Orizont, 1989 (Anul 40, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)

1989-12-15 / nr. 50

• 3 • Gala spectacolelor de teatru pentru tineret Cea di a VI-a ediție a „Casei spec­tacolelor de teatru pentru tineret“ a debutat la Arad la sfîrșitul lunii oc­tombrie, organizată fiind de C.C. al U.T.C. și C.C.E.S. Cele opt colective artistice, invitate de organizatori, au susținut zilnic spectacole, iar în închi­derea Galei a avut loc una dintre acele admirabile întilniri ale revistei Teatrul. Și dacă debutul nu a fost încurajator, pentru că el s-a petrecut cu un spec­tacol confuz, al Teatrului Național din Tîrgu Mureș, finalul a fost intr-adevăr o sărbătoare a teatrului românesc. Prima zi a Galei a însemnat la Arad premiera absolută a piesei Valentina (Trenul din zori) de Dumitru Roman, în regia Adrianei Piteșteanu, scenogra­fia lui Dobre Rolnay Judith și inter­pretarea colectivului de la Tg. Mureș. Spectacolul, deși avea la bază eveni­mentele fierbinți din preajma zilei de 23 August, a fost lipsit de tensiune și ritm, personajele au fost schematizate nefericit și sistemul de relații total eronat. „Solness, constructorul“ de Ibsen în regia lui Tudor Mărăscu, sce­nografia lui Georgescu Dumitru și in­terpretarea actorilor de la Teatrul Giulești din București, a convins spec­tatorii de potențialul artistic al acestui colectiv, fără să emoționeze. Virgil An­­driescu, Agatha Nicolau și Ana Ciontea au reliefat o poveste scenică corectă, din care a lipsit strălucirea lecturii re­gizorale care ne-a încîntat de multe ori în spectacolele lui Tudor Mărăscu. Evident, a fost o reprezentație de la care am fi dorit mai mult, dar cert peste nivelul multor titluri susținute în Gală. Momentul de referință al mani­festării l-a constituit prezența Națio­nalului craiovean cu piesa „Unchiul Vanea“ de A. P. Cehov, în viziunea lui Mircea Cornișteanu și scenografia Ște­­faniei Cenean. Se pornește de la o tul­burătoare lectură scenică, regizorul descifrînd textul cu o vizibilă disponi­bilitate filozofică, reverberînd sensurile scriiturii cehoviene. Este mai ales un spectacol de stări, de relații, de joc in­terior. Neliniștea, emoția, atracția către necunoscut, aspirația permanentă către altceva conferă poveștii scenice perso­nalitate și valoare. Numeroasele premii conferite de juriul Galei pentru sce­nografie, regie, interpretare — Valer Delakeza, Diana Gheorghian — au va­lidat un spectacol care, deși nu a avut cea mai bună seară a sa, este atît de solid construit nicit nici timpul, nici indispozițiile trecătoare ale actorilor, nu-l vor putea altera. Nu sînt Turnul Eiffel, de Ecaterina Oproiu, în formu­la studenților de la I.A.T.C., spectacol regizat de Daniela Peleanu, anul V re­gie, a impresionat prin prospețimea lecturii și a interpretării, obținînd un premiu pentru debut. în general, Gala nu ne-a oferit revelații, ci doar momente de teatru reușite (în diverse compartimente), între acestea am amin­ti spectacolul teatrului gazdă, cu piesa lui Paul Everac, Convorbire la Arad între cei șapte magnifici și femeia iu­bită, în care regizorul Constantin Co­­drescu construiește o poveste scenică dintr-un text mai greu de translat în acești termeni. Acțiunea este bine de­cupată în planuri paralele, relațiile funcționează corect, personajele sînt bine individualizate — remarcabile in­terpretări au realizat Mihaela Murgu și Ion Costea — iar uneori, cînd și rea­ partitura permite, jocul capătă un pi­toresc cuceritor. Este cazul actorului Ion Văran, distins cu premiul de in­terpretare. Reprezentațiile Teatrului de Nord din Satu Mare, secțiile ma­ghiară și română, cu piesele Regina balului de N. Mateescu și Europa, aport viu sau mort de Paul Cornel Chitic, ambiționează în lecturi regizorale dife­rite să ofere două spectacole etalon pentru trupa acestui teatru. In ansam­blu, intențiile sînt materializate, pen­tru că montările au ritm, spontaneitate și prestanță scenică. Regina balului, în regia lui Paraska Miklos și scenografia Măriei Gheorghiade, emoționează prin simplitatea discursului scenic, tensio­nat de o scenografie dinamică. Firescul și logica semnelor teatrale folosite echi­­­librează un text în care există momente rarefiate. Cel de-al doilea titlu montat de regizorul Cristian Ioan și în sceno­grafia lui Florin Harasim este mult mai puternic și mai unitar construit în prima parte decît în a doua, pe par­cursul căreia apar vădite semne de oboseală, și la nivelul interpretării și, în cel al semnelor teatrale (care se repetă). în ansamblu, însă, spectacolele au lăsat impresia unor opere scenice demne de o competiție națională, fapt remarcat de juriu, care le-a­ distins cu Premiul pentru valorificarea dramatur­giei originale și, în cazul montării de la secția maghiară, și cu Premiul pen­tru scenografie conferit Măriei Gheor­ghia de ex-aequo cu Ștefania Cenean de la Naționalul craiovean. Două specta­cole au fost prezentate hors concours în repertoriul manifestării comentate : „Calbul pribeag“ de D. R. Popescu, în formula Teatrului Național din Timi­șoara și „Arma secretă a lui Arhime­­de“ de D. Solomon, interpretată de Teatrul de Comedie din București. Spectacolul timișorean, multi-premiat la anterioarele gale naționale, în toate compartimentele sale — regie, interpre­tare, scenografie — nu și-a pierdut ni­mic din concizia, claritatea și virulen­ța discursului scenic remarcate la pre­mieră. Solid construit, el nu dă semne de oboseală, iar interpreții săi Larisa- Stase Mureșan, Ion Haiduc și Traian Buzoianu n-au avut nici o notă falsă pe parcursul evoluției lor. Spectacolul Teatrului de Comedie are multe caren­țe, după părerea noastră, mai ales la nivelul regiei. Agitația actorilor pe sce­nă — astfel personalități ale acestui colectiv — Silviu Stănculescu, Ștefan Tăpălagă, Magda Catone, Șerban Io­­nescu, Marian Râlea — amestecul de semne teatrale, vulgaritatea și invenții­le facile anulează ironia fină și umorul de bună calitate pe care scriitura lite­rară le are în sine. Un moment fericit al Galei a însemnat spectacolul din fi­nal prilejuit de întîlnirile revistei Teatru și care a fost compus din reci­taluri de înaltă ținută artistică. Frag­mentul susținut de Valeria Seciu, din „Arta iubirii“, a convins încă o dată publicul de potențialul acestei actrițe de excepție. Clipe de rafinată satisfac­ție artistică ne-au oferit Alex. Repan („Craii de curtea veche“), Mihai Mă­­laimare cu un moment de pantomimă și Tudor Gheorghe cu un recital nou, gîndit sub genericul versului arghezian. Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, în aceeași ordine de idei, amintim iteresantul interviu acordat de regizo­rul Alexa Visarion în legătură cu spec­­acolele Caragiale, montate peste ho­tare și privind receptarea dramaturgu­lui român de către publicul străin, lec­turile (din opera proprie) susținute de dramaturgul Tudor Popescu și proza­torul Ion Cristoiu. S-au bucurat de succes momentele coregrafice ale gru­pului Contemp, microrecitalurile acto­rilor Marina Procopie și George Mi­­hăiță. Ce s-a reușit și ce nu s-a reușit în această Gală ? Reprezentațiile au fost inegale, este drept, dar s-a observat ambiția realizatorilor de a găsi soluții personale în mai toate sectoarele unui spectacol, regie, scenografie, interpre­tare. Și cu­ timp se caută și se nasc idei înseamnă că în teatrul românesc se în­­tîmplă ceva și fenomenul în sine este viu. Această certitudine ne-a dat-o Gala la Arad. Liana CO­IOCARU Pictură și puritate Drumul artistului Eugen Gâscă a început în primăvara anului 1908, într-un sat de pe valea Mureșului, într-un pei­saj de care s-a simțit legat pînă la sfîrșitul vieții și pe care l-a transpus în nenumă­rate pasteluri, acuarele, uleiuri, cu o dragoste statornică și o simplitate copleșitor de subti­lă, tulburătoare. Trecut prin școli de prestigiu din Turda și Blaj, minat de o certă vo­cație de pictor, Eugen Gâscă frecventează, cu începere din anul 1928, Școala de Arte Frumoase din Cluj. Studiile le va termina la București, în atelierele lui Camil Ressu și Constantin Artachino, în a­­nii clujeni leagă prietenii trainice cu colegi și profesori printre care au fost Catul Bogdan, Romul Ladea, Tasso Marchini, Ștefan Gomboșiu, Ion Vlasiu — lucrează cu pasiune și dăruire, măcinat de o dorință de perfecțiune care nu l-a părăsit niciodată. Aflat în plină perioadă de căutări, frămîntări, strădanii spre o exprimare personală, unitară, Eugen Gâscă a petre­cut vara anului 1943 la Timi­șoara, in efervescența vieții artistice a orașului, stimulată de mutarea Academiei de Arte Frumoase de la Cluj. De la prima expoziție per­sonală, deschisă la Cluj în anul 1934, pictorul este prezență discretă dar perma­­­nentă în viața artistică a ță­rii, lucrările săle călătoresc mai tîrziu și peste hotare. Re­trospectiva din 1978, din sala Dalles, îl arată pe artist fău­ritorul unui univers de mare lirism filosofic, redat cu o so­­brietate impresionantă a cu­lorilor. Figuri umane prelungi, eterice gesturi simbolice in­tr-un peisaj unic care este cel al dealurilor molcome al unei ape care este a Mure­și­șului. Titlurile tablourilor sa­le : Inocență, Legendă, Mira­col, Rod, Floare, Maternitate, Liniște, Sărbătoare sînt în a­­cord cu lumea pe care o re­prezintă, o lume plină de pu­ritate, reculegere, nesfîrșită aspirație spre împlinire. Nu lipsesc din opera lui Eugen Gâscă momente mari ale is­toriei transilvane. Pentru cei care i-au fost aproape, Eugen Gâscă nu îmbătrînise­ chipul, nici sufletul său Nici nu fuseseră atinse de ani. Lu­mina din tablourile sale, por­nită din adîncul ființei, se în­torcea din nou spre el. Apar­­ținînd pentru totdeauna artei românești, opera lui Eugen Gâscă va impresiona me­reu, dincolo de măiestrie, prin poezie și puritate. Maria HADAN ORIZONT figurine La al treilea volum de pai­nie *, și după unul tradus în limba italia­nă, Petre Dinu Marcel ajunge să-și definească o voce și un stil perso­nale. Aerul său de răzvrătit, de loeatnic intîrziat, cu o stare veșnic eruptivă, s-a instalat și in imersti­­țiile acestor poeme, pigmentind­u-le, colorîndu-le. Poezia s-a așezat vir-o albie care îl definește, acum, pe de-a-ntregul, o poezie-manifest, cu un ton, adesea, vitriolant, amendin­d tare ale veacului, masca în locul a­­devărului. Fervoarea, frenezia aces­­tei poezii, discursul ei liric fremă­­tînd de pasiune se nasc din înfrun­­tarea dintre elementul terestru, carm și cenușiu și cel aerian celest, dintre forță agresivă și fragilitate. Simbo­lul „Leului ucis“, care e poetul, în­vins de agresiunea veacului, pentru o idee generoasă, „pentru o altă primăvară“, e elocvent pentru aceas­tă poezie. Exotismul poetic nu ține atît de ținuturi sau indicii ale unui spațiu geografic ca atare, unde respiră eroul liric, ci­­ de un joc al terme­nilor, unii livrești, prin care poetul își face punct de comparație, doar pentru a se referi la ele ca la niște simboluri , ale propriului eu, sau trăiri. Columb sau Vasco da Gamma, Cabral sau York, Capul Bunei Spe­ranțe, Mările Sudului, India sau Nilul devin puncte imaginare, spre care poetul își trimite elanul ima­ginar. Spre sentimentul comuniunii umane Două sînt temele mari sau axele poeziei sale : erotica și universul social-uman, transpuse amîndouă în trăirea imediată a eroului liric. Erotica sa are forță și patimă. Nu e o poezie plată, dezarticulată, exsan­­guă, ci mustește de vitalitate și sufe­rință. Iubirea e fremătîndă, fie că e bună, fie că e trădătoare : „M-ai trădat precum / un camarad pe cîmpul de luptă / Dezertlnd“. In acest duel erotic al liricii sale, în­totdeauna, bărbatul e stînca, iar fe­meia e valul. El e tăria, constanța, ea e slăbiciunea, „ondularea primej­dioasă“. Universul social uman, transpus în trăirea imediată, participativă, a poetului, pornește de la atitudinea tranșantă față de tarele veacului : amenințarea războiului atomic, po­luarea, indiferentismul noilor gene­rații, trădarea (și în iubire), provi­zoratul sentimentelor umane. Genul acesta de poezie, cu un ton pamfle­tar, sarcastic, excelează prin șarja asupra generației sale dar și a ati­tudinii de indeferentism uman. Cri­tica vieții efemere, a existenței zgo­motoase, dar lipsite de temei moral, a existenței parazitare minore sînt tot atîtea motive poetice care trans­par, limpid și cu violență pamfle­tară, din aceste poeme precum : Străzile orașului, Poem III, Nodul gordian, unde tonul e firesc, fraza e încordată, versul are nerv, drama­tism și încărcătură explozivă. Poet care s-a luptat, zi de zi, cu toate capcanele lib­­­­bii, ale culturii poetice, care a stă­ruit, cu tenacitate, asupra poeziei, în toți acești ani lungi, care și-a luat menirea în piept cu seriozitate, curaj și migală, Petre Dinu Marcel și-a cîștigat încet dar sigur un statut al său ca poet și o originali­tate certă a liricii sale. Ea poate fi căutată, mai cu seamă, atît în tonul acestei poezii : virulent, acid, deli­rant, exotic și în temele care îl ob­sedează și obsedează și veacul nos­tru : atitudinea umană față de des­tinul planetei, față de destinul omu­lui de rînd, în care poetul se regă­sește pe sine. Pe acest semen al său voiește, cu tot dinadinsul, să-l re­cupereze poetul prin poezia sa, de la indiferența rece, din nepăsarea egolatră și ucigașă, vrea să-l aducă, îmblînzit, spre sentimentul comu­niunii umane, spre iubirea de valo­rile adevărate, între care iubirea e una de căpătîi, spre un echilibru cu sine însuși, cu viața din jur și cu planeta pe care el viețuiește. Ion ARIEȘANU * Petre Dinu Marcel — CALA­­TORIA DE VIS A MAGNOLIEI, Ed. Dacia, 1989.

Next