Luceafărul, iulie-decembrie 1976 (Anul 19, nr. 27-52)
1976-07-17 / nr. 29
/ 17 IULIE 1976 eea ce izbeşte de la , început în noul volumde versuri al lui loan Alexandru, Imnele Transilvaniei, este fidelitatea poetului faţă de propria sa structură. Evident nu mai citim pe loan Alexandru din primul volum, dar, citim acelaşi poet trecut printr-o experienţă poetică ce i-a marcat mijloacele de expresie. Dacă altădată unul din volumele poetului a putut crea impresia unei lipse de continuitate în traiectoria lui lirică, e vorba de Vămile pustiei, imnele, atît cele vechi cit şi cele noi, ne arată că ne aflăm în faţa aceluiaşi poet care nu şi-a părăsit universul caracteristic, nici mijloacele ci a încercat doar o haină mai spiritualizată. Actualele Imne, înţelegem pe lîngă Imnele Transilvaniei şi Imnele bucuriei, nu pot fi înţelese fără experienţa din volumul Vămile pustiei. Poetul se întoarce cu totul către universul , din Cum să vă spun, din Viaţa deocamdată şi uneori din Infernul discutabil, pe care-l proiectează acum într-o lumină nouă. Tentativa din Vămile pustiei nu ne mai apare ca o încercare în sine ci ca un mijloc către sublimarea unei coarde lirice anterioare. Elementaritatea, frusteţea universului prim este atenuată de o iluminare care încearcă să spiritualizeze materia, s-o lipsească de densitate, să-i dea o aură nouă. Dacă în primul volum strigătul poetului evidenţiat în titlu Cum să vă spun sugera o căutare de expresie, Imnele Transilvaniei par a fi capătul de drum al unei căutări, momentul de cristalizare al unei formule proprii nu lipsită de primejdii manifeste chiar în această carte. Efortul principal este acela de stilizare. Cartea extrem de voluminoasă conţine de fapt o singură poezie într-un şir imprevizibil de versiuni. întîlnim atît tiparul primitiv în toate sensurile ale aceleiaşi poezii cît şi forma ei finală aproape fără cusur. Imnele Transilvaniei sînt un vast atelier poetic în care autorul ne introduce fără a cocheta, oferindu-ne panorama unui traiect de trudă creatoare plin de cel mai mare interes, întîlnim aici în remarcabilele schiţe de poezii sau în poeziile fără reproş atît pe loan Alexandru al începuturilor cît şi pe loan Alexandru cel de azi trecut prin experienţa vămilor pustiei. Ceea ce nu Cum să vă spun era o bucurie a simţurilor este aici o bucurie a sufletului. Ceea ce în poezia de tinereţe era energie dezlănţuită este acum calmă predilecţie spirituală. „Beau iarăşi lapte, din toate cîte sînt / Acelaşi este laptele şi-o să rămînă / Cît va fi lumea ne trebuie un deal / Unde să pască-un bivol şi-o fîntînă / / Şi-un staur unde noaptea un păstor / Să stea de veghe singur se cuvine / C^r#le#hrtfSÎ"W§ vatră şi-o lacrimă de foc / Şi-un ■fluiere să fie-ar fi -bine." Vita. aitismujr1tfe/;OÎt®,:dgtă e.sfe-tieiftRe-, - rat de o opţiune a cărei ten-': siune interioară abia o bănuim. Nevoia de ascensiune spirituală din Vămile pustiei şi-a găsit un teritoriu de decolare. Este satul transilvan în înfăţişarea lui mitică creată de Goga şi de Blaga. Imnele Transilvaniei face mai evidentă decit oriunde în alt volum legătura poetului cu poezia misionară, a înaintaşilor lui transilvăneni. Ioan Alexandru cîntă un sat străvechi, de o sărăcie şi jale aspră, dar plin de o măreţie şi un calm odihnitor, lată un reflex din Goga: „Ioanul Daniivăduvei de-acum / S-a dus muierea ca o ploaie bună / Pe cînd se lasă bruma într-un dric, pe fîn / S-a tras de-aici la moşu-sa-n ţărînă / / Coşul în loan Alexandru: „Imnele Transilvaniei“ o straiţă rama s-a mucezit / Muşcăţile bolesc într-o fereastră / O bivoliţă nu mai stă la muls / Şi plugul rugineşte pe o coastă" (loanul Danii). Tema moşilor din ţărînă care ne cheamă la ei e însă a lui Blaga şi interesul poeziei lui loan Alexandru stă şi în felul în care reuşeşte să topească într-o manieră personală motive poetice anterioare. La Goga nostalgia casei părinteşti exprimă dezrădăcinarea, la Ioan Alexandru pomenirea părinţilor nu este nostalgică ci îmnică: „Pe dealul Transilvaniei sărac / Părinţii mei cărunţi se arată / Ca două stele umblă pe pămînt / Sub cerul blind de toamnă luminată / / Tata cu desagele de sărbători / Pline cu grîu, aloe şi cu ceară / De ziua morţilor între păduri / îşi pomeneşte moşii de sub ţară / / Mama îmbrobodită în năfrămi / Pe urma lui cu busuioc în mină / Opinca scîrţîie în brumă pe mirişti / Satu-i în cer ca oile în lînă / / Frigul albastru frige pe obraz / Ochii căprui ai maicii lăcrămează / Columba cea de purpură deasupra lor / îşi leagănă aura la amiază" (Părinţii). Poetul cîntă un univers ai cărui oameni se mişcă ritual în relaţie cu cele veşnice aşa cum o fac şi eroii sadoveneni. Ioan Alexandru este singurul poet care a încercat o sinteză a marilor valori lirice şi spirituale din Eminescu, Goga, Blaga, Sadoveanu. Viscolul materiei din Infernul discutabil nu era prielnic unei astfel de tentative. Imnele prin tendinţa lor purificatoare prilejuiesc poetului atingerea unei elevarii anunţate şi dorite încă din Vămile pustiei. Setea de puritate din poezia lui Labiş care a marcat începuturile poetice ale multor urmaşi ai acestuia într-ale poeziei trăieşte încă în versurile lui Ioan Alexandru întreagă. „Totul trebuie zămislit din nou" scrie undeva poetul aspirină către un univers,imaculat. în versurile lui oamenii aleargă după focul sacru şi munţii au sărbători, iar natura devine locul simplităţii şi al purităţii existenţiale: „Floarea de mac în vie a-nflorit / Miez violet şi buza purpurie / Albine!e-n genunchi ne malul ei / Beau vinu! vechi de zile din vecie / Beau fluturii în lunile de foc / Potirul copt al macului de vară / Şi-nvlăstăreşte-n aripile lor / Cămaşa purpurie de ocară / / Cum stă fragil îmbobocit în vînt / Păianjenul pe gură îl sărută / Şi pleacă-apoi ieşind în univers / Luceafărul în plasa de cucută" (Macul). Materia evocată altădată cu voluptăţi tactile este iluminată şi privită ca purtătoare de lumină. Focare de lumină invadează acum poezia lui loan Alexandru înnobilînd şi sacralizînd ambianţa. Un model poate fi Blaga din ultimele poeme, dar rostirea poetului e proprie şi e de reţinut o notă care-şi va face loc autoritar şi în alte versuri: „Scriu pe lumină cu lumină / Imne senine cum s-a scris / Pe vremea cînd Adam era tovarăş / Cu cerul sfînt în Paradis / / Acelaş val de pace mă-nfioară / Acelaş murmur fără de cuvînt / Sînt numai bucurie şi uimire / Iubire numai milă şi avînt / / Vă jur pe crinu-mpodobit / Ieşit împărăteşte pe colină / Că nu-i nădejde alta-n univers / Decît iubita asta de lumină" (Lumină). Un nimb sacralizator apare peste tot pentru a da obiectelor şi fiinţelor un înalt. Ceea ce era altădată laic se canonizează. Satul transilvănean asprut de o durere străveche este şi el proiectat în această lumină sacerdotală. „Lelea Maria la lampă în amurg / La treizeci şi ceva de ani de văduvie / Acum cu toată casa ei în alb / Aşteaptă-n pace moartea ca să vie // Treizeci de ani in negru a umblat / Acum e vremea-n alb să se gătească / Cămaşa cea de cînepă cu flori / Cuvine-se pe piept s-o netezească / / Din fundul lăzii de zestre părinteşti / Un bulgăre de ceară potrivit să-l scoată / Şi să-l înmoaie-oleacă lîngă foc / A muc de luminare luminată / / Şi din fereastră strigă la vecini / Să vină toţi degrabă-n omenie / Că iată îngerele-a poposit / S-o ia pe lelea Marie-n vecie / / Ţara pe afară-i cu holdele în vînt / Miroase a tăciune după ploaie / O mîerlă-şi spală graiul într-un prun / Şi-n casă lumînarea-i vîlvătaie" (Lelea Maria). Poetul se întoarce către misterul unor existenţe simple şi grave şi încearcă totodată şi modificarea limbajului. Simplităţii lăuntrice pe care poezia lui încearcăs-o cuprindă poetul vrea să acordeze o simplitate exterioară. Ea nu este după cum vedem doar de‘limbaj ci şri de? substănţă, în voita reformă a bagajului lexical al poeziei lui Ioan Alexandru în care un punct de sprijin îl are neîndoielnic în laboratorul poetic al lui Eminescu şi Goga se ascunde o intenţie de profunzime. Lexicul ilustrativ şi scenografia biblică din versurile unor poeţi ai gindirii au compromis pentru multă vreme tentative similare. Lucian Blaga şi Camil Petrescu au arătat şi ei primejdiile specifismului. Ele se arată mai ales la scriitorii lipsiţi de orice profunzime ceea ce Ioan Alexandru nu este. El are intuiţia unei Transilvanii străvechi, a unui om purificat de timp şi experienţă, a ritualului existenţial rural în linia marilor săi predecesori Goga, Blaga, Sadoveanu. Poezia lui reuşeşte să fie la înăţimea lor atunci cînd spiritualitatea despre care ne vorbeşte poetul este interioară, conţinută firesc de fiinţe, lucruri, împrejurări. Efortul poetului merge însă şi în direcţia spiritualizării elementelor lipsite de aura spiritului, încercare nu lipsită de riscuri, deoarece învestind uneori mai mult decît „vehiculul" poate suporta, se obţine un efect contrar. Nu dealurile transilvane, casele ţărăneşti, turmele de oi, bivolii, etc., într-un cuvînt peisajul rural specific sînt păgubitoare pentru poezia lui loan Alexandru, se ştie că orice poate fi pretext de poezie, ci o anume obstinaţie în a le acorda un sens peste posibilităţile lor de semnificare. Focarul acestor noi imne este însă emisia imnică a cărţii, glorificarea luminii, proiectarea naturii şi a vieţii, pe un ecran purificator şi înălţător. Cel mai bine vorbeşte despre propria sa intenţie şi despre propria sa poezie chiar Ioan Alexandru într-una din numeroasele profesiuni de credinţă ale volumului: „Măcar cît pasărea de-aş fi eu slăvitor / Cu mult naintea zorilor e trează / în vîrful unui tei s-a răstignit / Şi cîntă ziua toată în extază / /.../ / Şi ciocîrlia-i numa imn şi fum / De-aş fi şi eu o ardere de sine / Cum se înalţă liturghia ei. / Pe crucea primăverii pe coline" (Rivnă). Toate acestea n-ar explica însă de ce aceste imne sunt ale Transilvaniei. Ioan Alexandru nu este însă atras numai de satul mitic, atemporal al lui Goga şi Blaga ci şi de satul istoric transilvan, de consecinţele durei experienţe pe care au trăit-o oamenii locurilor de aici. Coborim pe celălalt versant al imnelor. Dacă pînă acum lumina glorifica existenţa, îi dădea o aură de sfinţenie, aici, în satul istoric transilvănean, lipseşte bucuria lumină: „Cu-ncetul dealurile se pătrund / De umezeală şi miros de oaie / Cînd turmele se scutură în univers / Şi cîrtiţele mişcă-n muşuroaie". (Toamnă) Imnele lui Ioan Alexandru se fac rezonatorul marilor răscoale ardelene, glorifică pe marii voevozi, pomenesc pe martirii neamului. „A miros ţăranii-a fluturi şi-a pămînt / A miros ţăranii-a oi şi a ninsoare, / Amiros ţăranii-a lacrimi şi lumini / Amiros ţăranii a spînzurătoare" (Iobagii). Suferinţele patriei smulg versuri de energie accent poetului într-un limbaj a cărui concreteţe e de indiscutabil efect: „Căpuşile pe stîni s-au îngroşat / Şi ţîţa oii e secătuită, pe lemnul strungii / Biata ţară stă, şi zi de zi din nou e jupuită. / Potiru-i sfârtecat de pe altar şi vinul sfînt / De la împărtăşire, e smuls cu dinţi cu tot / Din rădăcini, în bolniţe şi schit şi cimitire. (Imnul lui Mihai Viteazul). Imnele Transilvaniei verifică singularitatea lui Ioan Alexandru în peisajul poeziei noastre contemporane. Poetul a rămas în ciuda aparenţelor fidel propriei structuri şi primului său mesaj chiar dacă mijloacele au trăit şi trăiesc momente de însemnată prefacere. Valoroasă în sine poezia lui preţuieşte şi prin interesul pe care-l atestă pentru latura vizionară a poeziei eminesciene, ca şi pentru poezia de insurgenţă a transilvănenilor. Izolarea poetului îi aduce şi prejudiciul unei voinţe de singularizare programatică, de unde o anume ostentaţie a propriei formule şi dispreţul pentru altele. Din Imnele Transilvaniei, volum inegal şi surprinzător, se desprind însă cistalele creaţiei veritabile. M. Ungheanu , cronica literara vitrina • AL. PHILIPPIDE : „Scrieri“, I, editura „Minerva“, 1976. In prestigioa-sa colecţie a editurii „Minerva“ consacrată celor mai reprezentativi scriitori români contemporani, această nouă apariţie constituie un eveniment, întiiul volum din seria „Scrieri“ de Alexandru Philippide cuprinde opera poetică a marelui scriitor. In ordine cronologică sunt astfel adunate culegerile : „Aur sterp". 1922, „Stinci fulgerate“. 1930. „Visuri în vuietul vremii“. 1939, „Monolog în Babilon“. 1967. Volumul este însoţit de o prefaţă, impresionantă prin luciditatea ei critică, semnată de autorul însuşi. • AL. SANDULESCU „Continuităţi“, editura „Cartea Românească“ 1976. O culegere de studii şi comentarii de istorie şi teorie literară, a căror diversă şi semnificativă tematică este divulgată de titluri precum : „Formarea ideii de realism în Literatura română“, „Evoluţia conceptului de liric de la Dimitrie Cantemir la Tudor Arghezi“, „Eminescu faţă de literatura trecutului şi prezentului“, „Tudor Vianu despre Eminescu“, „Vasile Pârvan în scrisori“ „Literatura documentelor“ etc. • ION PASCADI : „Artă şi civilizaţie“, editura „Meridiane“, 1976. Un studiu conceput în maniera eseistică, ale cărui principale repere rezultă din subtemele abordate : „Arta intre cultură şi civilizaţie“, „Determinism şi instaurare“, „Viaţa adevărată a artei“, „Circulaţie şi trăire“, „Simbol artistic sau surogat ?“. „Arta propusă şi arta trăită“. • MANUELA GHEORGHIU : „Filmul şi armele“, editura „Meridiane“ 1976. Beneficiind şi de un bogat material ilustrativ, volumul propune o imagine cvasiglobală, structurată cronologic, a ceea ce, în subtitlu, autoarea însăşi numeşte „Tema păcii şi a războiului în filmul european“. cartea de debut Un nou poet demnitatea caldă, in-timă a tonului şi muzicalitatea aproape naturală a versului, caracteristici de seamă ale poeziei foarte tînărului Marin Constantin*), nu sunt doar expresia unei disponibilităţi poetice timpurii ci probează, totodată, un mod de a simţi lumea, viaţa cu sinceră ingenuitate. La ora de faţă, pentru cei mai mulţi, Bărăganul e un motiv poetic consacrat, de care se apropie numai dacă, după orgolioase preparative, au fost găsite ideile de anvergură miticsimbolică în măsură să intelectualizeze la maximum peisajul şi, astfel, să-l literaturizeze pînă la dispariţia oricărei urme de autenticitate originară. Străine de asemenea ambiţii, peisajele lirice ale lui Marin Constantin surprind tocmai prin materialitatea lor necontrafăcută. Totuşi transfigurarea descripţiei concrete se produce parcă de la sine. Imaginarul şi reflecţia se insinuează de aşa manieră în materia peisagistică incit poemul închide în el gînduri a căror mişcare, respingînd efemerul, tind să-şi aproprie legile existenţei eterne : „Vechi, de sute de ani, s-au tocit drumurile spre sat / De atita dus, de atîta întors, de atita umblat. / Pulberea nopţii a căzut în ţărînă şi frige, / Dorul ne poartă spre sat, copilăria ne respinge. // Luna unde cîmpiei de smalţ printre dinţi. / Noi, liniştiţi, ne retragem din fii în părinţi / Şi aşteptăm acolo, la o rădăcină a somnului, goi / Treierul stelelor pentru ceasul de-apoi. // Aici, pînă şi crucile dau primăvara în flori. / Vara, cînd e prea cald, ne scăldăm dincolo de nori / Aşteptînd, pe sub rouă, mugurii noi să răsară / Şi, desculţi, să fugim pe sub ploaie...“ etc. (Sat bătrin). Precum în poezia de început a lui Zaharia Stancu — dar fără turmentările şi fără miresmele sălbatice de aici —, Bărăganul din poemele lui Marin Constantin apare ca un tărîm al miracolului naturist şi, totodată, al descoperirii marilor, gravelor taine ale vieţii : „Miroase proaspăt ploape a liliac bătut / Cînd mă aplec pe-o rină să sorb din iarbă rouă ; / Se-nfiorează carnea de gustul neştiut / Şi-o taină mă despică ameţitor în două. // E-o pace fără seamă în cîntecul de greier, / Sub cimitir se joacă limbi roşii pe morminte, / Aud prin singe griul din stejărişul treier / Cînd boabă peste boabă mi-l stivuieşte-n minte. // Un tălăngit de turme-nfioară zarea crudă / Din liniştea străpunsă de fluier de cioban. / Acelaşi cîntec dulce ca mirosul de ciudă / Plutind pe nesfîrşitul, mănosul Bărăgan“ (Copilărind în Bărăgan). Semn al primilor paşi meniţi a edifica necesara conştiinţă estetică a tînărului poet. în cîteva rînduri, poemul aspiră la conturarea unei „viziuni a sentimentului“, cum se întîmplă în (poate) cea mai izbutită piesă a volumului : „Trecuţi de apa morţii peste gît, / Se depărtează caii înspre soare / Insîngerînd copita în pămînt / Şi rănile dau aripi ca să zboare. II Miros foşnit şi copt cînd dă secara / In tremurate coame să aplece. / Bătrînii cai îngenunchează seara / Uitînd de datini , se grăbesc să plece. II Căci nu e nimeni bun de pus pe rană / Viforniţa din singe să te stingă. / Şi caii trec cu fluturii şi-n goană / Abia mai gem, abia de se mai strigă/ Insîngerînd copita în pămînt. / Dau aripi verzi din rană, ca să zboare. / Trecuţi de apa morţii peste gît / Se depărtează caii înspre soare“ (Se depărtează caii înspre soare). Intr-o asemenea potenţare fictiv-mitică a peisajului, în umanizarea lui din unghi elegiac stă şansa poeziei lui Marin Constantin de a se maturiza. Pentru această însă este nevoie ca poetul să respingă sistematic soluţiile de minimă rezistenţă care, prea de multe ori, nu-l împiedică să scrie poezii al căror optimism de circumstanţă izbeşte de la distanţă: „Bănuit viitor, bănuit / Din părinţi în copii ne colinzi / Ca un foc mistuit în oglinzi. / Bănuit viitor, bănuit. // Şi noi trecem frumoşi, şi mai trecem / Din izbînzi către soare, / Ni se lasă în suflet o linişte mare / Şi noi trecem frumoşi, şi mai trecem“ etc. (Bănuit viitor). Ca să nu mai spunem că reprimarea apetitului pentru imaginile facile, chiar stridente se impune ca o operaţie care nu mai poate întîrzia : „Stele de zăpadă, ca nişte licurici“, „sîngele incendiat“, „păunii gîndului“, „stamba verde a cîmpiei“, „luna-trăsură“, „miere tulburuită“, „păianjen de întuneric“, „tunica vorbelor“, „inima spre oameni despuiată“, „haina gerului“, şi multe altele. Circumspecţia faţă de micile şi marile locuri comune ale poeziei de azi, iată, aşadar, cuvîntul de ordine care va trebui să străjuiască fapta poetică a acestui tînăr ce debutează cu un volum atît de promiţător. Căci,e lucru cert, Marin Constantin face şi el parte, cum singur zice, dintre „Cei condamnaţi să sufere de cuvintele frumoase !“. Nicolae Ciobanu *Marin Constantin : „Mierea pămîntului“, versuri, editura „Ion Creangă“, 1976, ilustraţia şi coperta de I. Donca, cuvînt înainte — „O voce pură“ — de Tiberiu Utan. ■ claiinformat«in MM«»»***« , pununtuuu Iat mârţitor. Voinţa de ordine Fundamental reflexivă, organizată ca răsfrângere a oglinzilor conceptuale, poezia, lui Cezar Baltag depăşeşte mereu nivelul speculaţiilor pure ale intelectulului, impunîndu-ni-se, paradoxal, prin elanul dramatic de anulare a distanţelor dintre categoriile polare, prin voinţa biciuitoare, ardentă de a găsi un centru, un punct de echiilibru, de reconciliere a forţelor disjuncte. Foarte rar agreabilă (excepţie face doar volumul Madona din dud) această poezie însetată de ultima ratio rerum, de un reper absolut menit să facă ordine în varietatea nesfârşită a lumii fenomenale amintesc, mutatis mutandis, atît de efortul auster al lui Al. Philippide care şi-a ales drumul arid şi stîncos al deşertului înaintând trudnic, cu ochii ţintă la Poarta Raţiunii ca la o altă Fata Morgana, cit şi de structurile abstracte, patetice ale lui Nichita Stănescu. Aşadar, un univers construit din reflectare, din răsfrângere şi imagine, nu din iluzia obiectelor ca atare în materialitatea lor tangibilă, ni se dezvăluie şi în Unicorn în oglindă *). Deşi nu requiem, arzătoarea voinţă de ordine raţională a poetului s-a impus cu forţa ei tiranică, neînduplecată, ţinînd la distanţă izbucnirile pasionale ale clipei pentru a-şi păstra privirea limpede în contemplarea unor valori de un rang mai înalt. Tensiunea lirică emoţională la nivelul discursului îşi are originea in juxtapunerea enunţiativă a termenilor contradictorii, în expunerea calmă a unei materii verbale cu semnificaţii adesea paradoxale, precum şi în frecvenţa unor determinative cu o dinamică şocantă, neaşteaptată, acestea din urmă avind un rol compensatoriu. Voinţa de ordine populează universul acestei poezii cu figuri geometrice, semne călăuzitoare ale lumii inteligibile proiectate în metamorfoza continuă a celei sensibile : cercul, inelul, fîntîna, clopotul, pătratul, triunghiul etc. In aceeaşi perspectivă a reducţiilor fenomenologice necesare coagulării unei lumi coerente, esenţiale, amintim simbolurile polare revenind mereu în diferite conjuncturi şi ipostaze ca : focul şi arpa, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea, pasărea şi şarpele etc. Iată fragmente din poemul Rota care poate fi un comentariu în simbolica Mandala la o stampă medievală, formulările criptice, aluzive avind aici scopul să creeze atmosfera misterului liric : „Eu nu îi aud sunetul / de aceea îl numesc Pod / / Un clopot misterios / născut înaintea luminii. / Mut şi asurzitor. / / Roata şansei învîrtindu-se pe osia sa / în dreapta Anubis zeul urcuşului / în stingă Typhon, geniul căderii / şi. Sfinxul cumpănit / în centrul figurii / finind o spadă / în gheana-i de leu. /'/'Fiind labirint el curge / fiind rîu se opreşte nemişcat / fiind viitor se întoarce / atins in răstimpuri egale / de spiralele unei galaxii / nevăzute / / In foc au rămas hieroglife / care nu vor să ardă. / Nimeni nu le poate ridica / / ... / Departe se zăreşte o corabie / în corabie e un pat / în care doarme Secerătorul / /. El se deşteaptă, întinde mina / înconjoară marea / cu un pod circular făcut din / secera lui / Mosoarele stelelor încremenesc şi adorm / în depănătoarea lor oarbă / / Hieroglifele focului tac. / / Cine te poate ridica ?“ Cunoaşterea, deci şi autocunoaşterea, se realizează în imagine, in reflectare, în, oglindire, în sensul In care se spune : eu sunt tu , dispariţia imaginii, a himerei pe drumul sticlos al deşertului, atrage după sine frisonul dispariţiei eului : „încerc să ies din propriu-mi trup / şi nu reuşesc / Iar dacă plec din faţa oglinzii / oglinda mă uită //...// Acesta e poemul I pe care nu-l pot rosti singur / / tu / par din faţa ochilor mei / trebuie să-l spui / odată cu mine“ (Oglinda). Ca figură geometrică, raţională, cercul semnifică o continuitate perfectă, infinită şi ocrotitoare, un adăpost edenic pentru condiţia angelică. Dar omul nu este numai atît, miturile străvechi vorbesc despre revolta sa luciferică : „Ce vede un cerc ? Linie, linie //...// Nu poate sări în afară, nu poate / sări înafară, / chicoteşte adâncimea. / / Ii lipseşte dimensiunea infernului. / / Daţi-i un măr.“ (Cercul). La Cezar Baltag, unicornul, calul primordial al lumii, animalul fabulos ca un mesaj al spaţiilor virginiale, îşi inversează originea şi sensul devenirii temporale : dintr-o formă a trecutului, transcendentă şi răsfrîntă în lume, el figurează un proiect imanent acesteia, o imagine ideală ga- ropînd spre viitorul imaculat, principiu al raţiunii pure contemplîndu-se pe sine: „Albul galopînd, galopînd / calul alb galopând / printre stinci ascuţite şi spini înalţi / Pregătiţi un frîu minunat / O coroană de singe pentru crinul alb / alergat zadarnic de vînători //...// „Numai cu o oglindă / poate fi unicornul prins / dorinţă pură adulmecând imposibilul / obiectul ei e răsfrângerea“. Ca formă a sintezei absolute, imagine pură în care elementele contrarii şi-au cucerit armonia desăvârşită, unicornul inaugurează o lume omogenă, egală sieşi în toate părţile sale : „Calul alb, calul alb, calul alb / cunoscut tuturor din toate şi nimănui / din nimic / foc de zăpadă hrănit cu foc de zăpadă, / în urechea lui arde o fată / şi in oglinda ei galopează din nou un cal alb / „quod inferius est sicut quod superius“ / /. Oglinda este poarta in care un cal alb / intîlneşte un cal alb“. Ultima carte a lui Cezar Baltag Unicorn în oglindă, prin nobila tensiune spirituală care o animă ca şi prin exigenţele aspre pe care şi le-a impus, ni se prezintă ca un reper menit să adîncească profilul unuia dintre cei mai remarcabili poeţi ai generaţiei sale. Dan Laurenţiu *) Cezar Baltag : „Unicorn în oglindă“, Editura Eminescu, 1975. C OV.AR BALTAG Umor grav Pentru a putea surprinde specificul unei opere literare, spunea Sainte-Beuve, criticul trebuie să-şi înmoaie pana în călimara autorului, în legătură cu cea de a douăzeci şi doua carte a lui Valentin Silvestru, procedeul acesta pare foarte nimerit. Vom evoca, deci, pentru început, încâlcind regulile tradiţionale ale speciei publicistice numită recenzie, o amintire ce conţine o posibilă metaforă critică. într-o duminică, pe la ora două, sunt cîţiva ani buni de atunci, am auzit la radio, pentru prima oară, vocea unui bărbat care vorbea cu accent moldovenesc destul de pronunţat, răspunzînd unor scrisori primite de la ascultători. Erau nişte epistole hazoase, pe care Valentin Silvestru le comenta cu o marefalsă gravitate, oferind nişte sugestii de un umor irezistibil. Din contrastul între tonul aproape doctoral şi conţinutul umoristic se năştea un farmec inedit. Acest contrast defineşte şi Zîna castraveţilor, ultima carte a lui Valentin Silvestru, ce reuneşte schiţe umoristice de diferite facturi. Partea cea mai interesantă a volumului este cea intitulată Istoria şi geografia trupului meu, unde autorul practică o eseistică amuzantă, acumulînd numeroase asociaţii de diferite naturi şi obţinînd efecte umoristice prin alăturarea unor noţiuni asemănătoare printr-un aspect formal : „La şedinţa de redacţie a unei reviste din deceniul cinci, unde eram strînşi toţi şi-i mai aşteptam doar pe cei doi redactori nedespărţiţi, care întîrziau întotdeauna, se pronostica, de către unii, că de vor apărea totuşi, vor sosi numai împreună. «Ca Oreste şi Pylade», a zis cineva. «Precum Castor şi Pollux», a adăugat altcareva. «Ca Tibia şi Peroneul», a completat un bătrin poet. «De ceilalţi ştiu — a zis, suav un impetuos critic — dar ăştia cine mai sînt ?» «Ăştia — i-a răspuns bătrinul poet — au fost doi păstori din Arcadia. Unul stătea în capul oaselor şi celălalt îi cînta din fluierul piciorului»“. In Istoria şi geografia trupului meu, precum şi în multe alte schiţe. Valentin Silvestru cultivă ironia fină sau truculentă, dovedindu-şi vocaţia de moralist. O serie de vicii benigne, dar care se pot transforma în pericole sociale sunt surprinse cu acurateţe şi însemnate cu pecetea satirei. Pot fi citate în acest sens schiţele din ciclurile Mărgele sonore, Tangouri în proză, şi Atenţiune, fragil în care sunt înscenate mici întîmplări cu tîlc. O menţiune specială se cuvine parabolei intitulată Programul de dresură, unde autorul imaginează o inedită pledoarie moralistă, prin juxtapunerea unui spectacol fantezist de circ, ce simbolizează divertismentul fără semnificaţii deosebite, şi a unui interludiu dramatic, ce figurează condiţia umană : „Omul îşi începu programul său uluitor Se spălă. Se şterse cu un prosop. Se îmbrăcă în haine asemănătoare cu alte multor spectatori. Mimă pornirea pe un drum nevăzut. Se aşeză la o masă imaginară. începu să lucreze ceva — nu se înțelegea prea bine ce. Vorbi la telefon. Mîncă. Se culcă. Sărută o femeie. Ridică în braţe un copil. Se gîrbovi. îşi puse ochelari. Se întinse. Și, la un moment dat, muri. Pur şi simplu, muri“. In această povestire autorul face dovadă unor resurse lirice autentice, care adaugă o salutară notă volumului său. Voicu Bugariu • Valentin Silvestru, Zîna Castraveţilor. Editura Eminescu, Buc., WanmS/MSlW2MA : CBsmmmAM, I,,VAV . , u S k :* m: : fid-i-iV critica Contribuţii la portretul lui Bălcescu Fără a fi o carte de critică sau istorie literară propriu-zisă, volumul publicat de G. Zane deschide o perspectivă necesară oricărei noi monografii viitoare închinate operei lui N. Bălcescu şi epocii sale. Această dimensiune majoră, deloc insulară sau univocă, izvorîtă din interesul pentru gîndirea economică şi socială a celui ce „nu a fost omul unui episod, ci al întregii istorii moderne a României“ devine astfel un obligatoriu reper critic, completînd şi amplificînd semnificaţiile unui mit national. In galeria de stampe şi medalioane critice închinate lui Bălcescu, G. Zâne aşează, printr-o cercetare desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de secol, între anii 1927 şi 1975, nu numai un nou portret ci şi un alt cadru de referinţă. Profilul mesianic, romantic al lui Bălcescu, dimensiunile umane ale revoluţionarului, preluat de literatură ca o mare temă lirică, epică şi dramatică, se completează astfel prin această imagine raţionalizată şiştiinţifică, ce dezvăluie în prim plan gînditorul, economistul, sociologul şi ideologul de amplitudine modernă şi europeană. Concomitent cu o activitate preliminară, esenţială de culegere, autentificare, cronologie şi catalogare a textelor finalizată printr-o acţiune de editare a operei şi corespondenţei lui N. Bălcescu, G. Zâne a publicat în reviste de profil literar şi cultural sau de specialitate, articole care, citite separat, păreau a fi fragmente documentare lipsite de o viziune sintetică, unitară. Aceleaşi articole, adunate in volume, îşi restructurează semnificaţia şi ceea ce părea cumul de date, simplă minuţie şi erudiţie pură se transformă în argument şi ipoteză, un amendament al unor clişee interpretative. Cele douăzeci de articole reproiectează un mit. Alături de sfera practicii revoluţionare este aşezată gîndirea ştiinţifică revoluţionară, lingă scara naţională este delimitată cea europeană. Nu numai spaţiul istoriei literare şi culturale este invocat, ci şi cel al istoriei gândirii economice şi sociale româneşti. Intr-un stil reţinut, deloc apologetic, imaginea lui Bălcescu, pe baricade sau în exil, e completată de cea a omului de bibliotecă. Drumul acesta, al asumării raţionale a operei lui Bălcescu, cu lentila economistului, sociologului şi istoricului, arid şi mai puţin spectaculos se impune însă şi e cît se poate de fertil. Singurul articol comandat lui G. Zane şi redactat „la insistenţa neiertătoare a lui G. Ibrăileanu“ e cel despre „Marx şi Bălcescu,“ publicat în 1927 în Viaţa Românească, studiu simptomatic nu doar pentru editorul operei lui Bălcescu ci şi pentru autorul Spiritului critic. Dar articolul acesta, ca şi celelalte, răspunde unei comenzi interioare. Temele cărţii au o largă deschidere problematică. Bălcescu e prezentat ca un precursor al democraţiei şi ideologiei naţionale româneşti şi pus alături de reprezentanţii şcolii de istoriografie romantică franceză, Michelet şi Thierry, de care este în acelaşi timp diferenţiat. „Question economique“ este analizată ca „una din cele mai bune lucrări din literatura socială europeană de la 1848“ şi se argumentează, cu mijloacele cercetării comparatiste, de izvoare, un fapt de o importanţă deosebită, anume că „tot ce în Marx priveşte pe români este de-a dreptul din Bălcescu“. Se arată cum scriitorul român este folosit indirect de autorul Capitalului prin intermediul lui Regnault care citează pasaje întregi din Bălcescu sau le folosește „fără nici un fel de indicare a sursei“/ Puntea de legătură între Saint-Simon şi Bălcescu este descoperită în „legea progresului“, idee ce constituie axul lucrărilor Question economique şi Mersul revoluţiei în istoria românilor. O pregnantă analiză evidenţiază relaţia dintre Bălcescu şi economistul italian Pellegrino Rossi. Studii pertinente sunt concepute pe marginea socialismului francez ca izvor al ideologiei revoluţionare şi economice româneşti, cu o netă delimitare a contribuţiei autohtone, specifice. Viziunea lui Bălcescu asupra istoriei şi instituţiilor ei este caracterizată drept neepisodică, stabilindu-se zonele de continuitate sau anticipare, momentele unor adevărate breşe moderne în dezvoltarea culturii şi ştiinţei din epoca respectivă. Este desfăşurat evantaiul relaţiilor naţionale şi internaţionale, întreţinute de N. Bălcescu. Exegeza lui G. Zâne nu e numai un act de restaurare a unei opere sau epoci ci şi un gest de polemizare implicită cu o serie de „deprinderi critice“ : „Ne-am deprins să vedem îa N. Bălcescu mai înainte de orice omul politic, democratul revoluţionar. Dar alături de omul politic stă omul de ştiinţă (s.n.) cu o excepţională vocaţie printre oamenii de ştiinţă români ai epocii sale“. Astfel un volum de vastă erudiţie ajunge să aibă eficacitate directă atît pentru istoria culturii şi ştiinţei româneşti cit şi pentru literatură, impunînd un N. Bălcescu de dimensiune europeană şi, in acelaşi timp, un nou material pentru un personaj sau mit mult mai complex și actual. Doina Uricariu G. Zâne : N. Bălcescu, ,,Opera, Omul, Epoca“, Editura „Eminescu“, 1975.