Luceafărul, iulie-decembrie 1978 (Anul 21, nr. 26-52)

1978-12-02 / nr. 48

V­V Memoria pămîntului românesc din ’29 noiembrie a tratat intr-un mod pa­noramic ideea de unitate naţională a României din punctul de vedere al cî­­torva vorbitori care au abordat dife­rite laturi şi nuanţe ale problemei. Din suma luărilor de cuvînt, ca şi prin accentele puse de redacţie, s-a putut deduce limpede sensul profund al existenţei şi evoluţiei noastre na­ţionale. Acad. Ştefan Pascu a schiţat în eseul său o imagine a armoniei sis­temului nostru de principii ale poli­ticii externe cu acelea ce guvernează dinlăuntru societatea română de azi. Prof. univ. Ştefan Ştefănescu a pre­zentat circumstanţele­ unirii de la 1 Decembrie 1918, accentuînd faptul că unitatea naţională e rezultatul unei confluenţe de motive şi stări de lu­cruri în interior şi în viaţa interna­ţională. Ideea de reconstituire a ve­chii Dacii, însufleţită şi de aminti­rea unirii lui Mihai Viteazul, a exis­tat, ni se spune, ca un curent foarte puternic de opinie atît in mase cit şi pe plan cărturăresc — a catalizat un impuls general de solidaritate a ro­mânilor de pe ambele părţi ale Car­­paţilor. Apoi, Vasile Nicolae a adus detalii despre sentimentul construcţiei naţionale, caracteristic socialiştilor şi comuniştilor de început de secol. Mai mult, V. Nicolae a sugerat ardoarea de Clipe de răscruce pionierat a acestora, încrederea lor (justificată, s-a văzut) în reuşita pro­iectului de desăvîrşire a unităţii na­ţionale. Mircea Muşat a vorbit despr­e importanţa epocii actuale şi deschide­rea spre viitor a ţării noastre. De la Cluj la­ Tîrgu Mur­eş au fost transmise două luări de cuvînt care au tratat cu precădere problema naţionalităţilor conlocuitoare în perspectiva unirii de la 1918. Clipele de răscruce în istorie — deci şi unirea Transilvaniei cu România — au unit oamenii cinstiţi din toate zonele ţării. Ultimul punct al emisiunii, comen­tariul General Loc. Gheorghe Gomoiu, ne-a adus în plină actualitate, refe­­rindu-se la unanimitatea de opinie şi entuziasmul cu care cetăţenii patriei aprobă atitudinea pe care au avut-o tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi dele­gaţia României la Consfătuirea re­centă a Comitetului Politic Consulta­tiv al Tratatului de la Varşovia. Vor­bitorul a menţionat coordonatele eco­nomice şi politice ale unităţii de ac­ţiune a României, pacifismul umani­tar, echilibrat al ţării noastre asociat cu simţul răspunderii, hotărîrea Româ­niei de a rămîne consecventă princi­piilor ei de politică externă, prin care îşi asigură o existenţă naţională demnă. Ioana Ieronim r G. Călînescu şi scriitorii transilvăneni Corespondenţa lui G. Călinescu cu Al. Rosetti dezvăluie citeva din ideile de laborator ale isto­riei literare căli­­nesciene. „Ideea mea, scrie G. Că­­linescu, este că centrul literaturii noastre este Ar­dealul“. Şi în altă parte, după ce opera a fost dusă pînă la capăt, re­vine cu explicaţii : „In concluzie, do­vedesc că litera­tura română îşi are sediul mai ales în Ardealul ocupat (Coşbuc, Rebreanu ş.a.), pe versanţii munţilor, pe margi­­t­ •­u­rile graniţilor (Sla­vici), că terito­riul ei de formaţie este tocmai ceea ce ni­se contestă“. Intenţia criticului este de a anexa şi o hartă de o subliniată figuraţie plastică care să arate mai ales­­ străinilor speciala configuraţie a geografiei literare ro­mâneşti. Ideea e prezentată de altfel şi în Istoria literaturii rom­ne de la origini nîna în prezent, în capitolul despre Specificul naţional, unde G. Calinescu, voind a contura specificitatea, se o­­preşte mai ales asupra a ceea ce el numeşte „românii din centru“. „Ardelenii mai cu seamă şi subcarpatinii au această calitate“, zice cri­ticul. Dincolo de orice alte comentarii avem­ aici dovada că în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent scriitorii Transilvaniei sînt ur­măriţi cu un ochi atent, criticul avînd proiectul de a urmări literatura română atît în planul strict al esteticului cît, şi în configu­raţia ei istorico-geografică. Cartea a stîr­­­­nit la apariţie un cor de proteste, nemulţu­miri mai trezeşte şi astăzi, de vreme ce nu e reeditată, şi dată fiind conjunctura istorică a apariţiei ei este de presupus că această orientare a cărţii şi-a avut şi ea rolul e­ în procesul vio­­lent care s-a făcut lui G. Călinescu în presă. Noutatea atit de izbitoare a acestei istorii lite­rare n-a fost încă descifrată în întregime, ceea ce face posibilă resuscitarea unor fraze vetuste asupra ei. Raza acestei istorii literare era fără precedent și a fost automat comparată cu sin­gurele istorii literare de mai mari proporţii ale vremii. In primul rind cu istoria literară a lui Nicolae Iorga, de circa trei mii de pagini în opt volume, şi cu aceea a lui E. Lovinescu de peste o mie de pagini in patru volume. Juxtapunerea lor era motivată şi de faptul că prima începea cu literatura epocilor vechi, absente din a doua, şi de faptul că istoria lui E. Lovinescu se des­chidea acolo unde se termina de fapt aceea a lui N. Iorga. Intr-un studiu asupra Sensului tra­diţiei, Mircea Martin lua şi el recent ca singure repere de confruntare ale lui G. Călinescu doar pe N. Iorga şi E. Lovinescu. Chestiunea e mai puţin simplă decît pare. Rap­ortul dintre G. Că­linescu şi predecesorii lui nu se poate face însă mecanic. Cercetarea atentă a istoriei lui literare ne arată că doar în privinţa duratei cele trei lu­crări se suprapun, spiritul fiecăreia dintre ele fiind­ însă altul. Şi­ G. Călinescu acordă atenţie fon­dului autohton ca şi Iorga, după cum este inte­resat şi de fuziunea dintre fondul autohton şi modernitate, chestiune care intra în primul rind în vederile lui E. Lovinescu, dar el stabileşte ca centru de greutate al întregii lui istorii perioada clasicilor: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, ceea ce nu făcuse nici unul din cei doi. Litera­tura română veche este privită de G. Călinescu dinspre Eminescu, Caragiale, Creangă. Noutatea argheziană e privită și ea tot de pe acest promontoriu a literaturii române. Miza lui G. Călinescu e secolul XIX. Miza lui N. Iorga :;se fixează înaintea acestui, secol, E. .Lovinescu tipariază pe valorile „care se impun mai ales după cel de al doilea război mondial. Dacă trebuie să căutăm un precursor a! lui G. Călinescu acesta este Ibrăileanu. Criticul Vieţii româneşti este cel care a stăruit asupra valorilor literare juni­miste, chiar şi după ce Mihail Dragomirescu le părăsise cu totul, întreţinînd vie flacăra intere­sului faţă de ele. Eminescu, Creangă, Caragiale sunt marile lui mize, preocupările constante din preajma lui 1900 pînă la sfîrşitul carierei. Ibrăi­leanu l-a apărat pe Caragiale de atacurile lui E. Lovinescu din 1912, el a dat primele comen­tarii memorabile asupra lui Creangă şi tot el, după război, este deschizător de drumuri în exegeza eminesciană modernă ca şi în stabilirea criteriilor pentru o ediţie nouă a poeziilor lui Eminescu. In predilecţia pentru Eminescu şi Creangă, Ibrăileanu se întîlneşte cu G. Călines­cu, apariţia monografiilor acestuia despre clasici dindu-i prilejul să recunoască in el un urmaş. Interesanta poziţie istorico-literară a lui G. Ibrăi­leanu, ca si influenţa lui asupra unei veneraţii de critici au fost semnalate de Pompiliu Constan­­tinescu în 1942 : «In evoluţia criticii de analiză, scrie probul cronicar lite­rar, Ibrăileanu apare astăzi mult mai aproape de Maiore s-a dorit propriii lui discipoli şi mult mai depărtat de Gherea, cu toate aderentele lui la „critica ştiin­ţifică“ a veacului trecut , iar prin teoriile asupra „specificului naţional“, Ibrăileanu este opus gherismului, depănînd unele fire maioresciene, d­'n care şi-a constitiit apoi o dogmă, don­mind şi pe Maiorescu însuşi, şi pe Iorga». Scrisă la un an după apariţia marii -stem '»i-are r*'--_ nesciene, care se termina cu faimosul capitol dedicat „specificului naţional“, caracterizarea nu ni se pare întimplătoare. Pompiliu Constanti­­nescu, fără să discute aici opera lui G. Căli­nescu, semna'ează nnm­iu! de -+sr-i d'ntre ea și perspectiva adusă de Ibrăileanu. El precizează pentru prima dată în critica noas­tră rolul jucat de G. Ibrăileanu în posteritatea cr’t'e'i 'ui Titu Mi­orescu : „D’ntre r 'rii postmaiorescieni, dintre care fac parte d. Mihail Dragomirescu şi d. E Lovinescu, G. Ibrăileanu este primul glosator interesant al valorilor este­tice junimiste. (...) Mai mult chiar, s-ar putea spune­ că Ibrăileanu, pe premisele criticii maio­­resciene, care afirmase importanţa lui Creangă, Eminescu şi Caragiale, trage fructuoase concluzii din înseşi judecăţile ei de valoare, prin analize estetice, prin investigaţii istorico-literare şi prin d-sneiadi so-'o'oeîce. Except-'nd ne Cam­mie, d. M. Dragomirescu, discipol direct al lui Maio­rescu, n-a scris nimic mai semnificativ decît Ibrăileanu, asupra lui Creangă şi Eminescu , rămas la critica de principe, împinsă spre sistem, şi la analiza didactică, d. M. Dragomi­rescu, asemeni tuturor discipolilor direcţi ai lui Maiorescu, n-a trecut de preliminarii, în studiul celor trei mari valori estetice junimiste. Şi chiar un maiorescian prin derivaţie, fixat în planul exclusiv estetic al criticii, ca d. E. Lovi­nescu, n-a valorificat nici pe Creangă, şi nici pe Eminescu, iar pe Caragiale l-a văzut prin prima sorio­psiei lui Ibrăileanu, din Spiritul critic, socotindu-l un simplu înregistrator literar fie fraviruri perimate“. In sfîrşit, în 1936, G. Călinescu indică şi el pe Ibrăileanu ca precursor al modernităţii literare româneşti scriind concluziv : „Calea criticei de mîine este aceea pe care o arată Ibrăileanu“. Dacă această declaraţie poate fi bănuită de unii de partizanat faţă de Viaţa românească, G. Călinescu a fost acuzat de acest lucru, s-o comparăm cu a lui Pompiliu Constan­­tinescu la care această bănuială ar fi ridicolă. Iată ce afirmă un critic in care toată lumea vede un discipol al lui E. Lovinescu : „Ibrăileanu ră­­mâe cel mai important precursor al criticii postlovinesciene, care prin critica de texte, prin istorie literară, prin biografism şi studiul valo­rilor de artă, duce şi mai departe spiritul iniţia­tor al maiorescianismului. Un G. Călinescu, un Perpessicius, un Şerban Cioculescu şi un Vla­dimir Streinu, cu mijloace diferite şi în sectoare speciale, perpetuează, în ce priveşte adîncirea lui Eminescu, Creangă, Caragiale şi Maiorescu (neutru cel din urmă putem ndsufni şi pe d. E. Lovinescu), atît pe shematicul Maiorescu, cît şi pe analistul, istoricul literar şi criticul de texte Ibrăileanu, ale cărui iniţiative au menţinut treaz interesul pentru primele valori clasice ale scrisului românesc“. Filiaţia înfăţişată de Pom­piliu Constantinescu, combătută mai tîrziu de E. Lovinescu în ciclul junimist, este ex­trem de sugestivă. Ea precizează marele itinerar al criticii şi istoriei literare româneşti care a dus la resuscitarea valorilor clasice şi implicit la apariţia unei istorii literare de propor­ţii, întemeiată axiologic mai ales pe a­­ceste valori. De e vorba să stabilim cui îi este îndatorată istoria literaturii scrisă de G. Călinescu paginile cărora ne vom adresa cu precădere vor fi cele semnate de Pompiliu Con­­stantinescu, Perpepe-"rus. Serban I­­oconescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu. Dacă de la G. Ibrăileanu trec in controversata istorie lite­rară a lui G. Călinescu perspectiva de lucru, dis­tribuţia regionalistă, specifismul, numeroase ju­decăţi de valoare, echipa de critici foiletartişti de după primul război mondial este cea care prelucrează o materie istorico-literară încă in­formă pregătind terenul întreprinderii calines­­ciene în care se află zidită, ca în mănăstirea meşterului Manole, decisiva lor contribuţie. Scriitorii transilvăneni prin care­­ Călinescu ilustrează vigoarea creatoare a Transilvaniei sunt in ordine Ion Budai Deleanu, Slavici, G. Coş­buc, Iosif, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Aron Cotruş, Lucian Blaga, Pavel Dan la care se adaugă în compendiu, Ion Codru Drăguşanu şi Mihai Beniuc. Cine va face istoricul acestor valori literare va constata că ele fie au avut o soartă vitregă, fie au fost contestate, fie cel puţin controversate. Fixarea parţială sau deplină a acestor valori se realizează în pofida ezitărilor iniţiale, în această întinsă panoramă­ pe care G. Călin­escu o face lin­­erelor , române. O mare restituţie ,rtin nunnt de vedere strict estetic este Ţiganiaila, la Budai Der­­­leanu el vede cea mai însemnată realizare a poeziei româneşti de pînă la Eminescu. Interesul pentru ţiganiada a fost întreţinut de Aron Den­­susianu şi G. Bogdan Duică. Judecata de valoare a lui G. Călinescu nu se poate revendica decît de la sumarele evaluări estetice ale lui Ov. Densu­­sa­nu, Mihail Dragomirescu şi de la orie m-- ex­tinse ale colegului de generaţie Perpessicius. Ion Codru Drăguşanu, recuperat de N. Iorga la începutul secolului, este reeditat mai tîrziu şi de Şerban Cioculescu. G. Călinescu, atent la restituirile operate între timp, îl include în compendiu. Cel mai important act de justiţie literară îl re­prezintă însă capitolul despre Slavici. Neglijat de Maiorescu, lacună care va trece şi la alţii, proza lui Slavici se va izbi de negaţia decisă a lui E. Lovinescu şi, mai ales, Domniliu Constamti­­nescu. Curioasă intoleranţă a modernilor faţă de un modern. Interesant însă este că cei ce au sen­timentul valorii lui Ion Slavici sunt criticii acu­zaţi de lipsa de intuiţie estetică : N. Iorga, con­secvent în a afirma preeminenţa prozatorului din 1890 pînă în 1934, Mihail Dragomirescu şi Ov. Densusianu. Li se alătură un alt critic bagate­lizat de mulţi : N. Davidescu. Cu Slavici, despre ale cărei proze se spun acum în istorie lucruri fundamentale, Mara e considerată „aproape o capodoperă“, G. Călinescu realizează cea mai spectaculoasă restituţie literară, plasîndu-se în­­tr-un de­mer spec+î'?z superior tuturor con­temporanilor săi, G. Coşbuc este şi el un caz de repunere în drepturi. Entuziasmului iniţial stârnit de poet la Junimea şi exprimat prompt de C. Stere şi D. Evolceanu, urmaţi la trei ani de M. Ungheanu Continuare în pag. a 9-a Literatura şi «unirea cu ţara» stăzi, la şase decenii de la făurireaa unităţii naţionale, dacă aruncăm o pri­vire anterioară anului 1918, observăm un fapt cu profunde semnificaţii şi anume acela că, în privinţa literaturii şi in general a vieţii spirituale, unirea se să­­vîrşise cu mult mai-nainte şi am îndrăsni să spunem cu secole înainte. Conştiinţa aparte­nenţei comune a românilor din Moldova, Mun­tenia şi Transilvania, bazată pe originea lor co­mună şi pe aceeaşi istorie între hotarele vechii Dacii, pornind încă de la cronicari, a atins un punct de culme in vremea Şcolii Ardelene prin­ lucrări fundamentale datorate lui Şincai, Micu, Maior si altora. Revistele literare apărute în România, pe de o parte, precum şi­­ cele din Transilvania, pe de altă parte, şi-au intensificat legăturile intr-o asemenea măsură incit am putea spune că, odată cu Revista română a lui Alexandru Odobescu, din 1861, dar mai­­ales cu Convorbirile literare din 1867, con­­tinuind cu Contemporanul (1881), Vatra (1894) și mai ales cu Semănătorul (1901), literatura română din Transilvania este considerată ca o parte integrantă a literaturii române, ceea ce şi era de fapt. La rîndul lor, publicaţiile literare româneşti din Transilvania, şi în primul rind Foaia pentru minte, inimă şi literatură, Familia, Tribuna (1884) (care, cum se ştie, nu era numai un ziar politic ci şi literar) şi apoi Luceafărul (1902) se considerau ele însele ca făcînd parte din cultura română. In paginile Convorbirilor literare, ca să ne restrîngem la acest exemplu, s-au publicat scrieri literare aparţinînd autori­lor de peste munţi căci revista, ca şi Dacia li­terară (1840), ca şi România literară (1855), îşi propunea să dea o imagine completă a valori­lor româneşti din toate ţinuturile. Astfel că Slavici, încă student la Viena, publică la Con­vorbiri literare (începe cu Fata de birău) iar mai tirziu, în 1888, Coşbuc trimite Nunta Zam­firei aceleiaşi reviste, care o publică. La rîndul lor scriitorii din „Regat“ trimit foilor­ tr­ansil­­vănene producţiile lor, astfel că tînărul elev de 16 ani, Mihai Eminescu, debutează la Familia lui Iosif Vulcan din Pesta. Mai tîrziu, acelaşi Eminescu va trimite Albinei Federaţiunii studii despre teatrul românesc şi altele. Aşa cum se ştie, scriitorul cu cea mai largă difuzare în Tran­silvania în secolul trecut era Vasile Alecsandri, foarte perseverent în paginile Familiei, mai cu seamă, iar o statistică din secolul trecut, privi­toare la repertoriul dramatic al „Societăţii de teatru­ din Ardeal“.* consemnează aceeaşi predo­minanţă a lui Alecsandri cu întregul său reper­toriu de comedii. Ştim, de asemenea, cît ecou aveau în Transilvania turneele teatrelor din Bucureşti şi Iaşi, mai cu seamă cel condus de Mihai Pascali cu repertoriul său de piese is­torice. Interesul scriitorilor din România pentru Transilvania a fost permanent, pentru mulţi Transilvania era un ţinut fascinant în primul rind prin zbuc­iumata-i istorie. Este de-a drep­tul emoţionantă marea pasiune a lui Eminescu pentru Ardealul pe care l-a parcurs cu o ade­vărată evlavie în suflet. Romanul Geniu pustiu şi poemul Mureşan sunt er­ofund ilustrative pen­tru atmosfera spirituală cu care marele poet contempla Transilvania eroică. Din aceste ţinu­turi româneşti au venit, în Principate, dascăli şi căr­turari străluciţi precum Gheorghe Lazăr, Ioan Maiorescu, S. Bărnuţiu, Laurian, iar mai tîrziu scriitori străluciţi ca Slavici, Coşbuc, Oc­tavian Goga, Rebreanu ş.a., al căror merit în strîngerea unităţii româneşti este nepreţuit. Slavici, de pildă, este scriitorul care, introdu­­cind în Transilvania limba literară a Convor­birilor de la Iaşi ori a Timpului de la Bucureşti, a adus imense servicii cauzei unităţii naţionale. Lozinca sa, „Soarele pentru toţi românii la Bucur­eşti răsare“, principiu călăuzitor al Tribu­nei de la Sibiu al cărei director era, a pregătit, mai mult decît acţiunile sale politice (ce nu s-au dovedit totdeauna inspirate) enor­m­onim­a publică în vederea „unirii cu ţara“. Avea drep­tate, de aceea, unul din apărătorii săi la pro­cesul din 1919 să afirme că „directorul Tribunei trebuia răsplătit şi nu sancţionat, căci e un ade­­vărat erou al cauzei unirii“. Se poate, intr-a­devăr, spune că, emancipîndu-se de sub tutela etimologismului şi urmînd principiile ma­xox­es­­ciene, literatura şi publicaţiile lui Slavici au unificat, în fapt, limba română din cele trei ţinuturi. Nu e de mirare, de aceea că, imediat după Slavici, în Transilvania a apărut o ple­iadă de mari scriitori, în 2—3 decenii, cît nu apăruseră înainte în timp de secole : Coşbuc, Şt. O. Iosif, O. Goga, L. Rebreanu, I. Agârbi­ceanu, L. Blaga ş.a. Meritul este, în egală mă­sură, al lui Slavici dar şi al direcţiei literare pe care o urma şi care era cea junimistă. Mulţi cred că atitudinea lui Titu Maiorescu, el însuşi fiu de ardelean, fată de Ardeal, ar fi fost ostilă (evident pe plan cultural), amintindu-se studii precum : în contra şcolii Bărnuţi­i, Limba ro­mână în jurnalele din Austria, In lături ! ş.a. La­ mijloc este însă o profundă eroare căci, după opinia noastră, tocmai frecvenţa referiri­lor la Maiorescu la literatura şi cultura tran­silvană ca şi severitatea cu care o comentează probează contrariul. Maiorescu era, adică, pro­fund preocupat de destinul culturii române de peste munţi şi violenţa cu care respingea anu­mite orientări ce i se păreau dăunătoare toc­mai cauzei naţionale a românilor din Transil­vania ar putea pierde, în marea lor luptă na­ţională, tocmai instrumentele culturale, cărora el le acordă o extremă importanţă, în primul rind limba literară. Cinci critici de la Iaşi sau Bucureşti se ocu­pau de literatura română ei aveau mereu în vedere şi operele scrise peste munţi. Maiorescu, în Literatura română şi străinătatea, nu se opreşte numai la scriitorii moldoveni şi mun­teni ci, în egală măsură, la cei din Transilvania. După 1900 va face raportul de premiere al Poeziilor lui Octavian Goga din 1904, publicate, în mare parte, la Luceafărul. Unul din studiile rezistente ale lui Gherea este cel despre Poetul ţărănimii, criticul dovedind o largă înţelegere şi o reală competenţă în aprecierea spirituali­tăţii româneşti transilvane. De altfel unii din­tre marii căr­turari ai ţinuturilor de dincolo de munţi : Cipariu, Laurian, Iosif Vulcan intră în Academia română de la Bucureşti. Toate aceste direcţii, afinităţi reciproce, con­­fraterne, această permanentă tentativă de apro­piere în plan sufletesc, de cunoaştere şi pre­­ţuire, mai mult, de adevărată iubire, semnalate pînă acum, dobîndesc dimensiuni mai ample şi cu ecouri mai puternice la începutul veacului nostru, odată cu apariţia Semănătorului, prin conlucrar­ea fructuoasă dintre scriitorii de din­coace şi de dincolo de munţi. Incenaiul î! făcuse Vatra, în 1894, condusă de Slavici, Coşbuc si Caragiale, revistă în care problemă coeziunii Rationale fal plan spiritual (de unde respin­gerea­­ îitex-atxirif , moderne care se înstrăinează de păturile’ largi pîe poP«r«Hiî) avea şi con­se*­cinţe în planul unităţii politice. Dar la Semănă­torul, unde dominau transilvănenii : Iosif, Scurtu, Z. Bîrsan, Chendi ş.a. interesul pentru Ardeal er­a imens, iar scopurile finale nu pu­teau fi ignorate. O piesă ca Vlaicu Vodă a lui Davila, în care lupta voevodului pentru men­ţinerea individualităţii româneşti este ideea de bază, nu se poate desprinde de acest context. De altminteri, trebuie spus, că după 1890, când se înfiinţează Liga culturală, în urma procese­lor de presă din Transilvania, a imixtiunilor violente ale cercurilor conducătoare maghiare în şcolile române, a propagandei fanatice de­­ maghiarizare, destinul românilor transilvăneni devine o temă majoră şi dramatică. Activitatea desfăşurată la Liga culturală de Vasile Lucaciu, Tache Ionescu sau Nicolae Filipescu, ca oameni politici, s-a conjugat cu cea desfăşurată, cu re­marcabil talent şi dăruire, de scriitori ca Octa­­vian Goga, Delavrancea şi apoi de Nicolae Iorga. Am putea spune că, după Eminescu, Iorga este a doua mare personalitate din Româ­nia pentru care problema Transilvaniei devine una din preocupările sale absorbante.. Zecile de cărţi ale marelui savant şi ax­ist despre românii din Transilvania, istoria şi destinul lor, sunt profund revelatoare, ca şi acţiunile politice, iniţiate de el, nu o dată cu riscuri neprevăzute. Nu e de mirare, de aceea, că, la apariţia în 1919 a Poemelor luminii, Iorga salută cu entuziasm volumul, ca „un dar“ pe care Transilvania îl face României unite. Acest „dar“ nu era insă o surpr­iză ci un rezultat firesc al „unirii cu ţara“ , care, pe plan spiritual, se produsese încă de la despărţirea, vitregă, de corpul ţării. Pompiliu Mareea Nota dominantă a expoziţiei de gra­fică a lui Alexandru Cristea (Sălile Muzeului de artă din Cluj-Napoca) mi se pare a fi dată de unitatea sentimen­tului. Structural, acest grafician aflat în plină maturitate creatoare şi destul de puţin cunoscut sau, mai exact, prea puţin cunoscut în raport cu validita­tea şi onestitatea, pe planul artistic, se înţelege, a căutărilor sale — pare a fi o natură blîndă, poetică, un meditativ care percepe acut scurgerea timpului nu doar în rotaţia ostenită a unor limbi de ceasornic, ce par a antrena cu ele mişcarea nuanţelor de albastru ale cerului, ci şi în creşterea ierbii, în de­clinul soarelui de-a lungul etern înză­pezitelor povîrnişuri ale munţilor. Ale­xandru Cristea percepe spectacolul na­turii avînd tot timpul prezentă în me­moria sa afectivă, relativitatea orică­rei prezenţe, efemeritatea oricărei tre­ceri. Nu e de mirare deci faptul că, înscrise în albia unui flux de acute percepţii ale duratei, impresiile vi­zuale se decantează, elemente consti­tutive ale imaginii tinzînd să intre în raporturi speciale cu restul compozi­ţiei, astfel incit dincolo de realitatea hîrtiei să se simtă mai puter­nică pre­zenţa tutelară a timpului. Majoritatea lucrărilor din expoziţie sunt, s-ar pu­tea spune, de un simbolism delicat, marcat prin accente discrete, ceea ce nu alterează însă capacitatea de su­gestie a ansambluilui. Lucr­urile, ele­ Alexandru Cristea mentele disparate din cadru au o anume elocvenţă a lor. Ele nu intră în raporturi tensionate unele cu altele, ci se înscriu in orizontul vizual din care artistul îşi recrutează imaginile intr-un mod firesc, asemeni unor prezenţe sta­tornice, uşor misterioase, în faţa privi­torului, într-un asemenea caz, nu se pune neapărat o pr­oblemă de desci­frare. Artistul nu vrea să ne propună (vezi Aterizare la punct fix, Compo­ziţia, reprezentînd un colţ de atelier, Peisaj cu reflexe etc.), şarade ei ne invită să consonăm cu pro­pria lui modalitate de a simţi invizi­bilă o prezenţă umană, ordonatoare, în univers. Chiar atunci când în con­strucţia imaginii predomină un anume tip de rigoare geometrică (a se vedea în acest sens admirabilul peisaj de ruine antice pe malul mării, intitulat Lumină peste timp, în care senzaţia de progresivă depărtare este accentuată de decupajele circulare de tonalităţi diferite in seninul văzduhului), o căl­dură parcă emană dintre obiecte. Ar­tist al arderilor lente şi tăcute. Ale­xandru Cristea a ştiut să imprime lu­crărilor sale fiorul meditativ fără de care imaginea devine fie ilustraţie, fie joc al imaginaţiei. In tonul reflexiv al discursului vizual al artistului se regă­seşte nealterată, acea unitate a senti­mentului la care ne-am referit la început. Grigore Arbore r Recital de muzică portugheză Un recital cuprânzînd lucrări voca­le și instrumentale de cameră a avut loc la Sala mică a Palatului, in cadrul Decadei muzicii portugheze. O micro­­stagiune similară, privind muzica ro­mânească, s-a organizat în urmă cu un an la Lisabona, actuala manifestare fiind un cuvenit răspuns. Din cite am putut observa în acest recital ce a fost ilustrat prin numele a cinci compozitori, acoperind o pe­rioadă stilistică ce se întinde din pri­mele decenii ale secolului trecut pină pe la mijlocul secolului nostru, școa­la componistică portugheză a avut a se defini treptat în ceea ce are perso­nal, original şi, ca şi în muzica ro­mânească a aceleiaşi perioade, s-a instituit un schimb, un dialog accepta­­re-demarcare, ce se poate observa traversînd adesea chiar creaţia unui singur compozitor. In acest sens, mi se pare simptomatic cazul compozito­­rul­ui Luis de Freitas Branco, clasic al şcolii de compoziţie portugheze în primele decenii ale secolului XX. Ini­ţial influenţat de impresionism, Frei­tas Branco se defineşte in miniatura pianistică sau în creaţia de lied ca fiind o personalitate­­ puternică, preo­cupat de locul muzicii naţionale în peisajul cultural al contemporaneită­ţii. Liedurile sale sunt tablouri vibran­te în care versuri naţionale clasice (Campes) capătă pregnanţă prin linia vocală suplă, expresivă în intervalică şi prin acompaniamentul pianistic in­ventiv, adecvat armonic. Aceste lie­duri au fost redate în chip optim de cuplul for­mat din tenorul Fernando Serafim și pianistul Armando Vidal. Fernando Serafim este un rinter-­t­ip lied cultivat, imaginativ, cu o condu­cere vocală deosebit de suplă și per­fect acordată expresiei liter­are. Este un interpret pe care oricind am dori să-l mai ascultăm. Acelaşi duo interpretativ remarca­bil a ilustrat şi creaţia de lied a com­pozitorilor Jorge Croner de Vasconce­­los şi Fernando Lopez Graga. Primul dintre ei — tot pe versuri de Camoes —p­reia o formă poetico-muzicală me­dievală, redondilhca. Reconstituirea de epocă se face cu multă convingere, imaginea capătă autenticitatea emoţio­nală, Iar Lopez Graga, influenţat de Ravel, se detaşează prin suspensiile tensionale, prin adecvarea melismati­­cii vocale. Un alt moment memorativ al reci­talului a fost prezenţa violonistului Vasco Barbosa şi a pianistei Grazi Barbosa. Violonist format în contactul cu mari personalităţi pedagogice şi interpretative, printre care şi George Enescu. Vasco Barbosa este un instru­mentist competent şi rafinat. Cîntul său are cizelarea ultimă a personali­tăţii veritabile, are claritate şi putere de transmisie. Lucrarea interpretată —Sonata pentru vioară şi pian de Frederico de Freitas — avea mult din atmosfera celei de a doua sonate pentru vioară şi pian de En°scu, fapt datorat probabil unei instrucţii asemă­nătoare a celor doi compozitori. Recitalul s-a încheiat cu pianista Nela Maissa, cîntînd Sonata op. 18 nr.2 de Joao Domitigos Bontempo şi cele Zece preludii de Luis de Freitas Bran­co, despre care am vorbit. Bontempo este contemporan Cu Beethoven şi Chopin, ceea ce se vede și din muzica sa, un fel de comentariu a posteriori asupra muzicii marilor personalităţi. Costin Cazaban 2 DECEMBRIE 1978 muzica ică^­ V | Templul Unirii Cind spunem aceste cuvinte, albe ca păsările înfiorate de zarea unei zări, înseşi pietrele se aud multiplicîndu-şi sufletul ca nişte anotimpuri care cîntă de­odată în toată ţara ! Toate pietrele şi toate păsările, toate vocalele Şi toate odele, toate sunetele noastre râsunînd, sunînd­­ auzindu-se în aceeaşi arcuită secundă, rotundă secundă, înflorită, albă secundă, în toata ţara. ★ Rîul n-a fugit niciodată de alt rîu, încă din izvor el se visează frate cu-n riu ! Sa observaţi cum Oltul şi Mureşul pornesc din aceeaşi mirare Din două izvoare atît de vecine t­incit se aud unul pe altul­­Şi devin m­uri, devin lupte, Şi devin ritmuri, destine, Se întepart frăţeşte cu piatra, cu frigul, cu setea, cu pîinea Şi se unesc în Fluviu — încă din aceeaşi mirare Oltul şi Mureşul (şi dau unire în Fluviu ! încă de din sus de Suceava Siretul îşi da unire cu fraţii lui Cît e Oltul de Mare Şi tot e Mureşul, tot aşa, In Dunăre... Inimă de crai-craioviţă, Dalbă inimă moldavă, Transeternă şi silvanie inimă întreg şi numai întreg puteţi bate In trupul destinului intreg Care nu-i altul decît România întreagă . Ca rîurile, ca timpul, ca muntele şi gîndul In România întreagă ! Gindul fiecărei ape nu-i gind, Şi gindul fiecărei seminţe nu-i gind Cum gindul păsării, al timpului, al pietrei nu-i gind. Şi gindul frunţii nu-i gind, Gindul iubirii, al naşterii şi durerii, gindul tăcerii, al sunetului nu-i gind dacă nu cuprinde în el mai întîi Sfera de Patrie I Oh, E fantastic, eroic, e sferic, e sublim sâ te naşti in Ea, sâ fii al ei, e sublim şi sferic Să ai patrie I Să poţi iubi, să trudeşti, Să cazi Sâ te ridici. Sa ştii că ţi-i trup, idee, rost destin, revoluţie, dig, munte şî mare -unică pe lume . Numai Ea - Patria — E sferic, e sublim, e eroic S-o avem prin rostul luptei, al muncii, prin rostul ei drept. Prin apă și pămînt. Definitiv - ROMÁNIA ! Ion Crînguleanu ★ 1 Cîntec de-acelaşi singe cu ţara cinci decembrie ne aşează dragostea într-o datorie de poartă, hotarele neamului ne cer ochii şi oglinda Albei lulii creşte să înflorească cu numele patriei , coboară nuferi din cer peste steagurile ce zare au încarnat din bătaia aripilor descurcînd vuietele Unirii­i de florile de la fereastra patriei, de zbor, legarea strămoşilor, e bine tocmită şi cind ei, pe sub pămînt spală steaguri de luptă şi de sărbătoare, uriaşă şi de neoprit curge Unirea prin noi şi-n dreptul inimii şi se opreşte ca-n mare un fluviu, după o lungă şi grea suferinţă. M. N. Florian

Next