Orizont, 1989 (Anul 40, nr. 1-50 - Anul 1, nr. 1)

1989-12-15 / nr. 50

ORIZONT rontea literară Interpreții lui Creangă (I) 1. E a prof. -i auchi ii cil de puțin s-a scris despre Ion Creangă, mai ales dacă privim țim vermăriți : Caragiale, Slavici, ca să nu mai vorbim despre Eminescu au ,‘osterce.'.«! cu o riven mri, mai evidentă. Chiar scriitorii moderni ai veaclui XX Blasa Ва-btt. Bac va Arghezi numără mai multe pagini liebite ••• fieritică decit a'* -ral Amintirilor din copilărie. Să înaintăm i» timp si să privim vn ra?‘ur, cărțile dedicate lui G. Călinescu, lui Lovinescu sau lui Marin Preda ? De zeci de ani scriitorul e în manualele școlare Educația „preșcolara are intre testele ei de bază paginile lui Creangă. Dacă Ion Creangă e cel mai popular serif al nostru, dacă el este cel mai apropiat ființei noastre „naive“, el este și cel mai ocolit de criticii istoricii, comparatiștii literaturii. Ana putea spune, odată cu G. Calinescu , fiindcă e inanslizabil. Inanalizabil fiind, el a constituit piatra de încercare pentru marii erudiți, pentru cei care stăpîneau dintr-o dată, mai multe domenii de cercetare Iorga și Lazăr Șăineanu, Boutière și Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușurenga, Constantin Cioprașa, Ovidiu Bîrtea și Eugen Todoran se numără printre aceștia. Au mai scris maeștrii decupajului filologic, rafinații degustători, de la Serban Cioculescu pînă la G . Tohăneanu. Și dacă Ion Creangă a însoțit educația școlară a vorbitorului de limba română, la fel de bine se poate spune că el a contribuit la „educația gramaticală“ a vorbitorului de limba română. Puțini scriitori au oferit atîtea fraze manualelor de sintaxă ca Ion Creangă. Am putea spune că Ion Creangă a reprezentat pentru cultura română un moment semnificativ : cu el se încheia o epocă spirituală și începea alta. Odată cu el, Povestitorul începe să scrie: Odată cu el, omul rostirii devine om al scrisului Asupra caracterului oral au insistat toți exegeții și, cu osebire, cel mai mare dintre ei, G Călinescu. Cei ce au asistat la „Junimea“ la formidabilele spectacole — oameni îndeobște, fără „gustul spectacolului“, au insistat asupra memoriei lui Creangă. Asupra caracterului popular, țărănesc al paginilor sale Și nici atunci, nici mai tîrziu, criticii nu au fost pregătiți să acorde lui Creangă vecinătățile care i-au fost, totuși acordate de secolul XX al literaturii : Eminescu, Caragiale. 2. Ultima carte scrisă „în numele lui Creangă“. Creangă și Creanga de aur crește pe temelia unor insuficiențe. A fost, deci, insuficient analizată trecerea de la cultura orală la cultura scrisă, de la conștiința folclorică la cea literară. Cu Études Traditionelles în mină, Vasile Lovinescu anatemizează cercetarea anterioară (excepție face Ovidiu Bircea), refuzind orice dialog cu ea. Textele lui Creangă, zice el, aparțin Tradiției. Unei Tradiții pierdute. Mari opere ale literaturii universale, ca Divina Commedia sau Faust, mărturiseau apartenența la aceeași Tradiție. Basmele ar fi niște urme ale tradițiilor dispărute. E posibil, crede Vasile Lovinescu, ca Ion Creangă să fi aparținut unei „organizații de povestași" cu caracter inițiatic. E exclus, zicem, să fi aparținut acestei „organizații“. N-avem dreptul să bănuim această apartenență. Ca și cartea despre Mateiu Caragiale, și aceasta pune în mișcare o seama de afirmații excesive Tonul pe care sînt emise, morga savantă, lipsa nuanțării, respingerea brutală a căilor de interpretare abordate de alții fac eseul lui Vasile Lovinescu profund antipatic 3. Dar acest lucru nu trebuie sa ne facă, totuși, să nu-l citim cu atenție. Insuficiența lui pleacă întîi de la „neîncrederea în Creangă". Abia abordat subiectul, Vasile Lovinescu (ca și alți exegeți, altfel) tratează opera lui Creangă ca pe un vehicul. Ea este purtătoare, nu semnificantă prin sine. Ea nu are o autonomie dincolo de Tradiție. De altfel, zice Vasile Lovinescu, opera lui Creangă nu este decât intermediarul prin care el, Vasile Lovinescu, prezintă Tradiția, studiile tradiționale și pe maestrul lor ! De fapt, el se ocupă de studiile tradiționale așa cum arătau ele in deceniile al patrulea și al cincilea, adică în epoca lor de excesivă încredere în doctrină După 1360 voci severe au corectat o seamă de afirmații, au pus la îndoială cărți pe care Vasile Lovinescu le citează cu un fanatism greu de înțeles. Nici Le Roi du Monde nici Simboles fondamentaux... n-au scăpat unor critici necruțătoare venite chiar din partea discipolilor. _ ^ 4. Valoarea cărții lui Vasile Lovinescu se sprijină, în primul rînd, pe deschiderea unor căi noi în abordarea universului basmului. A poveștilor. A lumii fabuloase a lui Creangă Pe o nouă descifrare — nu lipsită de riscuri — a universului simbolic al operei. Pe o Invitație la profunzime. Pe o relaționare a operei Im Creangă cu cîteva dintre marile cărți ale lumii. Cornel UNGUREANU * Vasile Lovinescu — CREANGĂ ȘI CREANGA DE AUR, Ed. Cartea Românească, 1989. • 2 • După zece ani La Mircea Nedeleiu, talentul este o anexă a inteligenței creatoare. Scrisul inocent nu îi spune (și nici nu i-a spus) nimic. Cărțile sale, înainte de a fi, povestiri, schițe, nuvele, romane sînt înscenări și demonstrații ale unor idei. Departe de a scrie o proză eseistică, Mircea Nedeleiu imprimă, totuși, volumelor sale un acut caracter teoretic. Ele obligă la revizuirea opiniilor cititorului despre însăși ideea de proză. Dar reformatorul discret care este Mircea Nedeleiu nu pariază exclusiv pe experiment. Atît romanul său ultim, Tratament fabulatoriu, cit și recenta Și ieri va fi o zi marchează o centrare pe problematica prozei tradiționaliste. Tradiționalismul lui Mircea Nedelciu este, însă, o luare în răspăr a propriilor sale scheme, premise și prejudecăți. Controversata prefață a autorului la romanul din 1986 astfel trebuie citită , ca încercare de a media între extreme. Pierzînd, în actul scrierii, orice inocență, el încearcă să recucerească năzuita puritate prin temă. S-a scris foarte puțin despre umorul lui Mircea Nedelciu. Lucru uimitor, pentru că experimentele sale aveau, nu de puține ori, un manifest caracter parodic și polemic. Dacă polemică fără umor există, e greu de conceput o parodie în absența laturii comice. Și ieri va fi o zi prilejuiește o bună exemplificare a acestei situații. Scrise într-o evidentă stare de grație, cu o bună dispoziție molipsitoare, prozele descoperă zona eminamente senină a activității autorului. Aceasta nu exclude, desigur, gravitatea. Temele majore, decisive, sînt și ele prezente. Ele deschid un nou capitol în creația lui Nedelciu, alături de altele mai vechi, prezente aici într-un tablou recapitulativ plin de sugestii. Îl vom regăsi pe mai vechiul prestidigitator, controlînd perfect subtilitățile de limbaj (Probleme cu identitatea, Tînguire de mior, DEX 305), dar și cîteva nuanțe noi Patetismul bine controlat — într-un derapaj permanent — dă nota caracteristică a altei serii : Dansul cocoșului, Crizantemele din tundră, Călătorie în jurul satului natal, Și ieri va fi o zi. In fine, tehnica S.F., prevalentă in Cit timp ești invizibil (pe versantul parodic) și în Primul exil la cronotop (în cheie „vizionară“) formează o secțiune în care experimentul nu se află în înălțimea așteptărilor. Scapă acestei clasificări Ora spre zero, Fahrenheit 91,4“" și imediat veni toamna, crochiuri pregătitoare ori scurte poeme în proză, mai puțin obișnuite la Mircea Nedelciu. Valoarea de ansamblu a acestor lucrări, eterogene, tematic, o dă o foarte mare siguranță a tonului. Nedelciu este, și din acest punct de vedere, un desăvârșit profesionist. El poate învinge, prin simpla știință a compoziției, dificultăți care la alți prozatori par insurmontabile. Imaginația scriitorului este, curios, precumpănitor o imaginație a procedeelor tehnice. Abilitatea ieșită din comun a găsirii soluției de maximă oportunitate face, chiar mai presus de subiect, farmecul acestor proze. Alternările de planuri, de voci, de perspective, de intensități ale narării produc un spectacol al paginii neașteptat și seducător. Uneori, prozele sale sînt un pariu al purei virtuozități. In maniera unui Queneau sau Ferec, ori a mai vechilor jocuri suprarealiste ale lui Marcel Avramescu, continuate azi de un Șerban Floarță sau de un Romulus Vulpescu, Nedelciu se dovedește un dresor al cuvîntului. Fascinat de posibilitățile de a jongla cu acesta, el ridiculizează ideea de separare a genurilor : între poemul în proză și analiza pseudolingvistică s-a șters orice delimitare. Ucenic neascultător, Mircea Nedeleiu se amuză amestecând formulele magice ale creației, comportîndu-se cu o nonșalantă libertate a imaginației creatoare. Primordial, în acest demers, e rezultatul operației chimice, și mai puțin funcționalitatea lui. Ca orice experimentalist care se respectă, el arată un dispreț suveran față de o prea clară finalitate a prozei. In imposibilitatea unei analize de adîncime, trebuie, totuși, sesizate anumite sunete noi detectabile în cuprinsul cărții. Pe lingă o excelentă priză la mecanismele, conștiente și inconștiente, ale rîsului, prozele lui Mircea Nedelciu au și o remarcabilă priză la real. Uimitoare e viteza de reacție a autorului în fața problemelor de tehnică pe care și le ridică el însuși : amestecul parodicului și pateticului, într-o doză de mare finețe, alcătuiește o formulă foarte originală. Probleme cu identitatea,ca să cităm un singur exemplu (și cel mai elocvent) e dovada acestei subtile echilibristici. Patetic și amuzant, codind și decodînd, în diverse registre, o problematică pe cît de fragilă în aparență, pe atît de gravă în fond (întrețeserea de kitsch și sublim care este viața), autorul sugerează, poate, chiar unul din drumurile pe care se află acum. Un drum suspendat. Pentru că, dincolo de orice altă judecată de valoare, probabil că Și ieri va fi o zi anunță o răspîntie în creația lui Mircea Nedeleiu. Mircea MIHAIEȘ • Mircea Nedeleiu, ȘI IERI VA FI O ZI, Ed. Cartea Românească, 1989. Daca adevărată a nașterii lui Ion Creangă nu trebuie căutată pe umilul document, îngălbenit de vreme, pentru că, orice s-ar spune, Creangă face parte din fericita categorie a povestitorilor cu vîrste emerite. Pentru cultura noastră națională, nașterea lu Creangă trebuie căutată cu veacuri in urmă, ea este aproape sinonimă cu originile basmului, proverbelor, zicătorilor și snoavelor din literatura noastră populară. S-a făcut deseori afirmația că marele povestitor nu a creat nimic, ci a preluat. George Călinescu, subliniind această idee, își încheie in felul acesta monografia pe care i-a dedicat-o : „Un creator popular genial este anulat ca individ și fortificat ca exponent. De aceea, despre Creangă, ca artist, sînt puține de spus, și studiile se pierd în divagații. Un muzician poate imita buietul apelor, un pictor poate zugrăvi priveliștea, dar astea sînt succedante artistice, nu impresii critice. Creangă este o expresie monumentală a nat V umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune Ion Creangă este, de fapt, un anonim. Intr-adevăr, poveștile sale păstrează intactă schema genului, dar dincolo de aceasta trebuie căutată substanța din care au fost plămădite. Ele sînt, fără îndoială, ale poporului, însă Ion Creangă nu este un simplu culegător de folclor pentru că, deși păstrează intacte regulile ancestrale ale basmului, el nu se sfiește să aducă un plus de rafinament de nerosit, nicăieri, la creatorii anonimi. Dacă în povestirile sale și în Amintiri din copilărie, prin tematică și limbaj, nu se depărtează de lumea satului, prin ascuțimea spiritului și prin flexibilitatea 1,5« , el comunică, fără putință de tăgadă, cu alta ipostază a culturii, mai apropiată de modernitate decît s-ar putea crede. Secretul succesului său trebuie căutat nu numai în identificarea cu lumea despre care scrie ci, deopotrivă, în distanțarea de ea. Rămas în Humulești, destinul scriitorului ar fi fost cu totul altul“. S-a făcut deseori observația că basmele lui Creangă nu plac țăranilor și pentru a verifica acest fenomen, care pare straniu la prima vedere, s-au întreprins numeroase confruntări. Toate, însă, au confirmat că observația era justă. Ea era determinată de un adevăr al textelor : tendința de ornamentare a frazelor care taie suflul epic și nu este specifică literaturii populare. Sîntem puși în fața unei situații cu totul speciale, pe care o vom numi paradoxul Creangă. Acest paradox se întemeiază pe faptul că Ion Creangă este unicul scriitor din literatura română care întruchipează pe deplin și deopotrivă două vîrste ale culturii. Prima este cea a creației populare transmise prin viu grai. Cea de-a doua vîrstă este tocmai faza de conștientizare a virtuților latente pe care le posedă limba română și ea începe cu Titu Maiorescu și Junimea. De o spontaneitate spumoasă și seducătoare rostirea aceasta se mulează perfect în vechile tipare și cu toate că prin ea modernitatea își afirmă pretențiile nimic nu dă senzația de artificial. Dovedind un simț al limbii ieșit din comun, Ion Creangă știe să învingă dificultățile din această paradoxală așezare a sa. E un privilegiu dar și un semn de distincție pentru poporul român că un asemenea scriitor de excepție s-a născut atît de timpuriu. George Călinescu avea perfectă dreptate cînd scria : „Scriitori ca Creangă nu pot apărea decît acolo unde cuvîntul e bătrîn, greu de subînțelesuri, aproape echivoc și unde experiența s-a condensat, în formule mișcătoare, tuturor cunoscute, așa incit opera literară să fie aproape numai o reaprindere a unor elemente tocite în uz". Dar prin aceasta criticul a rostit numai o jumătate de adevăr. Ar fi profund greșit să se crea Vasile LICHITIU Ш [UNK]ЕЯ [UNK] Ion Creangă - scriitor național și universal (Continuare în pag. 8)