Zamfir Arbore: Istoria unui român în America (1893)
406 AMICUL COPIILOR singur din toţi pasagerii, cari plecară de mult , întrebai pe mateloţî că ce s’a făcut cu femeia, pe care am voit să o scap de înecăciune, şi mi s’a respuns cum că un domn a luat’o şi a transportat’o cu grabă acasă. Mă ridicai în piciore, eram slab, îmi vîjiau , urechile par’că luasem 2 grame de chină, tremuram de frig. Când insă mă apropiam de locul unde am lăsat bagagiul meu, nu mai găsii absolut nimic. Cri pe cine întrebam despre bagagiu, toți se fâceau nesnai. N'aveam încotro, trebuia să părăsesc vaporul, să intru în oraș fără pălărie, fără pardesie, ud din pap până ’n piciore şi tremurând ca o vargă. Neospitalier m’a întâmpinat Lumea Nouă , căzui rea bolnav, zăcui mult într’un spital, unde am fost transportat luat de pe stradă. Nu ştiu dacă medicii americani se pricep în d’ale boilelor, dar cred că eu unul am scăpat cu viaţă numai mulţumită organisaţiuneî robuste, singura moştenire cemi-a mai rămas de la iubiţii mei părinţi. Eşind din spital am muncit ca salahor, ca hamal, ca vînzător de prăjituri pe stradă, şi în fine, din întâmplare întâlnit pe un polonez, pe care îl cunosceam de la Chişineu şi care aci, în America, deveni profesor de filosofie. Cu ajutorul acestui domn căpătai locul de rândaş la un comerciant. Polonezul meu me mai tocmi pentru o sumă mică de bani ca meditator al copiilor săi. Aşadar, precum vedeţi dragii mei cititori, isbutim să am ce mânca şi-mi cumpărai o pălărie şi ceva haine. Intr’o duminecă plecarăm cu toții la plimbare: dorulde ţară iar më chinuia, iar polonezul meu se încerca a më consola: — Aveţi răbdare, pote că norocul ve va surîde; încercaţi-vă a face cunoscinţă cu vre-un american bogat care să vă potă ajuta acum. — Nu vreau să mă lingușesc pe lângă cetele groase ale Iankilor, (așa se numesc americanii), răspunsei. Priimesc mai bine de a rămânea viața întregu rândaş. — Beți faceți! Fără ajutorul unui om cu dare de mână nu veţi putea eşi din mizerie. Pe când amicul meu pronunța aceste cuvinte, o caretă de lux trecea înaintea nostră. In caretă ședea o femee tînĕrâ, care, privindu-ne exclamă: Uită-te, Harri, este el! este el! La acestă exclamație, capul unui tînĕr apăru în cadrul giamului trăsurel ; tînărul privi pe amicul meu și-l salută într’un mod forte amical. — Ah! Dumitrache, ce bine ar fi fost dacă te aşi putea recomanda acestui domn ; soria ta ar fi asigurată! — Şi cine e densul? Un boer mare, un prinţ ! — Aşi !... Mai mult decât toţi boerii şi toţi prinţii din Basarabia ta. Acesta este un şurup important din maşina de ocârmuire a Americei. Numele său nu stă în fruntea vr’unui partid politic de aci, dar el posedă o avere, pe lângă care milioanele lui Rothschild sunt nimica totă. Aceastâ avere îi dă mare importanță la americani. El nu samănă cu tinerii noștri boeri, cari cheltuesc averea pârinteasca pe la Paris, ci vieța sa întreagâ muncesce, construind căi ferate, exploatând mine de cărbuni de piatră, puţuri de păcură şi nu mai sciuce. Da, prietene, ascultâ-mă şi nu fi bosumflat, fă cunoscinţă cu acest domn şi vei avea de lucru. Amicul meu a vorbit mult despre viaţa în America, despre americani şi politică, despre nouii emigranţi din Europa, iar spre sora ne-am întors acasă. Am ascultat cu mare interes pe prietenul meu şi cu tote acestea imediat ce am intrat în curtea stăpânului meu, trebuia să apuc lopata în mâini pentru a curăţi pavagiul curţei, murdărit de cal. Mi s’a cam părut că lopata mea şi mătura de nnele, nu se potrivesc tocmai cu modul de a privi lucrurile al amicului meu. Peste câteva zile, după o zi de muncă la depositul de marfă al stăpânului meu, sora mersei se ved pe prietenul meu, întâlnit la dânsul pe tînărul în cestiune. Profesorul de filosofie din Chișineu mi-l recomandă, ne salutarăm destul de ceremonios. Conversaţiunea nu s’a cam putut lega, de oarece eu unul mă cam feream de manierele delicate ale bogătaşului, temându-mă ca să nu fiu atins în demnitatea mea de om. Amicul meu se purta cu domnulHarry (aşa era numele tînărului) forte prietenesce. Dânsul îl cuno s ■