Luceafărul, iulie-decembrie 1976 (Anul 19, nr. 27-52)
1976-10-16 / nr. 42
NICOLAE CIOBANU : De la început, pentru a fi mai limpede definită tema asupra căreia ne vom apleca, ţin să spun că „Luceafărul“ îşi propune să iniţieze o discuţie de mai lungă durată cu privire la acţiunea de reconsiderare a tuturor valorilor literaturii române din trecut, acţiune desfăşurată de critica şi istoria noastră literară contemporană, în spiritul umanismului revoluţionar românesc de azi. în această ordine de idei, ne gîndim să organizăm o suită de dezbateri — mese rotunde, interviuri, articole de analiză, confruntări polemice etc. —, în cadrul cărora, pe cit posibil, să supunem, aprecierii critice aspectele cele mai diverse ce se circumscriu temei. în esenţă, pe parcursul ei, dezbaterea se va restringe treptat, adică va porni de la general şi va ajunge la particular, în funcţie de „subtemele“ ce vor fi abordate.. Prin alte cuvinte, de la consideraţiile şi aprecierile de principiu referitoare la situaţia de ansamblu a problemei, trecînd de la o etapă la alta a discuţiei, vom încerca să supunem atenţiei cititorilor aspecte cit mai concrete privitoare la situaţia istoriilor literare elaborate în epoca noastră, la studiile consacrate curentelor sau perioadelor literare, la studiile preocupate de evoluţia anumitor genuri literare, la studiile consacrate anumitor reviste literar-culturale din trecut, pentru a se trece apoi la exegezele consacrate scriitorilor şi, fireşte, acţiunii de reeditare a operei lor. Sperăm că nu vor fi, de asemenea, pierdute din atenţie multe alte aspecte, cum ar fi acela al bibliografiilor critice, al valorificării fondului de manuscrise, al investigării unor surse documentare încă insuficient explorate etc. în cadrul acestei prime dezbateri, evident, sarcina noastră este de a formula puncte de vedere cu caracter de generalizare introductive. Cum este și normal, o dezbatere eficientă axată pe tema ce ne-o propunem nu e de conceput în afara convingerii ferme că există, să spunem aşa, o bază materială reală., Or, în această privinţă, lucrurile sunt, cred, clare; pe ansamblul ei, critica şi istoria literară românească din ultimele trei decenii au desfăşurat o activitate deosebit de rodnică şi, dacă ne gîndim fie şi numai la aspectul cantitativ, numărul lucrărilor de această natură este impresionant. Mă gindesc, de pildă, că într-un articol apărut mai de mult în „Luceafărul“, cu tot efortul depus, tovarăşul Pompiliu Mareea s-a aflat în situaţia fatală de a nu putea cita nici măcar cvasimajoritatea lucrărilor de acest gen. Dar nu chestiunea inventarelor, a listelor exhaustive cred că se cuvine să ne preocupe pe noi aici. Cum spuneam, deocamdată, să încercăm a jalona cîteva direcţii de interes principial. Şi, în această privinţă, mi-aş îngădui să enunţ unele din problemele asupra cărora cred că s-ar cuveni să insistăm. Mai întîi, dacă rămînem la o privire de ansamblu, să ne Întrebăm care sînt — aşazicînd — plusurile şi minusurile în ceea ce priveşte cuprinderea în totalitatea sa a fenomenului nostru literar din trecut, raportîndu-ne la temele şi la tipurile de lucrări mai înainte amintite., Implicit, să ne întrebăm care este nivelul calitativ general al acțiunii. Și, în această ordine de idei, rămînînd la criterii de apreciere cu valoare de principiu, cred că mai ales următoarele două coordonate trebuiesc avute în vedere : de o parte, raporturile disociativ-asociative cu moştenirea critică şi istoric-literară a înaintaşilor, pe de alta coeficientul de spirit contemporan, adică actualitatea viziunii critico-estetice a exegezelor întreprinse în zilele noastre. La urma urmei, aici identificăm nota de originalitate şi ne putem întreba cu sinceritate dacă întotdeauna exegezele elaborate in anii noştri vădesc îndeajuns de pregnant necesarul efort de diferenţiere în această dublă direcţie. Fără a se pune chestiunea originalităţii cu orice preţ, a iconoclastiei declarat „creatoare“, de care sunt obsedaţi unii dintre confraţii noştri, suntem cu toţii de acord că ceea ce numim spiritul epocii constituie o categorie fundamentală de la care trebuie să se revendice oricare din acţiunile noastre. Sunt cunoscute preţioasele indicaţii cuprinse în documentele de partid, în cuvîntările tovarăşului Nicolae Ceaușescu, cu privire la perspectiva filozofic-umană, implicit estetică, profund contemporană pe care trebuie să ne bizuim in eforturile de valorificare a bogatului nostru tezaur literar din toate epocile. Documentele Congresului educaţiei politice şi al culturii socialiste, în primul rînd expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, reformulează cu vădit spor de pregnanţă atari,deziderate. Ele sînt sintetizate in recentul Program de măsuri pentru aplicarea hotărîrilor Congresului, al XI-lea al partidului şi al Congresului educaţiei politice , şi al culturii socialiste în domeniul muncii ideologice, politice şi cultural-educative. OV. S. CROHMALNICEANU : A cunoaşte bine tot ce a înfăptuit poporul nostru în decursul vremurilor, din cele mai vechi timpuri, constituie o componentă fundamentală a unei opere educative serioase cu caracter patriotic socialist. Mă simt astfel dator să subliniez apăsat, din capul locului, că în domeniul istoriei literare ultimele două decenii, au înregistrat numeroase, însemnate și solide realizări. Le enumăr numai foarte fugitiv. S-a adunat o cantitate impresionantă de informaţie preţioasă (date inedite biografice privitoare la autori, cunoştinţe în legătură cu elaborarea operelor, acte şi documente revelatoare asupra diverselor epoci). Au fost descoperite o mulţime de texte necunoscute, scrisori şi jurnale. Pot aminti cîteva de o valoare rară : corespondenţa lui Kogălniceanu, B. P. Haşdeu cu fiica sa, Odobescu, Mateiu Caragiale. O grămadă de scrieri uitate, risipite prin periodice sau rămase în manuscris au ieşit la iveală. E puţin lucru oare să cunoaştem atîtea pagini ignorate din sclipitoarea proză argheziană, un roman postum sadovenian, altul de Anton Heiban, jurnalul lui Gala Galaction, Rebreanu, Octav Şuluţiu ? A fost lărgit considerabil însuşi cîmpul istoriei literaturii române. Asupra epocii vechi s-au întreprins valoroase studii de erudiţie şi interpretare. Autori de la începuturile literelor române ca Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai Deleanu ne-au devenit mult mai familiari. Aceeaşi operaţie de lărgire a avut loc şi înspre prezent. Epoca interbelică pina în anii războiului ultim a ajuns să fie cercetată cu minuţie. S-a înmulţit considerabil numărul monografiilor dedicate diverşilor autori, care nu au fost obiectul unor asemenea cercetări sistematice şi integrale înainte . (Gr. Alexandrescu, Bolliac, Negruzzi, Filimon, Slavici, Duiliu Zamfirescu, O. Goga, Bacovia, Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Arghezi, Blaga, Gib. Mihăescu, Vinea, Camil Petrescu, E. Lovinescu ş.a.). Trebuie să considerăm o contribuţie de prim ordin şi prezentarea amănunţită a principalelor curente literare la noi în lucrări documentate şi pătrunzătoare, cu lumini adesea noi , (clasicismul, iluminismul, romantismul, junimismul, simbolismul, sămănătorismul, poporanismul, simbolismul, avangardismul, expresionismul, gîndirismul). Nu au lipsit nici cuprinderile sintetice reuşite ale unor epoci întregi. In sfîrşit, merită notat că mai ales în istoria literară s-au manifestat tendinţele de înnoire a metodelor cercetării, încercările interesante care şi-au propus, nu fără rezultate notabile, să Înfăţişeze opere şi autori clasici într-o interpretare inedită. Aceasta nu înseamnă că lipseşte loc, în discuţia pe care o deschide „Luceafărul“, observaţiilor critice ascuţite şi întemeiate. POMPILIU MARCEA : Consider şi eu că domeniul istoriei şi criticii literare a înregistrat succese din cele mai importante şi că, fără a pleda pentru profesia noastră (sintem aici practicanţi ai acestei discipline) putem situa acest domeniu la un loc fruntaş în cîmpul literelor. Ocupîndu-mă, chiar, în paginile revistei aicărei invitaţi sintem acum, de această problemă, cu un an şi ceva în urmă, am putut constata, cu satisfacţie, că in ultimele două decenii s-a realizat mai mult decit in întreaga vîrstă anterioară , a istoriei, şi criticii literare, de circa un secol. Dar cantitatea în sine n-ar avea o importanţă specială, dacă nu vom consemna şi alte aspecte, între care : diversitatea lucrărilor de sinteză, limbajul critic evoluat, bogăţia documentării ş.a. Datorită orientării ideologice marxiste, care presupune valorificarea ştiinţifică, în spiritul adevărului, a moştenirii literare şi a creaţiei contemporane, o însemnată parte din numărul cărţilor de acest fel înscriu, efectiv, un moment în evoluţia disciplinei. O altă dovadă a nivelului atins de istoria şi critica literară poate fi furnizată de numărul mare de lucrări de sinteză : monografii pe curente, momente literare, istorii literare. AL. PIRU , în materie de investigare a istoriei literare, există diverse posibilităţi ; adică, se pot face lucrări de ordin documentar sau eseuri în care autorul subsumează unei idei faptele, vrînd să înfăţişeze un punct de vedere personal. Dacă am cerceta acum materialul existent, am constata că cele mai multe lucrări sînt de tip documentar. Tezele de doctorat nu le osîndesc din nimm principiu, fiindcă pot fi foarte bune lucrări de tip informativ sau chiar de ordin eseistic. De altfel, cei ce le conduc nu dau girul oricărei lucrări decît*după ce s-au asigurat că autorul a înfăţişat un punct de vedere personal care sporeşte exegeza preexistentă în interpretarea unei opere literare. Chestiunea cu reconsiderările în momentul de faţă se pune mai puţin, pentru că majoritatea scriitorilor care trebuiesc readuşi în actualitate au fost trataţi în mod foarte cuprinzător, însă aici aş vrea să spun de la început că, în general, în aceste lucrări se cere o vocaţie ; cine nu are vocaţie face o lucrare al cărei interes poate sta cel mult în prezentarea unei bibliografii, în descoperirea unor opere sau documente biografice. Dacă autorul nu are o capacitate de analiză şi de sinteză, o vocaţie critică, atunci toată lucrarea sa nu duce la nimic. Exemplele sunt numeroase. Fireşte că nu facem noi asemenea studii pentru prima dată. Cele care au rămas, aparţin marilor critici. Mai întîi, monografii rezistente încă şi azi au făcut Lovinescu (Asachi, Negruzzi, Alexandrescu), Călinescu (Eminescu, Creangă, Filimon, Alexandrescu). Acestea nu sunt singurele. S-au întreprins şi alte lucrări care marchează, fără îndoială, un progres în domeniul istoriei şi al criticii literare. De asemenea am putea cita numeroase cazuri în care scriitorii noştri principali au fost trataţi într-unul sau în mai multe studii monografice (Maiorescu, Macedonski, Sadoveanu, Arghezi). Cu toate acestea, dacă ne uităm bine, afară de puţine cazuri, rareori suntem pe deplin satisfăcuţi de felul în care a fost tratat un scriitor, de o singură sau de mai multe persoane. Intr-o lucrare recentă despre Sadoveanu, tovarăşul Pompiliu Mareea spune un lucru foarte judicios şi anume că un mare scriitor nu poate fi îmbrăţişat dintr-o dată, că este nevoie de o seamă de lucrări pregătitoare înainte de explicarea totală, că, în fine, studiul unui autor a cărui operă este ciclopică necesită analize parţiale prealabile. Acesta este şi cazul lui Arghezi, încă nu avem o ediţie completă a operelor lui Arghezi şi autorul a rămas cercetat parţial. Monografiile anterioare se opresc la etapa de dinainte de 23 August 1944, expediază creaţia mai nouă. OV. S. CROHMALNICEANU : Oricît ar părea de greu credibil, spaţii neacoperite încă au rămas. Aceasta este adevărat chiar la nivelul momentelor istorice. Concentrarea asupra celor de vîrf a lăsat în umbră perioadele de tranziţie. Nu am studiat încă satisfăcător epoca între paşoptism şi junimism. Am rămas datori, după aceea, sfîrşitului de secol, după cum şi anilor 1940—1950, pe care i-a prins doar Al. Piru în panorama sa, consacrată acestui deceniu. Au trecut peste trei decenii de la 23 August 1944... NICOLAE CIOBANU : Deşi ar fi de observat că, aşa cum se susţine adesea, procesul de reaşezare, de ierarhizare a valorilor în sfera creaţiei beletristice, este totuşi mai complex, şi mai de lungă durată. Aşa incit, însăşi exegeza critică orientată din perspectivă sintetică este datoare să-şi ia unele măsuri de precauţie,, să evite, în general, ierarhizările definitive. OV. S. CROHMALNICEANU : Scuza lipsei de suficientă perspectivă nu-mi pare a mai fi suficientă. O mare parte din această epocă a devenit efectiv domeniu al istoriei literare. In definitiv, perioada interbelică numără numai două decenii. Raritatea sintezelor privitoare la evoluţia literaturii române de atunci pînă azi începe să greveze supărător ,munca istoricilor noştri literari. Mă gindesc mai ales la lucrări care să prezinte activitatea scriitoricească în conecţiune strînsă cu procesele politico-sociale, cum ea s-a desfăşurat realmente, să cuprindă toate contribuţiile notabile, dar să nu ocolească nici capitolele spinoase, vederile greşite şi efectele lor, explicaţia fenomenelor. ... Trecînd la autori, e cazul să observam, ca, dacă dintre ei au dispărut aproape complet „ignoraţii“, au rămas „nedreptăţiţii“. Sînt scriitori importanţi care nu şi-au căpătat încă locul meritat în istoria literară. Am făcut prea puţin ca valoarea lor să devină mai perfectibilă ; n-am ştiut, cu alte cuvinte, să-i actualizăm si să le luminăm realele proporţii in raport cu alţii. Am arătat încă prea puţin convingător cit de mare scriitoare , Hortensia Papadat-Bengescu, întemeietoare, intr-adevăr, cu Rebreanu, a romanului românesc modern. Un alt nedreptăţit ni se pare Paul Zarifopol. Retipărirea lui într-o ediţie excelentă şi cu întreg volum al doilea, alcătuit din poezii pentru prima oară strînse laolaltă, a trecut aproape neobservată. Un spirit atît de fin şi subtil, aliat preţios prin luciditatea critică, împotriva tuturor imposturilor şi a orbirilor intelectuale, nu merită, oare, o monografie ? Am reuşit ,să-l aşezăm pe C. Stere în rîndul marilor romancieri ai epocii interbelice, alături de Sadoveanu şi Rebreanu ? Ne putem declara, satisfăcuţi pentru cit de prezent este Mihail Ralea in conştiinţa literară contemporană? Nu merita mai degrabă el, decit Bogdan Duică, să zicem, o atenţie superioară şi concentrată ? In ceea ce îi priveşte pe N. Iorga, ce să mai vorbim ? Un domeniu cu multe porţiuni nedefrişate pînă azi aparţin operelor. Aici mai există multe lucruri interesante lăsate în umbră. Amintesc una singură, piesa socotită şi de Lovinescu şi de G. Călinescu, o capodoperă : „Manasse“. POMPILIU MARCEA : Există încă, evident, cîteva goluri. Mai întîi cele privitoare la unii scriitori pe care i-aş numi proteici, cum ar fi Dimitrie Cantemir, Eliade Rădulescu, B. P. Haşdeu, Nicolae Iorga. Deşi aceşti scriitori au fost cercetaţi, mai ales în anii noştri, eu cred că exegeza despre ei este insuficientă, în raport, cu dimensiunile lor gigantice; în aceste cazuri cred că ambiţia „sintezelor“ se converteşte într-un factor de descurajare după cîteva tatonări nesatisfăcătoare. De aceea propun ca editurile noastre să iniţieze, în asemenea cazuri, cercetări parţiale şi oneste pe un teritoriu limitat care, adunate la un loc, să dea putinţa marilor sinteze întreprinse de istoricii literari de mare vocaţie. Cred, de pildă, că este cu neputinţă să pretindem o sinteză despre Iorga în momentul de faţă,în absenţa unor cărţi preliminare despre Iorga istoricul, istoricul literar, criticul literar, poetul, dramaturgul, memorialistul, profesorul, omul politic ş.a. Va fi poate nevoie de un studiu special despre valorile expresive ale scrisului lui Iorga, evident, mult mai intins decit cel din Arta prozatorilor români, ori de un studiu despre arta oratorică a lui Iorga etc. Acut se resimte şi absenţa unor lucrări fundamentale, de referinţă, extrem de necesare, atît de frecvente în marile culturi, cum ar fi enciclopedii, dicţionare de autori, de opere, de personaje, în genul celor de la Lafont-Bompiani. Trebuie să spunem aici că absenţa unor asemenea dicţionare, instrumente de informare şi de lucru în toată lumea, are o dublă consecinţă negativă : 1) lipseşte publicul , de la noi de asemenea instrumente şi, 2) nu avem ce oferi caselor de editură străibe care publică dicţionare universale ori, enciclopedii, de acest, fel şi, într-o asemenea situaţie, prezenţa noastră în atare lucrări este cu totul insuficientă. NICOLAE CIOBANU : Să ne gîndim deci şi la necesitatea instrumentelor de lucru, capitol la care, intr-adevăr, sînt încă atîtea lucruri de făcut. AL. PIRU : Da, bibliografii, ediţii critice. La noi cine face un studiu despre un autor trebuie să-şi întocmească singur aceste lucrări. In ceea ce priveşte autorii importanţi, ei au fost cam toţi studiaţi şi poate chiar cu exces, de exemplu, despre Rebreanu, Camil Petrescu. Hortensia Papadat-Bengescu există mai multe monografii. Există cîteva studii despre Eminescu (Eugen Simion, Negoiţescu, Papu), o lucrare amplă despre operă a lui Eugen Todoran. Şi cu privire la autori mai mărunţi mulţi îşi exercită zelul monografic. Cit despre curentele literare, ele au fost nu mai puţin studiate, pornindu-se de la programe şi directive, dar urmărindu-se fugar literatura. Unele, ca sămănătorismul sau poporanismul, sunt încă prea negativ privite, insuficient valorificate prin ceea ce au realizat. întreprindem studiul unui curent, ca să demonstrăm că nu există ? Au apărut diverse alte lucrări despre iluminism, preromantism, romantism şi chiar baroc (a cărui existenţă în literatura română este problematică). Desigur, marile sinteze ale celor mai buni istorici literari ai noştri , sunt irepetabile. Nimeni nu este Iorga Călinescu, aceştia n-au deocamdată o replică din punct de vedere al talentului, şi trebuie reeditaţi, însă este evident că se pot face şi alte cărţi care nu trebuiesc raportate neapărat la Iorga sau Călinescu. S-au anunţat unele proiecte de asemenea lucrări, încă neterminate. Lucrările de tip colectiv pot fi foarte valoroase intr-un capitol şi nule într-un alt capitol. Nici aici nu este vorba numai de o muncă mecanică, de cercetare, ci şi de vocaţie critică. Fără capacitatea interpretării, istoria literaturii e un morman de fişe. Critica e o parte a literaturii şi unde nu e vocaţie critică nu e nimic. Fără o idee călăuzitoare, lucrarea capătă un aspect factologic primitiv. Numai oameni cu talent şi o mare experienţă pot evita cărţile moarte, de prisos. Natural, ar fi bine sănu se repete lucrări despre aceiaşi şi aceiaşi autori „modeşti, Simţ, ne concentrăm atenţia asupra perioadelor (cEi mai puţin cunoscute, cum, paradoxal, este perioada actuală, din 1940 încoace. POMPILIU MARCEA : Progresul cert realizat în cercetarea literară se poate proba, în mod convingător, prin rezistenta noilor interpretări în raport cu cele vechi, acolo unde terenul fusese desțelenit. Evident, poate nu în toate cazurile , e o întrebare, de pildă, dacă eminescologia actuală a dus mai departe înțelegerea marelui poet sau dacă a infirmat ceea ce spusese Călinescu în urmă cu peste patru decenii. Răspunsul e mai degrabă negativ. Dar, lăsîndu-1 la o parte pe Călinescu, pe care-l considerăm „nepereche“, (ca să folosim un cuvînt de-al său privitor la Eminescu), putem constata, cu întreaga satisfacţie, că exegeza actuală a împins serios înainte înţelegerea scriitorilor şi curentelor şi, nu o dată, vechile imagini, propuse de exegeza trecută, sunt înlocuite de noile imagini ce se dovedesc rezistente. Autori ca Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Ion Ghica, Octavian Goga, G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Iugen Lovinescu au beneficiat, de exegeze competente, pătrunzătoare şi, nu o dată, scrise cu un remarcabil talent. Despre unii dintre aceşti autori s-au pronunţat, în cărţi, separate, şi critici anteriori, dar cine mai ştie, să spunem, de cărţile despre Ion Ghica, O. Goga, C. Hogaş sau Ovid Densuşianu scrise de Georgescu-Tistu, O. Tăslăoanu, D. Stăniescu, Popescu-Telega, G. Petraşcu sau N. Zaharia ? Exemplele s-ar putea înmulţi. NICOLAE CIOBANU : Din punctul de vedere al discuţiei noastre, problema atentei valorificări a moştenirii critice şi istoric-literare are o importanţă indiscutabilă. .Numai astfel pot fi delimitate clar zonele de investigaţie cu adevărat noi ale cercetării contemporane. Şi, cu cit criticii şi istoricii literari din trecut, inclusiv ca număr, sînt mai prezenţi în actualitate, cu atît climatul este mai stimulativ , ceea ce, fireşte, presupune un sporit, coeficient de autoexigenţă profesională, ca să nu mai vorbim de cea estetico-filozofică. EUGEN SIMION : întrebarea ce se pune este, văzînd numărul mare de studii critice despre literatura clasică, dacă vechile interpretări au fost depăşite, dacă au apărut sau nu puncte de vedere cu adevărat înnoitoare despre operele fundamentale. Aici însufleţirea noastră scade, puţine interpretări critice trec dincolo de ceea ce se ştie, multe studii spun cu alte vorbe ceea ce au spus, deja, E. Lovinescu sau G. Călinescu. Nu aplaud pe cei care vor, în orice chip, să contrazică pe criticii anteriori, problema nu este să râsturnâm ceea ce este bine ordonat şi judecat, problema este , să citim, mai bine un text şi să vedem ceea ce alţii n-au văzut. Nu putem fi, deci, de plano, adversari ai criticilor dinaintea noastră, dar să nestrăduim să , fim, prin toată forţa noastră intelectuală, critici ai timpului nostru. Opera clasică şi opera modernă constituie, fără discriminare, obiectul de meditaţie al unui spirit critic adevărat AL. PIRU : Aş vrea să precizez că, după mine, orice critică trebuie să aibă perspectivă istorică, chiar cea foiletonistică. Cea mai bună cronică literară este cea care poate intra direct în istoria literaturii. . POMPILIU MARCEA : Pledez pentru necesitatea monografiilor, a Studiilor și cercetărilor analitice, pe un teritoriu limitat, care nu pot fi infirmate de către sintezele de largi dimensiuni. Nu o dată specia monografiei a fost contestată opunîndu-i-se eseul. Considerăm însă că aceste specii sunt complementare şi nu incompatibile, că e nevoie şide unele şi de celelalte. Cel puţin în actualul stadiu al cercetării literare de la noi. Totdeauna trebuie să ne sincronizăm, dar plecînd de la realităţile noastre şi nu de la realităţile altora. Aşa au procedat şi marii critici din trecut. Eugen Lovinescu, critic cu vocaţia eseului, nu s-a sfiit să se aplece, în studii aplicate şi „didactice“ asupra unor autori ca Alexandrescu, Negruzzi, Asachi, apoi Titu Maiorescu. Am mai spus şi altădată că deşi pină la Călinescu se scriseseră cam 12 cârţi despre Eminescu, criticul a fost nevoit să procedeze la o analiză detaliată, în cele cinci tomuri ale Operei lui Eminescu, după ce dăduse cunoscuta biografie despre poet. Era obligat de stadiul exegezei eminescologice, insuficiente, ceea ce și spune explicit în introducerea cercetării sale. EUGEN SIMION : Mă întreb dacă disocierea pe care o face E. Lovinescu între critica istorică și critica sincronică mai este posibilă azi. Critica modernă nu mai ţine seama de frontierele dintre epoci, cîmpul clasic este cercetat cu o precisă busolă estetică, analiza literaturii contemporane nu este posibilă fără o perspectivă istorică. Istoria literară și critica literară constituie — are dreptate Călinescu — o disciplină unică, pentru că momentul esenţial în analiza unei opere clasice este (indiferent de perspectiva în care ne aşezăm) justificarea, reconstituirea estetică. Insă critica este de mai multe feluri şi, cum am spus şi altădată, există o critică culturală generală (critică de intîmpinare a operei), care nu stânjeneşte, dimpotrivă, facilitează critica profunzimilor. In acelaşi fel trebuie să privim şi istoriografia pură, pe care unii o dispreţuiesc, dintr-un snobism estetic pe care nu-1 înţeleg. Critica modernă (critica nouă) este posibilă şi necesară numai intr-o cultură care îşi cunoaşte bine sursele şi formele de manifestare de la cele exemplare, la cele mărunte, fapt sigur fiind că împreună fac istoria. Pozitivismul în critică este o necesitate şi dacă este să regretăm ceva este că lansonismul a avut la noi un slab ecou. N. Iorga, E. Lovinescu, G. Călinescu au dat avint studiilor de cercetare literară, făcînd și ceea ce n-ar fi trebuit să facă: documentaristică pură. Insă cum să se facă o analiză penetrantă a lui Eminescu, cînd opera lui Eminescu nu era cunoscută în totalitate, editată, reconstituită sub raport istoriografic ? Iată-l, in consecinţă, pe G. Călinescu transcriind pagini întregi din manuscrisele eminesciene. Epoca noastră a făcut mult în această direcţie. Cum s-a arătat aici, au apărut în ultimele decenii studii solide despre autori şi curente literare româneşti şi vor mai apărea, indiscutabil, şi altele. Critica trebuie să fie mai atentă cu astfel de manifestări. Sunt ediţii, contribuţii preţioase de ordin istoriografic ce n-ajung să fie consemnate sau, dacă sunt, sunt înregistrate în chip convenţional. N-aş vedea fără rost o rubrică cu acest profil in publicaţiile literare centrale. Sunt, în ce priveşte cercetarea literară, şi cîteva aspecte discutabile. Despre unele dintre ele a vorbit, înainte, Ov. S. Crohmălniceanu. E curioasă, de pildă, lipsa de coordonare care există între diverse instituţii de specialitate. Sunt autori, teme la modă, toată lumea se ocupă, să zicem despre Ion Vinea sau Pavel Dan, apar trei-patru cărţi, sunt în pregătire alte trei-patru lucrări de doctorat despre acelaşi subiect, după care se aşterne tăcerea. Vin, la rînd, alţi autori, alte teme, alte teze de doctorat, irosindu-se, in chip inutil, energii spirituale. La acest nivel coordonarea ar fi utilă, s-ar putea evita faptul dezagreabil de a descoperi în fiecare an roata olarului în istoriografia literară. Trebuie să existe un creier electronic care să ordoneze, să armonizeze eforturile cercetătorilor noştri. De ce n-ar fi ele dirijate (susţin aici punctul de vedere al lui Pompiliu Mareea) spre acele instrumente de lucru de care avem atita nevoie ? Problema repetiţiei şi a cantităţii nu se mai pune cînd este vorba de creaţia critică, de interpretarea unui autor sau a unei opere. Aici posibilităţile sînt nelimitate şi orice contribuţiecare impinge mai departe interpretarea unui text este binevenită. O operă nu este proprietatea nimănui şi nu cunosc sentiment mai ruşinos decit acela al proprietarilor de ferme literare. OV. S. CROHMALNICEANU : Scăderile cele mai serioase ale istoriografiei noastre literare privesc însă respectarea strictă a adevărului, înfăţişarea operelor, autoriky şi „•migfereaM^aaai» iAir-o lumină obiectivă ®feare MjÂOî cfeîof-Sege realităţile , infrumuseţindU-le sau imuhec*nd’u-ile. Destule lucrări, merituoate prin informaţie, păcătuiesc mai aids în prima direcţie. Datorită unui impuls, uşor explicabil, nu puţini cercetători, după ce cheltuiesc o muncă întinsă ca vot lum, spre, a examina attent o activitate literară mediocră, se simt împinşi’ să-i exalte însemnătatea. Aşa ne trezim cu tomuri critice masive , despre, autori firavi. E ca şi cum s-ar încercă zidirea de zgîrie nori pe nisipuri mişcătoare1 sau terenuri mlăştinoase. Autorul „nu ţine“ construcţia istorico-literară prea înaltă. Cînd poimeşti să scrii o carte groasă despre Ionescu-Raicu-Rion, Aron Densuşianu sauGucinat Pavelescu, tratal, subiectul ei iese umflat. Aceasta este oformă de hagiografie inocentă- Fără voie, printr-un mecanism al compensaţiei energiilor cheltuite, scriitori modeşti din trecut ajung să ocupe primul plan al conştiinţei literare şi să fie aşezaţi în rînd cu cei foarte mari. Ierarhia valorilor se tulbură astfel şi începem să nu mai vedem bine diferenţa dintre Al. Vlahuţă şi Octavian Goga, să zicem, sau Delavrancea şi X. L. Caragiale. Extrem de supărătoare este însă îndeosebi hagiografia exercitată deliberat. Adesea observăm cu nemulţumire cum anumiţi istorici literari s-au specializat să treacă absolut cu vederea orice aspect amendabil din opera ori viaţa autorilor reputaţi. Portretele sunt lucrate, nu o dată, în „acuarelă suferindă“, cum zice Arghezi, cu mult aur şi argint pentru aureolă. Orice trăsătură mai întunecată e ocolită diplomatic. Totul devine ireprobabil şi model, în asemenea cazuri asistăm chiar la deformări izbitoare. Lovinescu sfîrşeşte prin a părea un urmaş al lui Gherea, Blaga, adversarul iraţionalismului şi Mateiu Caragiale, autorul cel mai obiectiv, fără uri, fără prejudecăţi şi fără admiraţii idolatre. Idei politice greşite sunt escamotate în loc să fie comentate critic spre a permite cititorului să-şi ia distanţă necesară faţă de ele. Un scriitor cu adevărat mare nu scade atunci cînd e înfăţişat în lumina adevărului. Dimpotrivă, rolul istoricului literar e să explice acolo unde se face nevoia cum chiar minţi geniale au fost influenţate uneori de mentalitatea epocii. Hagiografia nu poate reliefa individualitatea creatoare. Sfinţii seamănă toţi unul cu altul. Hagiografia împiedică cel mai frecvent interpretarea să aibă un spirit cu adevărat actual, adică să fie realmente expresia lucidităţii superioare marxiste. Pot numi autori importanţi în prezentarea cărora s-a intervenit o optică efectiv nouă, chiar dacă s-au scris lucruri meritorii despre ei. Mă gindesc la Alecsandri, Eminescu, Creangă, Gherea, de pildă. Unele consideraţii asupra lor sunt chiar inferioare celor din trecut, sub raportul gîndirii critice înaintate. NICOLAE CIOBANU : în directă legătură cu cele spuse de dr. tovarăşe Crohmălniceanu, o atenţie similară merită, cred, alte două situaţii, destul de frecvente şi ele. Prima se referă la autorii avînd o vocaţie şi o pregătire inferioare temelor abordate. Nu rare sunt cazurile în care scriitori de mare importanță sunt victimele unor exegeze didactic-descriptive, sărace în idei, uniformizatoare, care nu numai că nu concurează prin nimic cu ceea ce s-a spus în trecut-referitor la tema sau autorul în cauză, dar coboară totul la un nivel de-a dreptul inacceptabil. Unul dintre debuşeele acestor „subexegeze“ îl consti- tuie şi tezele de doctorat din seria cărora se desprind unele a căror tipărire nu se justifică nici măcar în regia autorilor, darmite în colec- *ţia „Universitas“. A doua, situaţie pe care doresc s-o evidenţiez are in atenţie ceea ce aş numi fenomenul de snobism manifestat în istoria şi critica literară ; este vorba de acele lucrări în care veleitarismul „creator“, excesul metodologic sunt împinse pînă acolo incit opera literară analizată riscă literalmente să fie pulverizată. OV. S. CROHMALNICEANU : Cred totuşi că ineditul interpretării este dependent , şi de folosirea cu mai mult curaj a sugestiilor noilor metode folosite, azi, în cercetare. La noi s-au schiţat doar timide încercări. A face teoria metodelor moderne în gol şi a le repudia tot aşa e o atitudine puerilă. Examenul riguros al eficienţei şi asimilarea critică marxistă a virtuţilor pe care le posedă ele ,se pot realiza numai in practică. Rezultatele aplicaţiei confirmă sau infirmă teoriile. E nevoie aici de mai multă îndrăzneală şi spirit novator. AL. PIRU : Adevărul este că o metodă trebuie să poată fi aplicată în toate cazurile, deci chiar şi la cronicari. Problema e dacă metoda schimbă structura operei. ’ Eu cred că nu. Cine nu citeşte sau reciteşte astăzi cu nespusă incintare opera poetică a bardului de la Mirceşti, lucrările lui Bolintineanu, capodoperele lirice ale lui Eminescu, bogata şi vibranta poezie a lui Coşbuc, Vlahuţă, Hasdeu şi a atîtor alţi poeţi ce au îmbinat în mod exemplar profunzimea şi măiestria neîntrecută a artei populare cu ideile avansate ale veacului lor, cu aspiraţiile maselor populare la mijlocul cărora trăiau, spre libertate, dreptate şi neatîrnare, demonstrind astfel, prin operele lor, că literatura, arta trebuie, întotdeauna, să servească poporul, să fie scrise pentru popor. NICOLAE CEAUŞESCU SINTEZA CRITICA act de maturitate al istoriei I ,ui;• ... . ■ •. ■ literare i, ții, iii,il NICOLAE CIOBANU) „Ceea ce numim spiritul epocii constituie o categorie fundamentală de la care trebuie să se revendice oricare din acţiunile noastre critice". OV. S. CIIONIMĂINICEANU „Anumiţi istorici literari s-au specializat să treacă absolut cu vederea orice aspect amendabil din opera ori viaţa autorilor reputaţi". POMPILIU MARCEA „Editurile să iniţieze cercetări parţiale care, adunate la un loc, să dea putinţa marilor sinteze întreprinse de istorici literari de mare vocaţie". AL. PIRN „Ar fi bine să nu se mai repete lucrări despre aceiaşi şi aceiaşi autori modeşti". LOGEN SIMION „Orice contribuţie care împinge mai departe interpretarea unui text este binevenită".