Luceafărul, iulie-decembrie 1978 (Anul 21, nr. 26-52)
1978-12-02 / nr. 48
DECEMBRIE 1978 (N ■} •------------------- ceastă din urmă cartea a lui Mihai Stoian — autor specializat, se pare, în ultima vreme, in formula literaturii documentare — apare intr-un context care-i asigură, de la bun început, din partea cititorului o receptare favorabilă, bazată pe un triplu interes. In primul rînd, este vorba de locul privilegiat ocupat în „orizontul de aşteptare“ al publicului de azi de cărţile-document, venite să refacă imaginea intimă, mai puţin cunoscută a unor evenimente de larg interes, aparţinind istoriei şi să satisfacă, în acelaşi timp, nevoia de fapte a cititorului obişnuit. Apoi, in cazul cărţii discutate aici, interesul afectiv creşte datorită faptului că obiectul reconstituirii este celebrul proces al memorandiştilor, moment important din lupta maselor populare din Ardeal pentru unitatea naţională, luptă ce avea să fie încununată de măreţul act al Unirii din 1 decembrie 1918. In fine, al treilea argument, tot de ordin afectiv, este coincidenţa, desigur neîntîmplătoare, între momentul apariţiei cărţii şi aniversarea a şase decenii de la Marea Adunare Naţională din Alba Iulia, cînd cei peste o sută de mii de oameni prezenţi pe Cîmpul lui Horea aclamau Unirea Transilvaniei cu patriamamă şi, prin aceasta, împlinirea idealului formării statului naţional unitar român. Cartea lui Mihai Stoian se deschide emblematic cu această secvenţă, la care au fericirea să participe şi cîţiva din foştii memorandişti. „Istoria ştie să facă dreptate nu în spiritul, revanşei, ci în virtutea echităţii“ — notează cu satisfacţie autorul. Dar pînă la acest moment al dreptăţii, istoria trece prin anul 1894, cind are loc Procesul de la Cluj înscenat memorandiştilor transilvăneni., Dosarul acestui proces („Dosarul M“) îl alcătuieşte cu minuţiozitate Mihai Stoian in paginile cărţii, cercetând un imens material, format din documente, mărturii, studii, ştiri, articole, pentru a reda memoriei publice evenimentele acelui an şi semnificaţiile pe care le înglobează. Procesul Memorandum-ului — Intentat de guvernul maghiar celor douăzeci şi cinci de membri ai Comitetului Executiv al Partidului Naţional al Românilor din Transilvania şi din Ungaria, acuzaţi de trădare pe baza unor pasaje din Memorandum-ul adresat împăratului Franz-Joseph în 1892, care ar fi îndemnat la revoltă împotriva Mihai Stoian. PROCESUL UNUI PROCES legilor ţării — este reconstituit, zi cu zi, de la 25 aprilie/7 mai pînă la 13/25 mai 1894, timpul cit au durat dezbaterile din sala „Redutei Orăşâneşti“ din Cluj. De-a lungul desfăşurării şedinţelor acuzaţii dovedesc tuturor celor care vor să vadă şi să priceapă — desigur nu membrilor completului de judecată şi juraţilor, aleşi exclusiv din rîndurile clasei dominante şi de la început opaci la glasul adevărului — că procesul are un profund caracter politic, că el este intentat nu unor persoane particulare, vinovate de a fi comis un „delict de presă“ prin tipărirea şi difuzarea textului Memorandum-ului înainte de verdictul împăratului (care, de altfel, nici nu-l citeşte) ci Unui popor, a cărui „vină“ este că a cutezat să dezvăluie opiniei publice oprimarea românilor transilvăneni şi să-şi afirmedorinţa de unire. Or, „un popor întreg nu poate fi tîrît pe banca acuzaţilor“, clamează Ioan Raţiu, în plin proces. In ciuda numeroaselor abuzuri săvîrşite de instanţă, care reuşesc, printre altele, să determine o spectaculoasă şi unică, în analele judecătoreşti, retragere a avocaţilor aleşi de acuzaţi, memorandiştii părăsesc 3 ■treptat poziţia defensivă şi devin, în finalul procesului, prin cuvîntul lui Ioan Raţiu, auzatori : — „Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăşi existenţa poporului român. EXISTENTA UNUI POPOR INSA NU SE DISCUTA — SE AFIRMĂ ! De aceea nu ne este în gînd să venim înaintea dumneavoastră să dovedim că avem dreptul la existenţă. Intr-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa dumneavoastră ; nu putem decit să acuzăm în faţa lumii civilizate sistemul asupritor, care tinde să răpească ceea ce un popor are mai scump : legea şi limba. DE ACEEA NU MAI SÎNTEM AICI ACUZAŢI, SÎNTEM ACUZATORI !“ (sub. aut.). Alături de figura de tribun al lui Ioan Raţiu, evocarea lui Mihai Stoian aduce în prim-plan alte chipuri luminoase de luptători : Gheorghe Pop de Băseşti („badea George“), Vasile Lucaciu („leul din Şişeşti“), Iuliu Coroianu (redactorul Memorandum-ului), Gavril Tripon şi, încă, alţii. Alături de melereadişti stau trup şi suflet oamenii din popor, veniţi la Cluj în număr mare să-şi sprijine reprezentanţii, moţii răspîndiţi prin satele din împrejurimi care aşteaptă nerăbdători rezultatul procesului, militanţii socialişti de dincolo de Carpaţi, din Regat, românii din strainătate. Adeziunea lor la cauza memorandiştilor este, în acelaşi timp, un gest de revoltă împotriva conducătorilor guvernului maghiar, împotriva conducătorilor iară nu nu a poporului maghiar — lucru evident în întreaga evoluţie a evenimentelor. Mihai Stoian îl subliniază cu diferite prilejuri, aducînd mărturie documentele. Astfel, în 1888, în perioada pregătirii Memorandu..i-i lui, Ioan Raţiu vroia ca acest act „să combată sistemul şi regimul, dar nu pe naţiunea maghiară“, iar în 1894 la Congresul naţional de la Pesta, partidul muncitorilor unguri (P.S.D.U.) protesta contra procesului din Cluj şi se declara solidar cu poporul român. Meritul principal al cărţii lui Mihai Stoian constă tocmai în refuzul unei înţelegeri unilaterale a evenimentelor, în capacitatea de a situa faptele intr-un context mai larg, care depăşeşte mereu sala tribunalului şi textul stenogramei procesului , pentru a oferi, alături de analiza microscopică a detaliilor în timp, vederea de ansamblu peste timp. Numindu-şi cartea Procesul unui proces, Mihai Stoian dezvăluie, încă din titlu, procedeul de constucţie. Suntem aşadar avertizaţi că vom asista nu doar la recompunerea strictă a pieselor procesului memorandiştilor (este şi asta) ci la devenirea procesuală a unui proces juridic. Prin urmare, evenimentul va fi privit pe coordonata temporală a Istoriei şi nu doar conjunctural. Autorul „sparge“ relatarea cronologică pentru a aduce o mărturie a viitorului care poate să elucideze un aspect rămas obscur în epocă, se întoarce în trecut pentru a găsi anticipări ale faptelor din prezentul acţiunii, „iese“ din sala tribunalului pentru a reconstitui evenimentele petrecute la Viena, Paris sau Bucureşti, care aruncă o lumină nouă asupra depoziţiilor din proces, lansează ipoteze personale, pe care apoi le verifică şi demonstrează prin confruntarea documentelor şi a versiunilor provenite din surse diverse. Rezultatul este o carte interesantă, de multe ori pasionantă la lectură, care, respectînd adevărul istoric asupra procesului politic al Memorandum-ului, recompune atmosfera unei epoci tensionate, „piatră la hotar“ în evoluţia României moderne. Valentin F. Mihăescu n chip paradoxal, mai fi mult decit în cazul al■ tor genuri şi specii, ■ reportajul literar este, se pare, cel mai îndreptăţit în aspiraţia sa de a fi un gen „complet“. Nu intră în discuţie, fireşte, caracterul practic nelimitat al disponibilităţilor sale în ordine tematică. Din acest punct de vedere — fapt demonstrat cu strălucire cel puţin de cei cîţiva mari exponenţi ai genului — este de făcut observaţia comună potrivit căreia reporterului de rasă mu , Poate ,şi nu trebuie să i se refuze absolut nici una din faţetele existenţei, oricît de insolite sau de gingaşe ar fi acestea, şi, mai ales, oricît de greu ar fi accesul în miezul, mai exact, în „secretul“ lor. Suntem obişnuiţi — şi pe drept — a vedea în reporterul autentic un ins al cărui atribut esenţial rezidă în indiscreţia lui de un fel deosebit , adică o indiscreţie ce rezultă din fericita şi lucid - dramatica luare în stăpînire de către eul creator a sensurilor etic-filozofice şi social-politice, în ultimă analiză, existenţialumane, proprii realităţilor investigaţia. Rămînînd la această categorie de elemente ce contribuie la definirea condiţiei reportajului literar, să arătăm că volumul de faţă *) recomandă pe unul dintre cei mai înzestraţi practicieni ai genului iviţi în ultimii ani. Intîmplări în liniştea unei fotografii, astfel, e o carte ce reţine de îndată atenţia prin extrema sa bogăţie tematică. Nu este deloc greusă observăm că, în totalitatea lui, volumul e un soi de repertoar cvasicomplet al tematicii reportajului nostru contemporan. Sub acest raport, ambiţia tînărului autor de a se angaja la efortul de resuscitare a genului este neîndoielnică. Fiecare dintre piesele volumului pare că îşi propune să reia în discuţie, sintetizînd-o una sau alta din „speciile“ de reportaj consacrate prin uz tematic : reportajul de cuprindere larg descriptivă, monografică a unei aşezări (Lumea trebuia să aibă un început, Infinitul trece cîteodată şi prin centrul unui oraş de provincie), reportajul de evocare a unui mare eveniment din trecut al cărui conţinut rezultă din interferarea datelor de arhivă că observarea atentă a prezentuluiLinişte în mările de porumb. Intîmplări în liniştea unei fotografii. Cîteva clipe înaintea bătăliei de la Mărăşeşti, deşi ştia că va muri, un om voia să mai citească odată „Romeo şi Julieta” etc), reportajul-excurs într-o zonă geografică exemplară prin mutaţiile spectaculoase produse în toate compartimentele vieţii socialumane (Un om şi un cal leagă satul Albac de 6 continente. O femeie primeşte pentru durerea ei de o viaţă drept despăgubire un leu), reportajul-portret, avind în centrul atenţiei chipul unui om reprezentativ pentru categoria socială şi profesională din care face parteîmpotriva unui anume viitor. Vara merge încet şi apoi din ce in ce mai repede. Omul care a auzit copacii strigînd, Dimineţile şi primăverile unui om de cîmpie) ; în fine, şi mai direct : reportajul „agrar“ (Respectaţi mersul corăbiilor), reportajul „miner” (Dimineaţa, spre soare se porneşte totdeauna din mijlocul pămintului, In sare totul devine etern), reportajul „marin“ (La 10 kilometri de acest punct începe capătul pămintului, Portiţe, Gloria unei singure dupăamieze). Cum rezultă fie şi numai din această simplă înşiruire de teme, curiozitatea, „foamea de CARTEA DE DEBUT Ipostaze ale reportajului real“ a tînărului reporter este impresionantă şi, in această direcţie, cartea sa oferă o lectură dintre cele mai captivante. Cornel Nistorescu este un observator meticulos şi pătrunzător, la polul opus superficialităţii nonşalante a reporterului turist, a cărui mentalitate autorul nostru însuşi o combate în dese rinduri. Dar propensiunea spre reportajul „complet“ atît de tenace vădită în volumul Intîmplări în liniştea unei fotografii, nu este exprimată doar de varietatea temelor abordate. Chestiunea are, în acelaşi timp, implicaţii de natură efectiv artistică, în ciuda extremei lor, concretele, tematice, reportajele lui Cornel Nistorescu, majoritatea, surprind prin valoarea lor literară. Cu alte cuvinte, autorul este un veritabil prozator, căci, ca expresie în sine, reportajele sale cristalizează frecvent în structuri propolastice nu numai de mare eficienţă artistică, dar şi de o mare varietate a formelor. Astfel, aproape la tot pasul, pe neaşteptate, epica dialogată îşi dă întîlnire cu cea de atmosferă, cea introspectivă cu cea eseistică, cea discret imaginară, sprijinită pe abila compulsare a documentului revelator, cu cea sufocant documentară etc. Impresia noastră e că în persoana lui Cornel Nistorescu avem un nuvelist ori un romancier care încă se ignoră. Un autor capabil a elabora pagini de „roman citadin“ pătruse de amar-imperturbabila elegie a decrepitudinii iremediabile, precum acelea, de pildă, din Infinitul trece cîteodată şi prin centrul unui oraş de provincie nu are dreptul să-şi refuze o asemenea şansă. Privită din acest unghi, pe care, de altminteri, ea însăşi ni-l impune cu insistenţă, excelenta carte de debut a lui Cornel Nistorescu poate fi apreciată şi ca un strălucit „exerciţiu” premergător tentativelor epice pe care le aşteptăm cu legitimă încredere.emnă de toată lauda este iniţiativa Editurii „Eminescu“ de a lansa o nouă serie de culegeri de reportaje elaborate în grup de scriitorii tineri ce domiciliază în diferite centre culturale importante ale ţării. Seria debutează cu o culegere aparţinînd unor tineri scriitori din Arad **). Surpriza, extrem de plăcută, e de a constata că volumul nu reprezintă deloc o simplă şi întimplătoare juxtapunere de texte. Dimpotrivă, ne aflăm în faţa unui periplu reportericesc unitar, riguros conceput, în aşa fel incit „orele oraşului Arad” se derulează armonios, într-o succesiune coerent caleidoscorfică de imagini. Cititorul are revelaţia unei priviri avizate, subtil „dispersată“ (in mod aproape jogdan) în direcţiile esenţiale ale vieţii marelui oraş transilvan. Cele patru mari despărţituri ale sumarului sunt ele insele semnificative în sensul că divulgă intenţia (împlinită) de axare a amintitului periplu reportericesc în jurul inefabilei coordonate a scurgerii timpului din cele 24 de ore ale unei zile : I — în timpinarea soarelui, II — Puterea zilei, III — Părelnica blindeţe a înserării, IV — Un oraş nu doamne niciodată. Cit despre inevitabila impresie de eteroclit a „vocilor“ reportericeşti, departe de a supăra, din contră, se dovedeşte „muzicală“, antimonotonă. Este ceea ce rezultă din narativiismul patetic lşi livresc-istoricizant al lui Florin Bănescu, din descripţiile stalizat-poematice ale lui Vasile Den, din incursiunile sentimental-vaporoase ale Carolinei Ilica, din „fotografiile“ narativ-insecte ale lui Cornel Maraudiuc, din subtil „psihologizantele” investigaţii ale lui Gheorghe Schwartz şi din „slavicienile“, autohtonizantele descinderi în real ale lui Horia Ungureanu. Nicolae Ciobanu * Cornel Nistorescu : „Intîmplări in linistea unei fotografii”, Editura „Junimea“, 1978. ** Florin Bănescu, Vasile Dan, Carolina Ilica, Cornel Maraudiuc, Gheorghe Schwartz, Horia Ungureanu : „Orele orașului Arad“, cu un cuvînt înainte de Valeriu Râpeanu, Editura „Eminescu“, 1978. d îhigmr* SfefK! «ssswisssv TM ifei fBWBR mume?a » La aniversare Urmare din pag. 1 mir, cu aproape trei veacuri în urmă, pentru însuşi titlul Hronicului său începînd cu dacoromânii. Poporul a dus greul şi, în primul rînd, ţărănimea ; ea a fost „oastea cea mare“ şi a dat cei mai mulţi eroi, — cunoscuţi şi mai cu seamă necunoscuţi — şi cele mai multe victime. Şi de aceea poporului i se cuvine eterna glorie, de la Plevna, la Mărăşeşti, la 23 August 1944 şi mai departe, la ziua Victoriei, a părinţilor şi fraţilor noştri de pe întreg cuprinsul Ţării reîntregite acum şaizeci de ani. Centenarul Independenţei ne-a oferit, de asemenea, anul trecut, prilejul de a evidenţia cum tânăra clasă muncitoare din România a participat cu deplină dăruire de sine la această luptă. Prin atitudinea faţă de evenimentul aniversat azi, socialismul românesc, mişcarea muncitorească s-au ridicat la înălţimile sarcinii istorice de a fi exponenţii aspiraţiilor celor mai înalte ale societăţii româneşti, ale întregii naţiuni. Odată cu elanul şi izbînzile ostaşilor români, ale ţăranilor şi muncitorilor din România, sunt vrednice de subliniat conştiinţa socială şi patriotismul care au însufleţit în permanenţă ideologia unirii şi neatîrnării, gîndirea istorică şi social-politică a intelectualităţii noastre progresiste, ai cărei fruntaşi — cărturari, oameni de ştiinţă, scriitori şi artişti — au participat activ, cu gîndul şi cu fapta, la realizarea marelui ţel popular. Aniversarea noastră urmăreşte să fundeze cu fermitate şi înţelesul general valabil al cîtorva din marile momente ale acestei lupte îndelungate pentru libertatea naţională şi socială a poporului român, a căror expresie modernă specifică a fost insurecţia naţională, antifascistă şi antiimperialistă, precum şi concepţia românească despre libertatea şi egalitatea tuturor celorlalte naţiuni, concepţie ilustrată admirabil, încă de acum o sută de ani, de editorialul din revista „Dacia viitoare“, care scria : „ca socialişti, noi fiind duşmani ai acestei despoieri de la om la om, nu putem fi decit împotriva celei de la popor la popor...“ Românii au trăit multe, prea multe asemenea nedreptăţi. Gazetarii generaţiei mele îşi mai aduc aminte că, după ciuntirea Transilvaniei prin odiosul dictat imperialist de la Viena, contele fascist Ciano a devenit mare acţionar „ardelean“ al minelor de aur din partea locului. Odată cu celelalte împliniri, evocate mai înainte, acel eveniment, din 1 decembrie 1918, a exercitat o mare inrâurire asupra unirii forţelor revoluţionare şi democratice la scară naţională, asupra întăririi capacităţii de organizare şi mobilizare a maselor în lupta pentru independenţă, suveranitate şi democraţie, pentru profunde prefaceri sociale. Suntem de aceea pe deplin îndreptăţiţi ca privirea noastră retrospectivă să se îndrepte cu emoţie şi gratitudine spre trecutul sbuciumat şi glorios al patriei, din punctul de vedere al actualităţii, al socialismului victorios în ţara noastră. Pentru că apare evident că momentul istoric crucial la care ne referim acum, dacă n-a putut înfăptui integral atunci, socialmente vorbind, — ţelul secular al maselor populare, a realizat cadrul propice pentru o mai accentuată evoluţie a economiei, ştiinţei şi culturii, pentru intensificarea mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, a activităţii tuturor forţelor înaintate ale societăţii. A revenit Socialiştilor români, Partidului Comunist, Român, misiunea istorică de a înfăptui pe deplin idealurile de libertate socială şi naţională pentru care au luptat înaintaşii cei mai luminaţi, de a realiza pentru prima oară unitatea social-politică a poporului în cadrul statului nostru naţional unitar — România socialistă, patria comună a tuturor oamenilor intîrnii, fără deosebire de naţionalitate, — de a asigura democraţia şi progresul multilateral al societăţii noastre, garanţia unei epoci noi, a unei istorii contemporane al cărei animator spiritual este tocmai această unitate indestructibilă a poporului român şi această demnitate naţională şi internaţională regăsite. Jurnal de front şi condiţie umană • Un document de valoare istorică, socială şi în primul rînd umană sînt paginile*) însemnate de profesorul Al. Vasiliu-Tătăruşi „în cele două carnete“ pe care le-a păstrat „cu mare îngrijire“, cuprinzînd Amintiri din primul război mondial (1916—1918). Numele celui ce a ţinut acest jurnal de front de o rară autenticitate e legat de generaţia eroică a învăţămîntului românesc de la 1900, formată din dascăli, pe care S. Mehedinţi îi numea „luminători“. Asumîndu-şi problemele culturalizării satului, din epoca de glorie a şcolii lui Haret, aceşti „mari anonimi“ cum îi considera Nicolae Iorga, erau călăuziţi de mentalitatea ctitorului polivalent, tipică oricărui început de Renaştere. O ctitorie durată cu vorbe simple, cu un eroism al firescului, străin de cuvintele mari, este şi acest jurnal de front, scris pentru „ca să rămîie“ ca un fel de „document al vieţii“ trăite în „grele şi cumplite şi măreţe timpuri“ : „Aici, în şanţ, spre a nu fi văzut de aeroplane vrăjmaşe, scriu aceste rînduri şi două cîntece aud afară : cîntecul tunului şi al unei biete ciocîrlii. S-au deprins sărmanele FOCUL t£L MASlf 'i JUX REVISTA REVISTELOR Revue Roumaine nr. 8/1978 Aşa cum se desprinde şi din articolul redacţional, incepînd chiar cu acest număr Revista Română îşi propune să îmbrăţişeze în chip cît mai complex fenomenul cultural-artistic contemporan, in aşa fel incit toţi cei interesaţi să poată fi în măsură a se informa intr-un grad tot mai sporit, de la sursă asupra dinamicii acestui domeniu al vieţii noastre spirituale. Sumarul acestui număr onorează in chip elocvent respectivul program. Din literatura română contemporană se publică un semnificativ grupaj de poeme semnate de Virgil Teodorescu, un amplu fragment in romanul Caloianul de Ion Lăncrănjan, cunoscuta nuvelă Cantonul părăsit şi schiţa Drăgaica, de Fănuş Neagu, şi un număr de trei poeme semnate de Constanţa Buzea. Cei patru scriitori sunt recomandaţi cititorilor prin scurte şi instructive note biobibliografice. Rubrica Studii şi comentări cuprinde o suită de eseuri de o stringentă actualitate pentru gândirea filozofică şi estetică din ţara noastră: La culture dans la vie des peuples (Mircea Maliţa), La function artistique des thèmes littéraires (Ignat Florian Bociort), Art populaire et unité ethnique (Paul Petrescu). In articolul Une Presence roumaine de prestige (rubrica Contacte), Luminița Vartolomei relatează despre succesele de mare prestigiu înregistrate de muzicianul român Mihai Brediceanu cu ocazia unui recent turneu peste hotare. La vie des arts este rubrica asigurată în acest număr de articolele semnate de Florian Potra (cinema), Anna Halasz (teatru) şi Dan Grigorescu (arte frumoase). La vie des livres şi Nouvelles aparitions completează în chip armonios sumarul acestui viu şi substanţial număr al Revistei Române, prin semnăturile lui Dumitru Belciu, Andrei Bantaş, Sorin Titel, C. Pavel şi Nora Iuga. At4 viaţa cărţilor Circulaţia cărţii româneşti • Circulaţia cărţii vechi româneşti pe întregul teritoriu al ţării, în pofida,barierelor politice vremelnice, pune în lumină profunde semnificaţii sociale şi istorice. Prn aceasta, rezonanţa faptului de cultură se amplifică, iar lucrările de bibliografie, care urmăresc şi reconstituie drumul cărţii româneşti, îşi depăşesc interesul strict bibliografic, evidenţiind o latură a permanenţei şi unităţii naţionale, manifestată prin actul cultural al tipăririi, difuzării şi conservării cuvîntului românesc. Carte veche românească în Bihor *) de Florian Dudaş se dovedeşte a fi mai mult decit un catalog al cărţii româneşti pentru secolele XVI—XVII, şi anume — o cercetare a unui fenomen cultural cu multiple şi adinei semnificaţii. Reconstituirea circulaţiei, valorii şi receptării unui număr de 156 de exemplare, ale unor vechi tipărituri româneşti, în mare parte necunoscute, prezentarea lor analitică, ordonarea lor pe criteriul cronologic, individualizarea lor după locul de provenienţă sau de păstrare, conturează aspecte particulare ale fenomenului. Ceea ce interesează nu este atît metodologia cercetării, disciplina şi acurateţea identificării şi valorificării documentului, ci ceea ce se relevă dincolo de aspectul bibliologic. Scopul lucrării, declarat în prefaţă, este acela de a restitui „crîmpeie de viaţă culturală românească, din vremea medievală şi de început a epocii moderne, care atestă strădaniile spirituale ale unor oameni din popor, din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, pentru unitate şi neatîrnare, pentru păstrarea limbii şi fiinţei naţionale“. Din această perspectivă, devine revelator faptul că deci» Evanghelierul românesc al lui Coresi, de la 1561, pină la Chiriacodromionul lui Mihail Ştefan, de la 1699, au circulat în Bihor aproape toate tipăriturile de valoare pentru istoria culturii româneşti. Secolul al XVI-lea este dominat de tipăriturile coresiene, receptate încă de la momentul apariţiei lor. Pe un fragment din Cartea cu învăţătură, scrisă ,,ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege pentru oameni“, se păstrează cea mai veche însemnare cu litere chirilice, în româneşte, din Bihor.,Au scris Bane Petr. 1581“). Secolul al XVII-lea se deschide cu Pravila de la Govora (1640), imprimată şi într-o ediţie specială pentru Transilvania. Un ,,izvor de apă dulce şi purure curătoriu, adăpătoare de suflete omeneşti“, după caracterizarea lui Udrişte Năsturel, s-a dovedit a fi pentru lectorii transilvăneni — Evanghelia învăţătoare, de la 1642. Tipăriturile din Ţara Românească şi Moldova au circulat intens în toate cele trei provincii româneşti. După ieşirea din teascurile tiparniţelor de la Iaşi, Tîrgovişte sau Bucureşti, numeroase exemplare trec deseori în posesia diferitelor obşti româneşti dintr-o parte şi alta a Carpaţilor. însemnările de proprietate şi de lectori, cu vădită importanţă documentară, oferă posibilitatea de a urmări drumul unor exemplare pînă în Bihor. Florian Dudaş atrage atenţia asupra unei danii de la 1659, de pe un exemplar al Cazaniei lui Varlaam, întărită de protopopul Daniil „venit în pamentul Ardialului în zile lui Iosihai Voivodu“. Domnitorul român şi fapta sa persistă încă, vii, după o jumătate de secol, garantul daniei voind a perpetua, spre posteritate, amintirea acelor zile ale domniei lui Mihai Viteazul, unificatorul celor trei ţări române. Ultima carte din catalog este Chiriacodromionul, Alba Iulia, 1699, „pentru folosul şi luminarea neamului, nostru Românesc“, tipărit de Mihail Ştefan la îndemnul lui Constantin Brâncoveanu, „neuitîndu-se de această dată neamului nostru Românesc aici în Ardeal“. Această tipăritură, asemenea Cărţii româneşti de învăţătură, a circulat şi în multe, copii manuscrise. Dincolo de caracterul documentar al acestei cercetări bibliologice, se conturează permanenţa conştiinţei unităţii naţionale. Gheorghe Buluţă • Florian Dudaş , „Carte veche românească in Bihor“, „Muzeul Ţării Crişurilor“, Oradea, 1977. Evocări antologice # Sub titlul de mai sus a apărut recent la Editura „Junimea“ din Iaşi o antologie *) ce însumează fragmente din scrieri ale unor autori români. Sunt fragmente structurate în jurul unor figuri eroice din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al poporului nostru. în lunga sa introducere, antologatorul oferă explicaţii în legătură cu criteriile care au stat la baza demersului său, încercînd şi cîteva teoretizări în legătură cu conceptul de erori şi cu concretizările sale în literatura beletristică. Afirmaţiile din introducere sunt, în general, corecte, Constantin Parfene ferindu-se însă în mod consecvent de orice disociaţie care ar putea să contrazică oricît de puţin ideile cunoscute de toată lumea din manualele elementare de literatură. Un neajuns al introducerii, de data aceasta cu totul vizibil, este şi tendinţa de lărgire nemăsurată a conceptului de erori, bună poate ca metaforă publicistică, dar nepotrivită într-un context al exigenţelor ştiinţifice. Nu numai că nu respectă adevărul, dar nu are nici un sens şi nu este de nici un folos încercarea de a demonstra că în categoria eroilor intră de fapt mult mai mulţi oameni decit s-ar crede. Făcînd un asemenea sofism nu se obţine decit o diluare a conceptului, o minimalizare a concretizărilor sale reale. Trecînd peste discutabilul punct de vedere al introducerii, am recitit cu plăcere o serie de fragmente datorate unora dintre marii noștri prozatori. Astfel, în prima parte a antologiei figurează Mihail Sadoveanu, cu un fragment din Fraţii Jderi, în care este surprinsă figura lui Ştefan cel Mare : „Vodă Ştefan, călcînd atunci în al patruzecilea an al vîrstei, avea obrazul ars proaspăt de vîntul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strîngere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus“. Remarcabile sunt şi fragmentele semnate de Panait Istrati, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Laurenţiu Fulga, Eugen Barbu, Titus Popovici. Tot în prima parte a antologiei, intitulată Eroi au fost..., se află şi cîteva texte, a căror prezenţă este justificată doar de faptul că se referă la cîţiva dintre marii eroi ai poporului nostru, dar nu şi de calităţi literare. Aceste texte seamănă între ele în mod vădit şi antologarea lor nu este explicabilă decît prin dorinţa de a demonstra că aria literaturii noastre, de inspiraţie istorică este mare. Mult mai nimerit , ar fi fost dacă antologatorul s-ar fi oprit la un număr limitat de autori, renunţind la textele cu discutabilă valoare literară. A doua parte a antologiei cuprinde cîteva reportaje şi interviuri scrise în ultimii ani. Sunt texte ce indică profesionalitatea autorilor. în centrul lor se află figuri de oameni ai zilelor noastre, care s-au ilustrat prin abnegaţie în diferite domenii ale vieţii sociale. Reţinem în mod special reportajul intitulat începuturi la Lotru de Paul Anghel, de o remarcabilă elocvenţă colocvială, nutrită dintr-o riguroasă documentare, precum şi interviul ingenios al Ecaterinei Oproiu, intitulat Femeia triumfătoare. Voicu Bugariu # Culegere de texte, introducere și note de Constantin Parfene, pasaj de rai şi iad, cum ne-am aeprins şi noi“ aşa cum subliniază Petru Ursache, autorul prelaţei ce însoţeşte volumul, „informaţia cuprinsă în text ar fi extrem de utilă, pentru redactarea unei sociologii a războiului“, căci e semnificativ modul în care Al. Vasiliu- Tătăruşi priveşte, aude şi înţelege acest război purtat cu speranţa „să văd îndeplinindu-se visul cel mare de împlinire a ţării noastre“. El vede în primul rînd oamenii şi destinul lor în război. E impresionant numărul de nume evocate şi invocate de amintirea sa, calitatea fundamental umană a memoriei. Nu întîmplător jurnalul se încheie cu un fel de galerie de chipuri cunoscute în război, cu un panopticum al amintirii prezentând cartierul brigăzii 28 infanterie : • „ca să nu uit pe bunii mei camarazi de război“. Altfel, războiul e mai mult auzit : „Din cit am putut trage cu urechea starea oştirii noastre îi bună“. Sau : „aducătoarea de moarte cîntare a obuzelor şi a sfărîmăturlor de obuz“. Situaţia fronturilor e auzită : „Nemţii tot hodorogesc cu tunurile şi nu ştiu ce au ai noştri de tac“. E semnificativă în acest sens mai ales ultima parte a jurnalului, un fel de basorelief al războiului săpat din linişte şi bombardamente. Din bucuria şi încrederea în victorie, nerostite ale celui ■ care aude mereu glasul tunurilor româneşti şi tăcerea celor vrăjmaşe. Marşurile chinuitoare, săparea tranşeelor, nesomnul, foamea, setea chinuitoare, bolile, moartea camarazilor, micile bucurii legate de o masă mai bună, de un pahar de „năuceală“, de o clipă de răgaz sau de,o, strisoare ,vepită de-acasă, se decupează treptat din acest jurnal,■ scris cu meticulozitate, pe zile şi pe lire, trecut „pecurat“, completat şi umanizat, căci devine un fel de prieten chemat pe nume : „Zi, carneţelule !“. Toate acestea compun imaginea condiţiei umane în război, circumscriu eroismul şi patriotismul omului simplu, niciodată evocate, dar întotdeauna prezente în nostalgia şi dorul de casă, în neliniştea cu care sunt urmărite mişcările inamice, în compasiunea faţă de destinul celorlalţi. Iată cum e zugrăvită armata română cu un sentiment al apartenenţei şi cu o durere de o rară autenticitate : „nămol de lume de-a noastră“ (s.n.) Sau iată o încercare de tipologie a ostaşului român : „Atunci am văzut fire şi inimă ostăşească la nişte oşteni... Era vreme de război, dar un soldat cinta dintr-o triştă un cîrtiec de joc cam năduşit — mi se pare „Slănicul“, iar alţi patru jucau de duduia pămîntul, parcă n-am fi fost pe front in faţa Mărăşeştilor“. Scris pentru a rămîne o ctitorie a memoriei despre oameni şi vremuri, jurnalul de front al profesorului şi furierului Al. Vasiliu-Tătăruşi e brăzdat mai puţin de meandrele autobiografiei, deşi evocă în egală măsură viaţa autorului său, impresionînd în primul rînd prin valoarea lui de memento, prin galeria de portrete ale unor eroi anonimi, prin harta sufletului ostașului român așa cum se identifică ea cu harta războiului nostru din 1916—1918. Doina Uricariu *) Al. Vasiliu-Tătăruși Focul cel mare, Amintiri din primul război mondial“, (1916—1918), ediţie întregită de Ion Arhip şi Dumitru Vacariu, Editura „Junimea“, 1978. Prezenţa Şcolii ardelene • Acaparaţi cum erau de un acerb militantism politic, social dar şi cultural-ştiinţific, corifeii şcolii latiniste, prin chiar aceasta, au făcut dificile ori chiar imposibile eforturile acelor istorici care au încercat cuprinderea lor într-o istorie a literaturii române în care criteriul estetic să funcţioneze cu fermitate. Cu singura bine-cunoscută excepţie a lui Ion Budai-Deleanu. Iată, însă, că li peste această situaţie delimatică — în apreciata colecţie Restituiri a editurii Dacia, se publică o antologie de Poezii, proză, tălmăciri puse sub genericul Şcolii ardelene. Aflat pe un teren inedit şi categoric dificil, îngrijitorul acestei merituoase ediţii *), Mihai Gherman, îşi conduce întreprinderea cu destulă derută, jertfind arbitrariul unor criterii formale, insuficiente pentru închegarea organică a cărţii sale. Căci, grupînd materia sub denumirile Poeţii, Prozatorii, Traducătorii — comite eroarea de a atribui prin abuz calităţi pe care scriitorii vizaţi le-au avut în mod insuficient, conjunctural şi adesea numai ca atribuţie secundară. Iar în interiorul acestor grupe, editorul ordonează alfabetic autori ce reclamau o mai viecuprindere a textelor care astfel s-ar fi putut coaliza în structuri semnificative. Ca să nu mai spunem apoi că, sub comandamentul seriei în care editează, Mihai Gherman se foloseşte in principal de texte inedite sau cu o circulaţie minimă, însă face o mare excepţie cu fragmentele din Ţiganiada lui Ion Budai- Deleanu. Faptul ar putea fi motivat prin aceea că, fără respectivele fragmente, imaginea literară a şcolii latiniste ar fi fost văduvită de contribuţia ei cea mai importantă. Admiţînd aceasta, nu putem atunci să nu regretăm că licenţa n-a fost aplicată şi lui Petru Maior prezent aici cu zgîrcenie — cînd fragmente de notorietate din textele lui polemice i-ar fi adus o imagine mai viguroasă, din perspectiva literaturii. O altă problemă ce s-a impus cu stringenţă editorului a fost aceea a dialecticii dintre literar şi documentar, pentru că în cazul latiniştilor, adesea într-un text ştiinţific patosul poate provoca transfigurarea artistică, în timp ce destule încercări beletristice rămîn numai pentru cît documentează asupra epocii. Aşa şi în cazul acestei antologii, destule pagini — cu farmecul lor naiv adesea, sau altădată sublim —grotesc — edifică asupra gustului curent într-o epocă şi într-un mediu, ori descoperă izvoare literare ale unor opere ulterioare, din maturitatea literelor naţionale. Dacă trecem peste acestea, ca şi peste Ţiganiada, ca prea cunoscută, merită o atenţie specială Elegia nobilului transilvan a lui Gheorghe Şincai (aici, în traducerea făcută de Teodor A. Naum din originalul latinesc), pentru surprinzătoarea ei atmosferă de curtenie, de sociabilitate intelectuală, deosebită de imaginea luptătoare cu care fuseserăm instruiţi şi care simplifica epoca. Dar centrul de greutate valorică a acestui volum este dat de prezenţa lui Samuil Micu Clain cu pagini de excepţională ţinută literară. Descrierea sfîrşitului de domnie şi de viaţă, a lui Constantin Brâncoveanu aminteşte întrutotul istoriile de mai tîrziu ale lui N. Iorga. Ceea ce la istoricul din secolul nostru este arhaism stă cu naturaleţe deplină în textul corifeului şcolii latiniste. în plus chiar, fraza îşi are aici propoziţiile secundare în mai deplină simetrie, cu o înaintare topică mai ordonată, mai severă. Neafectat, deloc sau ,prea puţin, de ceea ce va fi la opri fraţii »săi morbul latinist, Samuil Micu Clain scrie o frază puternică, grea de substanţă, tensionată şi de o concizie ce nu-şi găseşte prea repede un termen de comparaţie în toată literatura noastră. Mărturie stau şi tălmăcirile sale din Patristică şi mai ales Cvitarea cântărilor, capodoperă a tuturor traducerilor cîte le avem la acest text, cu un sunet de clasicitate aspră, cu o cadenţă de solemnitate dură, întunecată, ce o ridică mult, şi peste traducerea din 1688, încă valabilă ca limbă literară dar pe alocuri aburită de scurgerea vremii şi peste prea artist-serizuala variantă Gala Galaction — Vasile Radu. Există un farmec lexical indicibil ce caracterizează vechile texte ardelene (altul decit al cronicilor, dar comparabil) și el este cu deosebire prezent în această antologie. Este farmecul unei limbi impracticabilă astăzi, dar familiarizîndu-se treptat, cititorul îşi va crea dispoziţia necesară pentru ca ulterior să poată parcurge fără vreo dificultate, fie şi numai prin fragmente, marile texte ale corifeilor şcolii latiniste, încă de o actualitate ideologică atît de mare. Ion Papuc i) Școala ardeleană (Poezii, proză, tălmăciri), edifie îngrijită de Mihai Gherman, Editura „Dacia“, 1977. V