfioară zarea crudă / Din liniştea străpunsă de fluier de cioban. / Acelaşi cîntec dulce ca mirosul de ciudă / Plutind pe nesfîrşitul, mănosul Bărăgan“ (Copilărind în Bără­gan). Semn al primilor paşi meniţi a edifica necesara conştiinţă este­tică a tînărului poet. în cîteva rînduri, poemul aspiră la contu­rarea unei „viziuni a sentimen­tului“, cum se întîmplă în (poa­te) cea mai izbutită piesă a vo­lumului : „Trecuţi de apa morţii peste gît, / Se depărtează caii în­spre soare / Insîngerînd copita în pămînt / Şi rănile dau aripi ca să zboare. II Miros foşnit şi copt cînd dă secara / In tremu­rate coame să aplece. / Bătrînii cai îngenunchează seara / Uitînd de datini , se grăbesc să plece. II Căci nu e nimeni bun de pus pe rană / Viforniţa din singe să te stingă. / Şi caii trec cu fluturii şi-n goană / Abia mai gem, abia de se mai strigă­­/ Insîngerînd copita în pămînt. / Dau aripi verzi din rană, ca să zboare. / Trecuţi de apa morţii peste gît / Se depărtează caii înspre soare“ (Se depărtează caii înspre soare). Intr-o asemenea potenţare fic­­tiv-mitică a peisajului, în uma­nizarea lui din unghi elegiac stă şansa poeziei lui Marin Constan­tin de a se maturiza. Pentru a­­ceastă însă este nevoie ca poetul să respingă sistematic soluţiile de minimă rezistenţă care, prea de multe ori, nu-l împiedică să scrie poezii al căror optimism de circumstanţă izbeşte de la distanţă: „Bănuit viitor, bănuit / Din părinţi în copii ne colinzi / Ca un foc mistuit în oglinzi. / Bănuit viitor, bănuit. // Şi noi trecem frumoşi, şi mai trecem / Din izbînzi către soare, / Ni se lasă în suflet o linişte mare / Şi noi trecem frumoşi, şi mai tre­cem“ etc. (Bănuit viitor). Ca să nu mai spunem că reprimarea apetitului pentru imaginile faci­le, chiar stridente se impune ca o­ operaţie care nu mai poate în­­tîrzia : „Stele de zăpadă, ca niş­te licurici“, „sîngele incendiat“, „păunii gîndului“, „stamba ver­de a cîmpiei“, „luna-trăsură“, „miere tulburuită“, „păianjen de întuneric“, „tunica vorbelor“, „inima spre oameni despuiată“, „haina gerului“, şi multe altele. Circumspecţia faţă de micile şi marile locuri comune ale poeziei de azi, iată, aşadar, cuvîntul de ordine care va trebui să străju­iască fapta poetică a acestui tî­­năr ce debutează cu un volum atît de promiţător. Căci,­e lucru cert, Marin Constantin face şi el parte, cum singur zice, dintre „Cei condamnaţi să sufere de cuvintele frumoase !“. Nicolae Ciobanu *­Marin Constantin : „Mierea pămîntului“, versuri, editura „Ion Creangă“, 1976, ilustraţia şi coperta de I. Donca, cuvînt îna­inte — „O voce pură“ — de Tiberiu Utan. ■ claiin­format«in MM«»»***« , pununtuuu Iat mârţitor. Voinţa de ordine Fundamental reflexivă, organi­zată ca răsfrângere a oglinzilor conceptuale, poezia, lui Cezar Bal­tag depăşeşte mereu nivelul specu­laţiilor pure ale intelectulului, impunîndu-ni-se,­ paradoxal, prin elanul dramatic de anulare a dis­tanţelor dintre categoriile polare, prin voinţa biciuitoare, ardentă de a găsi un centru, un punct de e­­chiilibru, de reconciliere a forţelor disjuncte. Foarte rar agreabilă (excepţie face doar volumul Ma­dona din dud) această poezie în­setată de ultima ratio rerum, de un reper absolut menit să facă or­dine în varietatea nesfârşită a lu­mii fenomenale amintesc, muta­­tis mutandis, atît de efortul auster al lui Al. Philippide care şi-a ales drumul arid şi stîncos al deşertului înaintând trudnic, cu ochii ţintă la Poarta Raţiunii ca la o altă Fata Morgana, cit şi de structurile ab­stracte, patetice ale lui Nichita Stănescu. Aşadar, un univers con­struit din reflectare, din răsfrân­gere şi imagine, nu din iluzia o­­biectelor ca atare în materialitatea lor tangibilă, ni se dezvăluie şi în Unicorn în oglindă *). Deşi nu re­quiem, arzătoarea voinţă de ordi­ne raţională a poetului s-a impus cu forţa ei tiranică, neînduplecată, ţinînd la distanţă izbucnirile pa­sionale ale clipei pentru a-şi păs­tra privirea limpede în contem­plarea unor valori de un rang mai înalt. Tensiunea lirică emoţională la nivelul discursului îşi are originea in juxtapunerea enunţiativă a ter­menilor contradictorii, în expune­rea calmă a unei materii verbale cu semnificaţii adesea paradoxale, precum şi în frecvenţa unor de­terminative cu o dinamică şocantă, neaşteaptată, acestea din urmă a­­vind un rol compensatoriu. Voinţa de ordine populează universul a­­cestei poezii cu figuri geometrice, semne călăuzitoare ale lumii inte­ligibile proiectate în metamorfoza continuă a celei sensibile : cercul, inelul, fîntîna, clopotul, pătratul, triunghiul etc. In aceeaşi perspec­tivă a reducţiilor fenomenologice necesare coagulării unei lumi coerente, esenţiale, amintim sim­bolurile polare revenind mereu în diferite conjuncturi şi ipostaze ca : focul şi arpa, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, pasărea şi şarpele etc. Iată fragmente din poemul Rota care poate fi un comentariu în simbolica Mandala la o stampă medievală, formulările criptice, a­­luzive avind aici scopul să creeze atmosfera misterului liric : „Eu nu îi aud sunetul / de aceea îl nu­mesc Pod / / Un clopot misterios / născut înaintea luminii. / Mut şi asurzitor. / / Roata şansei învîr­­tindu-se pe osia sa / în dreapta Anubis zeul­ urcuşului / în stingă Typhon, geniul căderii / şi. Sfinxul cumpănit / în centrul figurii / fi­nind o spadă / în gheana-i de leu. /'­/'Fiind labirint el curge / fiind rîu se opreşte nemişcat / fiind viitor se întoarce / atins in răstimpuri egale / de spiralele u­­n­ei galaxii / nevăzute / / In foc au rămas hieroglife / care nu vor să ardă. / Nimeni nu le poate ridi­ca / / ... / Departe se zăreşte o co­rabie / în corabie e un pat / în care doarme Secerătorul / /. El se deşteaptă, întinde mina / încon­joară marea / cu un pod circular făcut din / secera lui / Mosoarele stelelor încremenesc şi adorm / în d­epănătoarea lor oarbă / / Hiero­glifele focului tac. / / Cine te poa­te ridica ?“ Cunoaşterea, deci şi autocunoaş­­terea, se realizează în imagine, in reflectare, în, oglindire, în sensul In care se spune : eu sunt tu , dis­pariţia imaginii, a himerei pe dru­mul sticlos al deşertului, atrage d­upă sine frisonul dispariţiei eu­­lui : „încerc să ies din propriu-mi trup / şi nu reuşesc / Iar dacă plec din faţa oglinzii / oglinda mă uită //...// Acesta e poemul I pe care nu-l pot rosti singur / / tu / par din faţa ochilor mei / tre­buie să-l spui / odată cu mine“ (Oglinda). Ca figură geometrică, raţională, cercul semnifică o conti­nuitate perfectă, infinită şi ocroti­toare, un adăpost edenic pentru condiţia angelică. Dar omul nu este numai atît, miturile străvechi vorbesc despre revolta sa lucife­­rică : „Ce vede un cerc ? Linie, linie //...// Nu poate sări în a­­fară, nu poate / sări înafară, / chi­coteşte adâncimea. / / Ii lipseşte dimensiunea infernului. / / Daţi-i un măr.“ (Cercul). La Cezar Bal­tag, unicornul, calul primordial al lumii, animalul fabulos ca un me­saj al spaţiilor virginiale, îşi inver­sează originea şi sensul devenirii temporale : dintr-o formă a trecu­tului, transcendentă şi răsfrîntă în lume, el figurează un proiect ima­nent acesteia, o imagine ideală ga- ropînd spre viitorul imaculat, prin­cipiu al raţiunii pure contemplîn­­du-se pe sine: „Albul galopînd, galopînd / calul alb galopând / printre stinci ascuţite şi spini înalţi / Pregătiţi un frîu minunat / O coroană de singe pentru crinul alb / alergat zadarnic de vînă­­tori //...// „Numai cu o oglin­dă / poate fi unicornul prins / do­rinţă pură adulmecând imposibi­lul / obiectul ei e răsfrângerea“. Ca formă a sintezei absolute, ima­gine pură în care elementele con­trarii şi-au cucerit armonia desă­vârşită, unicornul inaugurează o lume omogenă, egală sieşi în toate părţile sale : „Calul alb, calul alb, calul alb / cunoscut tuturor din toate şi nimănui / din nimic / foc de zăpadă hrănit cu foc de zăpa­dă, / în urechea lui arde o fată / şi in oglinda ei galopează din nou un cal alb / „quod inferius est sicut quod superius“ / /. Oglinda este poarta in care un cal alb / in­­tîlneşte un cal alb“. Ultima carte a lui Cezar Baltag Unicorn în oglindă, prin nobila tensiune spirituală care o animă ca şi prin­ exigenţele aspre pe care şi le-a impus, ni se prezintă ca un reper menit să adîncească profilul unuia dintre cei mai remarcabili poeţi ai generaţiei sale. Dan Laurenţiu *) Cezar Baltag : „Unicorn în o­­glindă“, Editura Eminescu, 1975. C­ OV­.AR BALTAG Umor grav Pentru a putea surprinde specifi­cul unei opere literare, spunea Sain­­te-Beuve, criticul trebuie să-şi în­moaie pana în călimara autorului, în legătură cu cea de a douăzeci şi doua carte­ a lui Valentin Silves­tru, procedeul acesta pare foarte nimerit. Vom evoca, deci, pentru început, încâlcind regulile tradiţio­nale ale speciei publicistice numită recenzie, o amintire ce conţine o posibilă metaforă critică. într-o duminică, pe la ora două, sunt cîţiva ani buni de atunci, am auzit la radio, pentru prima oară, vocea unui bărbat care vorbea cu accent moldovenesc destul de pro­nunţat, răspunzînd unor scrisori primite de la ascultători. Erau nişte epistole hazoase, pe care Valentin Silvestru le comenta cu o mare­­falsă gravitate, oferind nişte sugestii de un umor irezistibil. Din con­trastul între tonul aproape doctoral şi conţinutul umoristic se năştea un farmec inedit. Acest contrast defineşte şi Zîna castraveţilor, ultima carte a lui Valentin Silvestru, ce reuneşte schiţe umoristice de diferite fac­turi. Partea cea mai interesantă a volumului este cea intitulată Isto­ria şi geografia trupului meu, unde autorul practică o eseistică amuzan­tă, acumulînd numeroase asociaţii de diferite naturi şi obţinînd efecte umoristice prin alăturarea unor no­ţiuni asemănătoare printr-un aspect formal : „La şedinţa de redacţie a unei reviste din deceniul cinci, un­de eram strînşi toţi şi-i mai aş­teptam doar pe cei doi redactori nedespărţiţi, care întîrziau întotdea­una, se pronostica, de către unii, că de vor apărea totuşi, vor sosi nu­mai împreună. «Ca Oreste şi Py­­lade», a zis cineva. «Precum Castor şi Pollux», a adăugat altcareva. «Ca Tibia şi Peroneul», a comple­tat un bătrin poet. «De ceilalţi ştiu — a zis, suav un impetuos critic — dar ăştia cine mai sînt ?» «Ăş­tia — i-a răspuns bătrinul poet — au fost doi păstori din Arcadia. Unul stătea în capul oaselor şi ce­lălalt îi cînta din fluierul picioru­lui»“. In Istoria şi geografia trupului meu, precum şi în multe alte schi­ţe. Valentin Silvestru cultivă ironia fină sau truculentă, dovedindu-şi vocaţia de moralist. O serie de vicii benigne, dar care se pot transfor­ma în pericole sociale sunt surprin­se cu acurateţe şi însemnate cu pe­cetea satirei. Pot fi citate în acest sens schiţele din ciclurile Mărgele sonore, Tangouri în proză, şi Aten­ţiune, fragil­­ în care sunt înscenate mici întîmplări cu tîlc. O menţiune specială se cuvine parabolei intitulată Programul de dresură, unde autorul imaginează o inedită pledoarie moralistă, prin juxtapunerea unui spectacol fante­zist de circ, ce simbolizează diver­tismentul fără semnificaţii deosebi­te, şi a unui interludiu dramatic, ce figurează condiţia umană : „Omul îşi începu programul său uluitor Se spălă. Se şterse cu un prosop. Se îmbrăcă în haine asemănătoare cu alte multor spectatori. Mimă pornirea pe un drum nevăzut. Se aşeză la o masă imaginară. începu să lucreze ceva — nu se înțelegea prea bine ce. Vorbi la telefon. Mîn­­că. Se culcă. Sărută o femeie. Ri­dică în braţe un copil. Se gîrbovi. îşi puse ochelari. Se întinse. Și, la un moment dat, muri. Pur şi sim­plu, muri“. In această povestire au­torul face dovadă unor resurse li­rice autentice, care adaugă o salu­tară notă volumului său. Voicu Bugariu •­ Valentin Silvestru, Zîna Cas­­traveţilor. Editura Eminescu, Buc., WanmS/MSlW­2MA : CBsmmmAM, I,­­,VAV . , u S k :* m: : fid-i-iV critica­­ Contribuţii la portretul lui Bălcescu Fără a fi o carte de critică sau istorie literară propriu-zisă, volu­mul publicat de G. Zane deschide o perspectivă necesară oricărei noi monografii viitoare închinate ope­rei lui N. Bălcescu şi epocii sale. Această dimensiune majoră, deloc insulară sau univocă, izvorîtă din­ interesul pentru gîndirea economi­că şi socială a celui ce „nu a fost omul unui episod, ci al întregii is­torii moderne a României“ devine astfel un obligatoriu reper critic, completînd şi amplificînd semnifi­caţiile unui mit national. In gale­ria de stampe şi medalioane criti­ce închinate lui Bălcescu, G. Zâne aşează,­­ printr-o cercetare des­făşurată de-a lungul unei jumătăţi de secol, între anii 1927 şi 1975, nu numai un nou portret ci şi un alt cadru de referinţă. Profilul mesianic, romantic al lui Bălcescu, dimensiunile umane ale revoluţionarului, preluat de litera­tură ca o mare temă lirică, epică şi dramatică, se completează astfel prin această imagine raţionalizată şi­­ştiinţifică, ce dezvăluie în prim plan gînditorul, economistul, socio­logul şi ideologul de amplitudine modernă şi europeană. Concomi­tent cu o activitate preliminară, e­­senţială de culegere, autentificare, cronologie şi catalogare a textelor finalizată printr-o acţiune de edi­tare a operei şi corespondenţei lui N. Bălcescu, G. Zâne a publicat în reviste de profil literar şi cultural sau de specialitate, articole care, citite separat, păreau a fi fragmen­te documentare lipsite de o viziu­ne sintetică, unitară. Aceleaşi ar­ticole, adunate in volume, îşi res­tructurează semnificaţia şi ceea ce părea cumul de date, simplă minu­ţie şi erudiţie pură se transformă în argument şi ipoteză, un amenda­ment al unor clişee interpretative. Cele douăzeci de articole reproiec­­tează un mit. Alături de sfera prac­ticii revoluţionare este aşezată gîn­direa ştiinţifică revoluţionară, lingă scara naţională este delimitată cea europeană. Nu numai spaţiul isto­riei literare şi culturale este invo­cat, ci şi cel al istoriei gândirii e­­conomice şi sociale româneşti. In­tr-un stil reţinut, deloc apologe­tic, imaginea lui Bălcescu, pe ba­ricade sau în exil, e completată de cea a omului de bibliotecă. Drumul acesta, al asumării raţionale a ope­rei lui Bălcescu, cu lentila econo­mistului, sociologului şi istoricului, arid şi mai puţin spectaculos se im­pune însă şi e cît se poate de fer­til. Singurul articol comandat lui G. Zane şi redactat „la insistenţa neiertătoare a lui G. Ibrăileanu“ e cel despre „Marx şi Bălcescu,“ pu­blicat în 1927 în Viaţa Românească, studiu simptomatic nu doar pen­tru editorul operei lui Bălcescu ci şi pentru autorul Spiritului critic. Dar articolul acesta, ca şi celelalte, răspunde unei comenzi interioare. Temele cărţii au o largă deschidere problematică. Bălcescu e prezentat ca un precursor al democraţiei şi ideologiei naţionale româneşti şi pus alături de reprezentanţii şcolii de istoriografie romantică france­ză, Michelet şi Thierry, de care este în acelaşi timp diferenţiat. „Ques­tion economique“ este analizată ca „una din cele mai bune lucrări din literatura socială europeană de la 1848“ şi se argumentează, cu mij­loacele cercetării comparatiste, de izvoare, un fapt de o importanţă deosebită, anume că „tot ce în Marx priveşte pe români este de-a drep­tul din Bălcescu“. Se arată cum scriitorul român este folosit indi­rect de autorul Capitalului prin in­termediul lui Regnault care citează pasaje întregi din Bălcescu sau le folosește „fără nici un fel de in­dicare a sursei“/ Puntea de legătu­ră între Saint-Simon şi Bălcescu este­­ descoperită în „legea progre­­sului“, idee ce constituie axul lu­crărilor Question economique şi Mersul revoluţiei în istoria româ­nilor. O pregnantă analiză evidenţiază relaţia dintre Bălcescu şi econo­mistul italian Pellegrino Rossi. Studii pertinente sunt concepute pe marginea socialismului francez ca izvor al ideologiei revoluţionare şi economice româneşti, cu o netă delimitare a contribuţiei autohto­ne, specifice. Viziunea lui Bălcescu asupra istoriei şi instituţiilor ei este caracterizată drept neepisodi­că, stabilindu-se zonele de conti­nuitate sau anticipare, momentele unor adevărate breşe moderne în dezvoltarea culturii şi ştiinţei din epoca­ respectivă. Este desfăşurat e­­vantaiul relaţiilor naţionale şi in­ternaţionale, întreţinute de N. Băl­cescu. Exegeza lui G. Zâne nu e numai un act de restaurare a unei opere sau epoci ci şi un gest de polemizare implicită cu o serie de „deprinderi critice“ : „Ne-am deprins să vedem îa N. Bălcescu mai înainte de orice omul politic, democratul revoluţio­nar. Dar alături de omul politic stă omul de ştiinţă (s.n.) cu o ex­cepţională vocaţie printre oamenii de ştiinţă români ai epocii sale“. Astfel un volum de vastă erudi­ţie ajunge să aibă eficacitate di­rectă atît pentru istoria culturii şi ştiinţei româneşti cit şi pentru lite­ratură, impunînd un N. Bălcescu de dimensiune europeană şi, in a­­celaşi timp, un nou material pentru un personaj sau mit mult mai com­plex și actual. Doina Uricariu G. Zâne : N. Bălcescu, ,,Opera, Omul, Epoca“, Editura „Eminescu“, 1975.

Next