Luceafărul, iulie-decembrie 1978 (Anul 21, nr. 26-52)

1978-12-02 / nr. 48

DECEMBRIE 1978 (N ■} •-------------------­ ceastă din urmă cartea a lui Mihai Stoian — autor specializat, se pare, în ultima vreme, in formula literaturii documentare — apare intr-un context care-i asigură, de la bun început, din partea citito­rului o receptare favorabilă, ba­zată pe un triplu interes. In primul rînd, este vorba de locul privilegiat ocupat în „orizontul de aşteptare“ al publicului de azi de cărţile-document, venite să refacă imaginea intimă, mai puţin cunoscută a unor eveni­mente de larg interes, aparţi­­nind istoriei şi să satisfacă, în acelaşi timp, nevoia de fapte a cititorului obişnuit. Apoi, in cazul cărţii discutate aici, inte­resul afectiv creşte datorită fap­tului că obiectul reconstituirii este celebrul proces al memo­­randiştilor, moment important din lupta maselor populare din Ardeal pentru unitatea naţio­nală, luptă ce avea să fie încu­nunată de măreţul act al Unirii din 1 decembrie 1918. In fine, al treilea argument, tot de ordin afectiv, este coincidenţa, desi­gur neîntîmplătoare, între mo­mentul apariţiei cărţii şi ani­versarea a şase decenii de la Marea Adunare Naţională din Alba Iulia, cînd cei peste o sută de mii de oameni prezenţi pe Cîmpul lui Horea aclamau Uni­rea Transilvaniei cu patria­­mamă şi, prin aceasta, împlini­rea idealului formării statului naţional unitar român. Cartea lui Mihai Stoian se deschide emblematic cu această sec­venţă, la care au fericirea să participe şi cîţiva din foştii me­­morandişti. „Istoria ştie să facă dreptate nu în spiritul, revan­şei, ci în virtutea echităţii“ — notează cu satisfacţie autorul. Dar pînă la acest moment al dreptăţii, istoria trece prin anul 1894, cind are loc Procesul de la Cluj înscenat memorandişti­­lor transilvăneni., Dosarul aces­tui proces („Dosarul M“) îl alcă­tuieşte cu minuţiozitate Mihai Stoian in paginile cărţii, cerce­tând un imens material, format din documente, mărturii, studii, ştiri, articole, pentru a reda memoriei publice evenimentele acelui an şi semnificaţiile pe care le înglobează. Procesul Memorandum-ului — Intentat de guvernul maghiar ce­lor douăzeci şi cinci de membri­ ai Comitetului Executiv al Partidului Naţional al Româ­nilor din Transilvania şi din Ungaria, acuzaţi de trădare pe baza unor pasaje din Memo­­randum-ul adresat împăratului Franz-Joseph în 1892, care ar fi îndemnat la revoltă împotriva Mihai Stoian. PROCESUL UNUI PROCES legilor ţării — este reconstituit, zi cu zi, de la 25 aprilie/7 mai pînă la 13/25 mai 1894, timpul cit au durat dezbaterile din sala „Redutei Orăşâneşti“ din Cluj. De-a lungul desfăşurării şedin­ţelor acuzaţii dovedesc tuturor celor care vor să vadă şi să pri­ceapă — desigur nu membrilor completului de judecată şi juraţilor, aleşi exclusiv din rîn­­durile clasei dominante şi de la început opaci la glasul adevă­rului — că procesul are un profund caracter politic, că el este intentat nu unor persoane particulare, vinovate de a fi comis un „delict de presă“ prin tipărirea şi difuzarea textului Memorandum-ului înainte de verdictul împăratului (care, de altfel, nici nu-l citeşte) ci Unui popor, a cărui „vină“ este că a cutezat să dezvăluie opiniei pu­blice oprimarea românilor tran­silvăneni şi să-şi afirme­­dorinţa de unire. Or, „un popor întreg nu poate fi tîrît pe banca acu­zaţilor“, clamează Ioan Raţiu, în plin proces. In ciuda numeroaselor abu­zuri săvîrşite de instanţă, care reuşesc, printre altele, să de­termine o spectaculoasă şi unică, în analele judecătoreşti, retra­gere a avocaţilor aleşi de acu­zaţi, memorandiştii părăsesc 3 ■treptat poziţia defensivă şi de­vin, în finalul procesului, prin cuvîntul lui Ioan Raţiu, auza­­tori : — „Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăşi existenţa poporului român. EXISTENTA UNUI POPOR INSA NU SE DISCUTA — SE AFIRMĂ ! De aceea nu ne este în gînd să ve­nim înaintea dumneavoastră să dovedim că avem dreptul la existenţă. Intr-o asemenea ches­tiune nu ne putem apăra în faţa dumneavoastră ; nu putem decit să acuzăm în faţa lumii civili­zate sistemul asupritor, care tinde să răpească ceea ce un popor are mai scump : legea şi limba. DE ACEEA NU MAI SÎNTEM AICI ACUZAŢI, SÎN­­TEM ACUZATORI !“ (sub. aut.). Alături de figura de tribun al lui Ioan Raţiu, evocarea lui Mihai Stoian aduce în prim-plan alte chipuri luminoase de luptă­tori : Gheorghe Pop de Băseşti („badea George“), Vasile Luca­­ciu („leul din Şişeşti“), Iuliu Coroianu (redactorul Memo­randum-ului), Gavril Tripon şi, încă, alţii. Alături de me­lere­a­­dişti stau trup şi suflet oamenii din popor, veniţi la Cluj în număr mare să-şi sprijine re­prezentanţii, moţii răspîndiţi prin satele din împrejurimi care aşteaptă nerăbdători rezultatul procesului, militanţii socialişti de dincolo de Carpaţi, din Re­gat, românii din strai­năt­ate. Adeziunea lor la cauza memo­­randiştilor este, în acelaşi timp, un gest de revoltă împotriva con­ducătorilor guvernului maghiar, împotriva conducătorilor iară nu nu a poporului maghiar — lucru evident în întreaga evoluţie a evenimentelor. Mihai Stoian îl subliniază cu diferite prilejuri, aducînd mărturie docum­entele. Astfel, în 1888, în perioada pre­gătirii Memorandu..i-i lui, I­oan Raţiu vroia ca acest act „să combată sistemul şi regimul, dar nu pe naţiunea maghiară“, iar în 1894 la Congresul naţio­nal de la Pesta, partidul mun­citorilor unguri (P.S.D.U.) pro­testa contra procesului din Cluj şi se declara solidar cu poporul român. Meritul principal al cărţii lui Mihai Stoian constă tocmai în refuzul unei înţele­geri unilaterale a evenimente­lor, în capacitatea de a situa faptele intr-un context mai larg, care depăşeşte mereu sala tribunalului şi textul stenogra­mei procesului , pentru a oferi, alături de analiza microscopică a detaliilor în timp, vederea de ansamblu peste timp. Numin­­du-şi cartea Procesul unui pro­ces, Mihai Stoian dezvăluie, încă din titlu, procedeul de const­uc­­ţie. Suntem­ aşadar avertizaţi că vom asista nu doar la recompu­nerea strictă a pieselor proce­sului memorandiştilor (este şi asta) ci la devenirea procesuală a unui proces juridic. Prin ur­mare, evenimentul va fi privit pe coordonata temporală a Isto­riei şi nu doar conjunctural. Autorul „sparge“ relatarea cronologică pentru a aduce o mărturie a viitorului care poate să elucideze un aspect rămas obscur în epocă, se întoarce în trecut pentru a găsi anticipări ale faptelor din prezentul ac­ţiunii, „iese“ din sala tribuna­lului pentru a reconstitui eveni­mentele petrecute la Viena, Paris sau Bucureşti, care aruncă o lu­mină nouă asupra depoziţiilor din proces, lansează ipoteze personale, pe care apoi le veri­fică şi demonstrează prin con­fruntarea documentelor şi a ver­siunilor provenite din surse di­verse. Rezultatul este o carte interesantă, de multe ori pasio­nantă la lectură, care, respec­­tînd adevărul istoric asupra procesului politic al Memoran­dum-ului, recompune atmosfera unei epoci tensionate, „piatră la hotar“ în evoluţia României moderne. Valentin F. Mihăescu ­­n chip paradoxal, mai fi mult decit în cazul al­■ tor genuri şi specii, ■ reportajul literar este, se pare, cel mai în­dreptăţit în aspiraţia sa de a fi un gen „complet“. Nu intră în discuţie, fireşte, caracterul practic nelimitat al disponibili­tăţilor sale în ordine tematică. Din acest punct de vedere — fapt demonstrat cu strălucire cel puţin de cei cîţiva mari ex­ponenţi ai genului — este de făcut observaţia comună potri­vit căreia reporterului de rasă mu , Poate ,şi nu trebuie să i se refuze absolut nici una din fa­ţetele existenţei, oricît de inso­lite sau de gingaşe ar fi aces­tea, şi, mai ales, oricît de greu ar fi accesul în miezul, mai exact, în „secretul“ lor. Suntem­ obişnuiţi — şi pe drept — a vedea în reporterul autentic un ins al cărui atribut esenţial re­­zidă în indiscreţia lui de un fel deosebit , adică o indiscreţie ce rezultă din fericita şi lucid - dramatica luare în stăpînire de către eul creator a sensurilor etic-filozofice şi social-politice, în ultimă analiză, existenţial­­umane, proprii realităţilor in­vestigaţia. Rămînînd la această categorie de elemente ce con­tribuie la definirea condiţiei reportajului literar, să arătăm că volumul de faţă *) recomandă pe unul dintre cei mai înzes­traţi practicieni ai genului iviţi în ultimii ani. Intîmplări în li­niştea unei fotografii, astfel, e o carte ce reţine de îndată aten­ţia prin extrema sa bogăţie te­matică. Nu este deloc greu­­să observăm că, în totalitatea lui, volumul e un soi de repertoar cvasicomplet al tematicii repor­tajului nostru contemporan. Sub acest raport, ambiţia tînărului autor de a se angaja la efortul de resuscitare a genului este neîndoielnică. Fiecare dintre piesele volumului pare că îşi propune să reia în discuţie, sin­­tetizînd-o una sau alta din „speciile“ de reportaj consa­crate prin uz tematic : reporta­jul de cuprindere larg descrip­tivă, monografică a unei aşezări (Lumea trebuia să aibă un în­ceput, Infinitul trece cîteodată şi prin centrul unui oraş de provincie), reportajul de evo­care a unui mare eveniment din trecut al cărui conţinut re­zultă din interferarea datelor de arhivă că observarea atentă a prezentului­­Linişte în mările de porumb. Intîmplări în liniş­tea unei fotografii. Cîteva clipe înaintea bătăliei de la Mără­­şeşti, deşi ştia că va muri, un om voia să mai citească odată „Romeo şi Julieta” etc), repor­­tajul-excurs într-o zonă geogra­fică exemplară prin mutaţiile spectaculoase produse în toate compartimentele vieţii social­­umane (Un om şi un cal leagă satul Albac de 6 continente. O femeie primeşte pentru durerea ei de o viaţă drept despăgubire un leu), reportajul-portret, a­­vind în centrul atenţiei chipul unui om reprezentativ pentru categoria socială şi profesională din care face parte­­împotriva unui anume viitor. Vara merge încet şi apoi din ce in ce mai repede. Omul care a auzit co­pacii strigînd, Dimineţile şi pri­­măverile unui om de cîmpie) ; în fine, şi mai direct : reporta­jul „agrar“ (Respectaţi mersul corăbiilor), reportajul „miner” (Dimineaţa, spre soare se por­neşte totdeauna din mijlocul pămintului, In sare totul devine etern), reportajul „marin“ (La 10 kilometri de acest punct în­cepe capătul pămintului, Porti­ţe, Gloria unei singure după­­amieze). Cum rezultă fie şi numai din această simplă înşiruire de teme, curiozitatea, „foamea de CARTEA DE DEBUT Ipostaze ale reportajului real“ a tînărului reporter este impresionantă şi, in această di­recţie, cartea sa oferă o lectură dintre cele mai captivante. Cor­nel Nistorescu este un observa­tor meticulos şi pătrunzător, la polul opus superficialităţii non­şalante a reporterului­ turist, a cărui mentalitate autorul nos­tru însuşi o combate în dese rin­duri. Dar propensiunea spre re­portajul „complet“ atît de te­nace vădită în volumul Intîm­­plări în liniştea unei fotografii, nu este exprimată doar de va­rietatea temelor abordate. Ches­tiunea are, în acelaşi timp, im­plicaţii de natură efectiv artis­tică, în ciuda extremei lor, con­cretele, tematice, reportajele lui Cornel Nistorescu, majoritatea, surprind prin valoarea lor lite­rară. Cu alte cuvinte, autorul este un veritabil prozator, căci, ca expresie în sine, reportajele sale cristalizează frecvent în structuri propolastice nu numai de mare eficienţă artistică, dar şi de o mare varietate a for­melor. Astfel, aproape la tot pasul, pe neaşteptate, epica dia­logată îşi dă întîlnire cu cea de atmosferă, cea introspectivă cu cea eseistică, cea discret ima­ginară, sprijinită pe abila com­pulsare a documentului revela­tor, cu cea sufocant documen­tară etc. Impresia noastră e că în per­soana lui Cornel Nistorescu avem un nuvelist ori un roman­cier care încă se ignoră. Un au­tor capabil a elabora pagini de „roman citadin“ pătruse de a­­mar-imperturbabila elegie a de­crepitudinii iremediabile, pre­cum acelea, de pildă, din Infi­nitul trece cîteodată şi prin centrul unui oraş de provincie nu are dreptul să-şi refuze o asemenea şansă. Privită din acest unghi, pe care, de altmin­teri, ea însăşi ni-l impune cu insistenţă, excelenta carte de debut a lui Cornel Nistorescu poate fi apreciată şi ca un stră­lucit „exerciţiu” premergător tentativelor epice pe care le aş­teptăm cu legitimă încredere.­emnă de toată lauda este iniţiativa Editurii „Eminescu“ de a lansa o nouă serie de cule­geri de reportaje ela­borate în grup de scriitorii ti­neri ce domiciliază în diferite centre culturale importante ale ţării. Seria debutează cu o cu­legere aparţinînd unor tineri scriitori din Arad **). Surpriza, extrem de plăcută, e de a con­stata că volumul nu reprezintă deloc o simplă şi întimplătoare juxtapunere de texte. Dimpo­trivă, ne aflăm în faţa unui pe­riplu reportericesc unitar, rigu­ros conceput, în aşa fel incit „orele oraşului Arad” se deru­lează armonios, într-o succesi­une coerent caleidoscorfică de imagini. Cititorul are revelaţia unei priviri avizate, subtil „dis­persată“ (in mod aproape jog­­d­an) în direcţiile esenţiale ale vieţii marelui oraş transilvan. Cele patru mari despărţituri ale sumarului sunt ele insele sem­nificative în sensul­­ că divulgă intenţia (împlinită) de axare a amintitului periplu reporteri­cesc în jurul inefabilei coordo­nate a scurgerii timpului din cele 24 de ore ale unei zile : I — în timpi­narea soarelui, II — Puterea zilei, III — Părel­nica blindeţe a înserării, IV — Un oraş nu doamne niciodată. Cit despre inevitabila impresie de eteroclit a „vocilor“ reporte­riceşti, departe de a supăra, din contră, se dovedeşte „mu­zicală“, antimonotonă. Este ceea ce rezultă din narativiismul patetic lşi livresc-istoricizant al lui Florin Bănescu, din descrip­ţiile stalizat-poematice ale lui Vasile Den, din incursiunile sentimental-vaporoase ale Caro­­linei Ilica, din „fotografiile“ na­­rativ-insecte ale lui Cornel Ma­­raudiuc, din subtil „psihologi­zantele” investigaţii ale lui Gheorghe Schwartz şi din „sla­­vicienile“, autohtonizantele des­cinderi în real ale lui Horia Ungurean­u. Nicolae Ciobanu *­ Cornel Nistorescu : „Intîm­­plări in linistea unei fotogra­fii”, Editura „Junimea“, 1978. **­ Florin Bănescu, Vasile Dan, Carolina Ilica, Cornel Ma­­raudiuc, Gheorghe Schwartz, Horia Ungureanu : „Orele ora­șului Arad“, cu un cuvînt îna­inte de Valeriu Râpeanu, Edi­tura „Eminescu“, 1978. d­ îhigmr* SfefK! «ssswisssv TM ifei fBWBR mume?a » La aniversare Urmare din pag. 1 mir, cu aproape trei veacuri în urmă, pentru însuşi titlul Hronicului său începînd cu daco­românii. Poporul a dus greul şi, în primul rînd, ţărăni­mea ; ea a fost „oastea cea mare“ şi a dat cei mai mulţi eroi, — cunoscuţi şi mai cu seamă necunoscuţi — şi cele mai multe victime. Şi de aceea poporului i se cuvine eterna glorie, de la Plevna, la Mărăşeşti, la 23 August 1944 şi mai departe, la ziua Victoriei, a părinţilor şi fraţi­lor noştri de pe întreg cuprinsul Ţării reîntre­gite acum şaizeci de ani. Centenarul Independenţei ne-a oferit, de asemenea, anul trecut, prilejul de a evidenţia cum tânăra clasă muncitoare din România a participat cu deplină dăruire de sine la această luptă. Prin atitudinea faţă de evenimentul aniversat azi, socialismul românesc, mişcarea muncitorească s-au ridicat la înălţimile sarcinii istorice de a fi exponenţii aspiraţiilor celor mai înalte ale societăţii româneşti, ale întregii naţiuni. Odată cu elanul şi izbînzile ostaşilor români, ale ţăranilor şi muncitorilor din România, sunt vrednice de subliniat conştiinţa socială şi pa­triotismul care au însufleţit în permanenţă ideologia unirii şi neatîrnării, gîndirea istorică şi social-politică a intelectualităţii noastre pro­gresiste, ai cărei fruntaşi — cărturari, oameni de ştiinţă, scriitori şi artişti — au participat activ, cu gîndul şi cu fapta, la realizarea mare­lui ţel popular. Aniversarea noastră urmăreşte să fundeze cu fermitate şi înţelesul general­ valabil al cîtorva din marile momente ale acestei lupte îndelungate pentru libertatea naţională şi so­cială a poporului român, a căror expresie mo­dernă specifică a fost insurecţia naţională, anti­fascistă şi antiimperialistă, precum şi concepţia românească despre libertatea şi egalitatea tu­turor celorlalte naţiuni, concepţie ilustrată admirabil, încă de acum o sută de ani, de edi­torialul din revista „Dacia viitoare“, care scria : „ca socialişti, noi fiind duşmani ai aces­tei despoieri de la om la om, nu putem fi decit împotriva celei de la popor la popor...“ Româ­nii au trăit multe, prea multe asemenea ne­dreptăţi. Gazetarii generaţiei mele îşi mai aduc aminte că, după ciuntirea Transilvaniei prin odiosul dictat imperialist de la Viena, contele fascist Ciano a devenit mare acţionar „ardelean“ al minelor de aur din partea locului. Odată cu celelalte împliniri, evocate mai îna­inte, acel eveniment, din 1 decembrie 1918, a exercitat o mare inrâurire asupra unirii forţelor revoluţionare şi democratice la scară naţională, asupra întăririi capacităţii de organizare şi mo­bilizare a maselor în lupta pentru independen­ţă, suveranitate şi democraţie, pentru profunde prefaceri sociale. Suntem­ de aceea pe deplin îndreptăţiţi ca privirea noastră retrospectivă să se îndrepte cu emoţie şi gratitudine spre trecutul sbuciumat şi glorios al patriei, din punctul de vedere al actualităţii, al socialismului victorios în ţara noastră. Pentru că apare evident că momentul istoric crucial la care ne referim acum, dacă n-a putut înfăptui integral atunci,­­ social­mente vorbind, — ţelul secular al maselor populare, a realizat cadrul propice pentru o mai accentuată evoluţie a economiei, ştiinţei şi cul­turii, pentru intensificarea mişcării revoluţio­nare a clasei muncitoare, a activităţii tuturor forţelor înaintate ale societăţii. A revenit Socialiştilor români, Partidului Co­munist, Român, misiunea istorică de a înfăptui pe deplin idealurile de libertate socială şi na­ţională pentru care au luptat înaintaşii cei mai luminaţi, de a realiza pentru prima oară unita­tea social-politică a poporului în cadrul statu­lui nostru naţional unitar — România socialistă, patria comună a tuturor oamenilor intîrnii, fără deosebire de naţionalitate, — de a asigura de­mocraţia şi progresul multilateral al societăţii noastre, garanţia unei epoci noi, a unei istorii contemporane al cărei animator spiritual este tocmai această unitate indestructibilă a poporu­lui român şi această demnitate naţională şi internaţională regăsite. ­ Jurnal de front şi condiţie umană • Un document de valoare istorică, socială şi în pri­mul rînd umană sînt paginile*) însemnate de profesorul Al. Vasiliu-Tătăruşi „în cele două carnete“ pe care le-a păstrat „cu mare îngrijire“, cuprinzînd Amintiri din primul război mondial (1916—1918). Numele celui ce a ţinut acest jurnal de front de o rară autenticitate e legat de generaţia eroică a învăţămîntului românesc de la 1900, formată din dascăli, pe care S. Mehedinţi îi numea „luminători“. Asumîndu-şi problemele culturali­zării satului, din epoca de glorie a şcolii lui Haret, aceşti „mari anonimi“ cum îi considera Nicolae Iorga, erau călăuziţi de mentalitatea ctitorului polivalent, ti­pică oricărui început de Renaştere. O ctitorie durată cu vorbe simple, cu un eroism al firescului, străin de cuvintele mari, este şi acest jurnal de front, scris pen­tru „ca să rămîie“ ca un fel de „document al vieţii“ trăite în „grele şi cumplite şi măreţe timpuri“ : „Aici, în şanţ, spre a nu fi văzut de aeroplane vrăjmaşe, scriu aceste rînduri şi două cîntece aud afară : cîntecul tu­nului şi al unei biete ciocîrlii. S-au deprins sărmanele FOCUL t£L MASlf 'i J­U­X REVISTA REVISTELOR Revue Roumaine nr. 8/1978 Aşa cum se desprinde şi din articolul redac­ţional, incepînd chiar cu acest număr Revista Română îşi propune să îmbrăţişeze în chip cît mai complex fenomenul cultural-artistic con­temporan, in aşa fel incit toţi cei interesaţi să poată fi în măsură a se informa intr-un grad tot mai sporit, de la sursă asupra dinamicii acestui domeniu al vieţii noastre spirituale. Su­marul acestui număr onorează in chip elocvent respectivul program. Din literatura română con­temporană se publică un semnificativ grupaj de poeme semnate de Virgil Teodorescu, un amplu fragment in romanul Caloianul de Ion Lăncrăn­­jan, cunoscuta nuvelă Cantonul părăsit şi schiţa Drăgaica, de Fănuş Neagu, şi un număr de trei poeme semnate de Constanţa Buzea. Cei patru scriitori sunt recomandaţi cititorilor prin scurte şi instructive note biobibliografice. Rubrica Studii şi comentări cuprinde o suită de eseuri de o stringentă actualitate pentru gândirea filozofică şi estetică din ţara noastră: La culture dans la vie des peuples (Mircea Maliţa), La function artistique des thèmes littéraires (Ignat Florian Bociort), Art populaire et unité ethnique (Paul Petrescu). In articolul Une Presence roumaine de prestige (rubrica Contacte), Luminița Varto­­lomei relatează despre succesele de mare pres­tigiu înregistrate de muzicianul român Mihai Brediceanu cu ocazia unui recent turneu peste hotare. La vie des arts este rubrica asigurată în acest număr de articolele semnate de Florian Potra (cinema), Anna Halasz (teatru) şi Dan Grigorescu (arte frumoase). La vie des livres şi Nouvelles aparitions completează în chip armo­nios sumarul acestui viu şi substanţial număr al Revistei Române, prin semnăturile lui Dumitru Belciu, Andrei Bantaş, Sorin Titel, C. Pavel şi Nora Iuga. A­t­4 viaţa cărţilor Circulaţia cărţii româneşti • Circulaţia cărţii vechi româneşti pe întregul teritoriu al ţării, în pofida,barierelor politice vremelnice, pune în lu­mină profunde semnificaţii sociale şi istorice. Prn aceasta, rezonanţa faptului de cultură se amplifică, iar lucrările de bibliografie, care urmăresc şi reconstituie drumul cărţii româneşti, îşi depăşesc interesul strict bibliografic, evi­denţiind o latură a permanenţei şi unităţii naţionale, ma­nifestată prin actul cultural al tipăririi, difuzării şi conser­vării cuvîntului românesc. Carte veche român­ească în Bihor *) de Florian Dudaş se dovedeşte a fi mai mult decit un catalog al cărţii româ­neşti pentru secolele XVI—XVII, şi anume — o cercetare a unui fenomen cultural cu multiple şi adinei semnificaţii. Reconstituirea circulaţiei, valorii şi receptării unui număr de 156 de exemplare, ale unor vechi tipărituri româneşti, în mare parte necunoscute, prezentarea lor analitică, or­donarea lor pe criteriul cronologic, individualizarea lor după locul de provenienţă sau de păstrare, conturează aspecte particulare ale fenomenului. Ceea ce interesează nu este atît metodologia cercetării, disciplina şi acurateţea identificării şi valorificării documentului, ci­ ceea ce se relevă dincolo de aspectul bibliologic. Scopul lucrării, de­clarat în prefaţă, este acela de a restitui „crîmpeie de viaţă culturală românească, din vremea medievală şi de început a epocii moderne, care atestă strădaniile spirituale ale unor oameni din popor, din Transilvania, Ţara Româ­nească şi Moldova, pentru unitate şi neatîrnare, pentru păstrarea limbii şi fiinţei naţionale“. Din această perspectivă, devine revelator faptul că de­ci» Evanghelierul românesc al lui Coresi, de la 1561, pină la Chiriacodromionul lui Mihail Ştefan, de la 1699, au circulat în Bihor aproape toate tipăriturile de valoare pentru isto­ria culturii româneşti. Secolul al XVI-lea este dominat de tipăriturile coresiene, receptate încă de la momentul apa­riţiei lor. Pe un fragment din Cartea cu învăţătură, scrisă ,,ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi­ a înţelege pentru oameni“, se păstrează cea mai veche însemnare cu litere chirilice, în româneşte, din Bihor­­.,Au scris Bane Petr. 1581“). Secolul al XVII-lea se deschide cu Pravila de la Govora (1640), imprimată şi într-o ediţie specială pentru Transilvania. Un ,,izvor de apă dulce şi purure curătoriu, adăpătoare de suflete omeneşti“, după caracterizarea lui Udrişte Năsturel, s-a dovedit a fi pentru lectorii transil­văneni — Evanghelia învăţătoare, de la 1642. Tipăriturile din Ţara Românească şi Moldova au circulat intens în toate cele trei provincii româneşti. După ieşirea din teascurile tiparniţelor de la Iaşi, Tîrgovişte sau Bucu­reşti, numeroase exemplare trec deseori în posesia diferi­telor obşti româneşti dintr-o parte şi alta a Carpaţilor. în­semnările de proprietate şi de lectori, cu vădită importanţă documentară, oferă posibilitatea de a urmări drumul unor exemplare pînă în Bihor. Florian Dudaş atrage atenţia asupra unei danii de la 1659, de pe un exemplar al Cazaniei lui Varlaam, întărită de protopopul Daniil „venit în pamentul Ardialului în zile lui Io­sihai Voivodu“. Domnitorul român şi fapta sa per­sistă încă, vii, după o jumătate de secol, garantul daniei voind a perpetua, spre posteritate, amintirea acelor zile ale domniei lui Mihai Viteazul, unificatorul celor trei ţări române. Ultima carte din catalog este Chiriacodromionul, Alba Iulia, 1699, „pentru folosul şi luminarea neamului, nostru Românesc“, tipărit de Mihail Ştefan la îndemnul lui Constantin Brâncoveanu, „neuitîndu-se de această dată neamului nostru Românesc aici în Ardeal“. Această tipă­ritură, asemenea Cărţii româneşti de învăţătură, a circulat şi în multe, copii manuscrise. Dincolo de caracterul docu­mentar al acestei cercetări bibliologice, se conturează per­manenţa conştiinţei unităţii naţionale. Gheorghe Buluţă •­ Florian Dudaş , „Carte veche românească in Bihor“, „Muzeul Ţării Crişurilor“, Oradea, 1977. Evocări antologice # Sub titlul de mai sus a apărut recent la Editura „Junimea“ din Iaşi o antologie *) ce însumează frag­mente din scrieri ale unor autori români. Sunt fragmente structurate în jurul unor figuri eroice din trecutul mai îndepărtat sau mai apropia­t al poporului nostru. în lunga sa introducere, antologatorul oferă explicaţii în legătură cu criteriile care au stat la baza demersului său, încercînd şi cîteva teoretizări în legătură cu con­ceptul de erori şi cu concretizările sale în literatura beletristică. Afirmaţiile din introducere sunt, în general, corecte, Constantin Parfene ferindu-se însă în mod con­secvent de orice disociaţie care ar putea să contrazică oricît de puţin ideile cunoscute de toată lumea din ma­nualele elementare de literatură. Un neajuns al intro­ducerii, de data aceasta cu totul vizibil, este şi tendinţa de lărgire nemăsurată a conceptului de erori, bună poate ca metaforă publicistică, dar nepotrivită într-un context al exigenţelor ştiinţifice. Nu numai că nu res­pectă adevărul, dar nu are nici un sens şi nu este de nici un folos încercarea de a demonstra că în categoria eroilor intră de fapt mult mai mulţi oameni decit s-ar crede. Făcînd un asemenea sofism nu se obţine decit o diluare a conceptului, o minimalizare a concretizări­lor sale reale. Trecînd peste discutabilul punct de vedere al intro­ducerii, am recitit cu plăcere o serie de fragmente da­torate unora dintre marii noștri prozatori. Astfel, în pri­ma parte a antologiei figurează Mihail Sadoveanu, cu un fragment din Fraţii Jderi, în care este surprinsă fi­gura lui Ştefan cel Mare : „Vodă Ştefan, călcînd atunci în al patruzecilea an al vîrstei, avea obrazul ars proas­păt­ de vîntul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor cărunţită. Avea o puternică strîngere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dina­intea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus“. Remarcabile sunt şi fragmentele semnate de Panait Istrati, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Laurenţiu Fulga, Eugen Barbu, Titus Popovici. Tot în prima parte a antologiei, intitulată Eroi au fost..., se află şi cîteva texte, a căror prezenţă este justificată doar de faptul că se referă la cîţiva dintre marii eroi ai poporului nostru, dar nu şi de calităţi literare. Aceste texte seamănă între ele în mod vădit şi antologarea lor nu este explicabilă decît prin dorinţa de a demonstra că aria literaturii noastre, de inspiraţie istorică este mare. Mult mai nimerit , ar fi fost dacă antologatorul s-ar fi oprit la un număr limitat de autori, renunţind la textele cu discutabilă valoare literară. A doua parte a antologiei cuprinde cîteva reportaje şi interviuri scrise în ultimii ani. Sunt texte ce indică profesionalitatea autorilor. în centrul lor se află figuri de oameni ai zilelor noastre, care s-au ilustrat prin abne­gaţie în diferite domenii ale vieţii sociale. Reţinem în mod special reportajul intitulat începuturi la Lotru de Paul Anghel, de o remarcabilă elocvenţă colocvială, nutrită dintr-o riguroasă documentare, precum şi interviul in­genios al Ecaterinei Oproiu, intitulat Femeia triumfă­toare. Voicu Bugariu #­ Culegere de texte, introducere și note de Constan­tin Parfene, pasaj d­e ra­i şi iad­, cum ne-am aeprins şi noi“ a­şa cum subliniază Petru Ursache, autorul prelaţei ce în­soţeşte volumul, „informaţia cuprinsă în text ar fi ex­trem de utilă, pentru redactarea unei sociologii a răz­boiului“, căci e semnificativ modul în care Al. Vasiliu- Tătăruşi priveşte, aude şi înţelege acest război purtat cu speranţa „să văd îndeplinindu-se visul cel mare de împlinire a ţării noastre“. El vede în primul rînd oa­menii şi destinul lor în război. E impresionant numă­rul de nume evocate şi invocate de amintirea sa, cali­tatea fundamental umană a memoriei. Nu întîmplător jurnalul se încheie cu un fel de galerie de chipuri cu­noscute în război, cu un panopticum al amintirii pre­zentând cartierul brigăzii 28 infanterie : • „ca să nu uit pe bunii mei camarazi de război“. Altfel, războiul e mai mult auzit : „Din cit am putut trage cu urechea starea oştirii noastre îi bună“. Sau : „aducătoarea de moarte cîntare a obuzelor şi a sfărîmăturlor de obuz“. Situaţia fronturilor e auzită : „Nemţii tot hodorogesc cu tunurile şi nu ştiu ce au ai noştri de tac“. E sem­nificativă în acest sens mai ales ultima parte a jurna­lului, un fel de basorelief al războiului săpat din linişte şi bombardamente. Din bucuria şi încrederea în victo­rie, nerostite ale celui ■ care aude­ mereu glasul tunurilor româneşti şi tăcerea celor vrăjmaşe. Marşurile chinui­toare, săparea tranşeelor, nesomnul, foamea, setea chi­nuitoare, bolile, moartea camarazilor, micile bucurii le­gate de o masă mai bună, de un pahar de „năuceală“, de o clipă de­ răgaz sa­u de,o, st­risoare ,vepită de-acasă, se decupează treptat din acest­ jurnal,­■ scris cu meticu­lozitate, pe zile şi pe lire, trecut „pe­­curat“, completat şi umanizat, căci devine un fel de prieten chemat pe nume : „Zi, carneţelule !“. Toate acestea compun ima­ginea condiţiei umane în război, circumscriu eroismul şi patriotismul omului simplu, niciodată evocate, dar întotdeauna prezente în nostalgia şi dorul de casă, în neliniştea cu care sunt urmărite mişcările inamice, în compasiunea faţă de destinul celorlalţi. Iată cum e zu­grăvită armata română cu un sentiment al apartenenţei şi cu o durere de o rară autenticitate : „nămol de lume de-a noastră“ (s.n.) Sau iată o încercare de­ tipologie a ostaşului român : „Atunci am văzut fire şi inimă ostă­şească la nişte oşteni... Era vreme de război, dar un soldat cinta dintr-o triştă un cîrtiec de joc cam nădu­şit — mi se pare „Slănicul“, iar alţi patru jucau de duduia pămîntul, parcă n-am fi fost pe front in faţa Mărăşeştilor“. Scris pentru a rămîne o ctitorie a me­moriei despre oameni şi vremuri, jurnalul de front al profesorului şi furierului Al. Vasiliu-Tătăruşi e brăzdat mai puţin de meandrele autobiografiei, deşi evocă în egală măsură viaţa autorului său, impresionînd în pri­mul rînd prin valoarea lui de memento, prin galeria de portrete ale unor eroi anonimi, prin harta sufletului ostașului român așa cum se identifică ea cu harta răz­boiului nostru din 1916—1918. Doina Uricariu *) Al. Vasiliu-Tătăruși­­ Focul cel mare, Amintiri din primul război mondial“, (1916—1918), ediţie întregită de Ion Arhip şi Dumitru Vacariu, Editura „Junimea“, 1978. Prezenţa Şcolii ardelene • Acaparaţi cum erau de un acerb militantism poli­tic, social dar şi cultural-ştiinţific, corifeii şcolii lati­niste, prin chiar aceasta, au făcut dificile ori chiar imposibile eforturile acelor istorici care au încercat cu­prinderea lor într-o istorie a literaturii române în care criteriul estetic să funcţioneze cu fermitate. Cu singura bine-cunoscută excepţie a lui Ion Budai-Deleanu. Iată, însă, că li peste această situaţie delimatică — în­ apre­ciata colecţie Restituiri a editurii Dacia, se publică o antologie de Poezii, proză, tălmăciri puse sub genericul Şcolii ardelene. Aflat pe un teren inedit şi categoric dificil, îngrijito­rul acestei merituoase ediţii *), Mihai Gherman, îşi con­duce întreprinderea cu destulă derută, jertfind arbitra­­­riul unor criterii formale, insuficiente pentru închega­rea organică a cărţii sale. Căci, grupînd materia sub denumirile Poeţii, Prozatorii, Traducătorii — comite eroarea de a atribui prin abuz calităţi pe care scriitorii vizaţi le-au avut în mod insuficient, conjunctural şi ade­sea numai ca atribuţie secundară. Iar în interiorul aces­tor grupe, editorul ordonează alfabetic autori ce recla­mau o mai vie­­cuprindere a textelor care astfel s-ar fi putut coaliza în structuri­ semnificative. Ca să nu­ mai spunem apoi că, sub comandamentul seriei în care edi­tează, Mihai Gherman se foloseşte in principal de texte inedite sau cu o circulaţie minimă, însă face o mare excepţie cu fragmentele din Ţiganiada lui Ion Budai- Deleanu. Faptul ar putea fi motivat prin aceea că, fără respectivele fragmente, imaginea literară a şcolii lati­niste ar fi fost văduvită de contribuţia ei cea mai impor­tantă. Admiţînd aceasta, nu putem atunci să nu regre­tăm că licenţa n-a fost aplicată şi lui Petru Maior pre­zent aici cu zgîrcenie — cînd fragmente de notorietate din textele lui polemice i-ar fi adus o imagine mai viguroasă, din perspectiva­ literaturii. O altă problemă ce s-a impus cu stringenţă editorului a fost aceea a dialecticii dintre literar şi documentar, pen­tru că în cazul latiniştilor, adesea într-un text ştiinţific patosul poate provoca transfigurarea artistică, în timp ce destule încercări beletristice rămîn numai pentru cît documentează asupra epocii. Aşa şi în cazul acestei an­tologii, destule pagini — cu farmecul lor naiv adesea, sau altădată sublim —grotesc — edifică asupra gustului curent într-o epocă şi într-un mediu, ori descoperă iz­voare literare ale unor opere ulterioare, din maturita­tea literelor naţionale. Dacă trecem peste acestea, ca şi peste Ţiganiada, ca prea cunoscută, merită o atenţie specială Elegia nobilului transilvan a lui Gheorghe Şin­­cai (aici, în traducerea făcută de Teodor A. Naum din originalul latinesc), pentru surprinzătoarea ei atmosferă de curtenie, de sociabilitate intelectuală, deosebită de imaginea luptătoare cu care fuseserăm instruiţi şi care simplifica epoca. Dar centrul de greutate valorică a acestui volum este dat de prezenţa lui Samuil Micu Clain cu pagini de ex­cepţională ţinută literară. Descrierea sfîrşitului de dom­nie şi de viaţă, a lui Constantin Brâncoveanu aminteşte întrutotul istoriile de mai tîrziu ale lui N. Iorga. Ceea ce la istoricul din secolul nostru este arhaism stă cu naturaleţe deplină în textul corifeului şcolii latiniste. în plus chiar, fraza îşi are aici propoziţiile secundare în mai deplină simetrie, cu o înaintare topică mai ordo­nată, mai severă. Neafectat, deloc sau ,prea puţin, de ceea ce va fi la opri fraţii »săi­ morbul latinist, Samuil Micu Clain scrie o frază puternică, grea de substanţă, tensionată şi de o concizie ce nu-şi găseşte prea reped­e un termen de comparaţie în toată literatura noastră. Mărturie stau şi tălmăcirile sale din Patristică şi mai ales Cvitarea cântărilor, capodoperă a tuturor traduce­rilor cîte le avem la acest text, cu un sunet de clasici­tate aspră, cu o cadenţă de solemnitate dură, întune­cată, ce o ridică mult, şi peste traducerea din 1688, încă valabilă ca limbă literară dar pe alocuri aburită de scurgerea vremii şi peste prea artist-serizuala variantă Gala Galaction — Vasile Radu. Există un farmec lexical indicibil ce caracterizează vechile texte ardelene (altul decit al cronicilor, dar com­parabil) și el este cu deosebire prezent în această anto­logie. Este farmecul unei limbi impracticabilă astăzi, dar familiarizîndu-se treptat, cititorul îşi va crea dispo­ziţia necesară pentru ca ulterior să poată parcurge fără vreo dificultate, fie şi numai prin fragmente, marile texte ale corifeilor şcolii latiniste, încă de o actualitate ideologică atît de mare. Ion Papuc­ i) Școala ardeleană­­ (Poezii, proză, tălmăciri), edifie îngrijită de Mihai Gherman, Editura „Dacia“, 1977. V

Next