Ramuri, 1964 (Anul 1, nr. 2-5)
1964-12-01 / nr. 5
„intiiul mare scriitor român ieşit chiar din sinul poporului, scriind despre popor, însă ridicîndu-se la mijloacele marii arte“. g. Călinescu La comemorarea lui Ion Creangă La 31 decembrie se împlinesc 73 de ani de la moartea lui Ion Creangă „intiiul mare scriitor român ieşit chiar din sînul poporului, scriind despre popor, insă ridicinduse la mijloacele marei arte“, aşa cum îl caracterizează atît de pregnant acad. G. Călinescu. Creangă ascundea sub mască „ţăranului necioplit“ — cum îl considerau cei de la „Junimea“ — o judecată ageră şi pătrunzătoare. Cu rîsul său sănătos şi ironic scriitorul a ştiut să strecoare dibaci virulente critici la adresa societăţii capitaliste. E şi explicaţia pentru care istoria literară de ieri s-a ocupat mai mult de forma operei sale, de limba „plină de miez şi de dulceaţă, cum e plin aerul verii de mirosul de flori de tei“, decît de sensul adînc al creaţiei artistice. Neglijînd deci conţinutul, care sub tuşul ironic al stilului punea gluma sănătoasă şi satira să spună ce aveau de spus, critica esteţilor burghezi îl considera pe Ion Creangă un scriitor „universal“, care place mai mult în străinătate decît în propria-i ţară, văzînd într-însul „valori permanente... ideal“, care n-ar avea de-a face cu realitatea şi cu năzuinţele poporului. în schimb, opera marelui povestitor a atras devreme atenţia u..ui cercetător străin, Jean boutidie, care, alatun ue struuc,tux eseu ai ,u. u. Catinescu : Viaţa lui Ion Creangă (1938) şi de monografia Ion Creanga (i9t3) pe z.pe i-iumitrescu-pugulenga, îmbogăţeşte buna literatură critica despre ritrul ignorat din Himuleşti. In La vie et Coeuvre de Ion Creangă, — (1930) — comparîndu-1 cu Charles Perrault, cu Fraţii G.imn, cu I. C. Schmid şi H. C. Andersen, povestitori populari europeni de mare circulaţie universală, tlou.icre conchide: „Creangă n‘est ni un moraliste, comme le chanoine Schmid, ni un poete ou un philosophe, comme Andersen; c’est sans le vouloir qu’il est, comme les frères Grimm, un folkloriste. Creangă est avant tout un artiste, comme Ch. Perrault ... Creangă ne se distingue de son prédécesseur que par un réalisme parfois un peu plus poussé et, surtout, par la riche collection de pressions, de dictons et de proverbes populaires qu’il offre à ses lecteurs, collection dont l‘équivalent n'existe, à tiotre connaissance, chez aucun autre conteur européen“ (op. cit. p. 179). Traducerea bilingvă întreprinsă în ultimii ani de Elena Vianu și Yves Augé (Editura Meridiane, 1963) dă pe s.p.luatca unei mai largi circulaţii universare a operei scriitorului moldovean. Viziunea lui despre lume corespunde celei populare: satiric, reaismut sau tapuros irumpe intr-un râs autentic, sanatos, pun de viaţă, ceea ce i-a făcut pe unii critici şi istorici literari (Iorga, boutiere, Călinescu, etc.) sa-l apropie de ivabelais. Deşi erudiţia scutorului român nu este livrescă, totuşi acumularea de expresii şi proverbe extrase din marea carte de învăţătură a tradiţiei, face ca structura operei lui să se apropie de opera rapelaisiană. Asemenea lui La Fontaine, care vedea în fabulele sale „une comedie à cent actes divers et dont la seine est l‘univers“, şi Ion Creangă vede în povestiri o comedie în care — aşa cum remarcă just G. Călinescu — „tot meşteşugul este sublinierea cu mijloace realiste a analogiei dintre lumea animală şi cea umană“. Nealterînd folclorul, Creangă îl foloseşte realist într-o desfăşurare dramatică, dînd prozei sale adâncime şi mişcare. Societatea în care a trăit şi a scris Ion Creangă i-a fost ostilă. „Junimea“, care vedea în el o „achiziţie“ — după cum mărturiseşte Iacob Negruzzi — nu-1 preţuia prea mult, identificîndu-1 cu „un ţăran necioplit din creştet pînă-n talpă, nepieptănat şi îmbrăcat prost“. Talentul său, deşi i-1 recunoşteau, nu le era totdeauna pe plac, pentru că în vorba sa cu haz descifrau împunsătura acului şi ironia amară, replici ale urii ţăranului îngenunchiat de umilinţe; în schimb, scriitorul s-a simţit bine printre oamenii simpli şi vrednici, apropiindu-se în jurul anului 1887 de socialişti. La 1881, vorbind despre Ion Creangă, revista „Contemporanul“ îl consideră un „om cu taieme admirabne pentru poveşti şi are lucrări morate, pune pe spiritul poporului“... Iar altundeva se menimneriza : „pina acum se bucură d. Creangă de un nume de scriitor popular plin de talent“. Dacă societatea reacţionară a timpului său nu l-a judecat in adevărata-i lumină, e din pricina neacceptării compromisurilor cu stăpinii, a independenţii în păreri şi a fermităţii de caracter, asemenea poporului din mijlocul căruia se noucase, Ion Creangă rămîne mereu dîrz în opera sa. Opera lui Ion Creangă, scrisă de pe o poziţie înaintată pentru acea vreme, constituie o biruinţă a realismului critic în literatura noastră. „Amintirile din copilărie“, povestind momentele cele mai importante din copilăria autorului, pe lîngă faptul că pun în lumină tipuri caracteristice de ţărani moldoveni, constituie şi o critică a societăţii în mijlocul căreia trăia scriitorul, prezentînd aspecte variate ale acestei societăţi, ca : viaţa grea a ţăranilor săraci, felul în care se făcea şcoala în trecut, metodele brutale folosite pentru a învăţa pe copii, manualele vremii pe care le considera un „ciudat meşteşug de tîmpenie“, prinderea cu arcanul la oaste, misticismul şi spiritul obscurantist al celor în mijlocul cărora trăia etc. Basmele oglindesc şi ele viaţa socială a poporului, munca sa aspră, sărăcia şi suferinţele lui, în raport cu răutatea, cu trîndăvia şi uneltirile exploatatorilor (Punguţa cu doi bani, Harap Alb). Binele însă învinge răul, iar eroii populari îi pedepsesc pe chinuitorii şi furii lor (Harap Alb, Fata babei şi fata moşului). Visurile poporului capătă întrupări cu timpul prin munca stăruitoare a lui. încrederea scriitorului în dreptatea luptei pe care o dau eroii străbate neîntrerupt opera lui Creangă. Ion Creangă foloseşte folclorul. Dar departe de a fi un „colecţionar“, el devine un „creator “ de literatură populară origială. La el, metaforele şi comparaţiile, deşi extrase din aria unei anumite lumi rurale, mărturisesc personalitatea mijloacelor artistice. Folosind formele oralităţii, stilul lui Creangă se adresează nu atît cititorilor, cît auditorilor, reprezentînd viu viaţa nu prin descriere, (aproape inexistentă în paginile sale), ci prin dramatizarea acţiunii. Folosind limba vorbită, oralitatea stilului său pune şi mai pregnant în evidenţă lipsa aproape completă a elementelor limbajului figurativ. Indiferent de asocieri şi comparaţii, bine tradus, prietenul de la Borta Rece, din mahalaua Tipului şi din literatură al „domnului“ Mihai Eminescu place la fel de mult în Germania, în Anglia şi în Franţa, atît copiilor cît şi maturilor, iar cărţile mustoase ale celui ce, răspopit, purta în viaţă haine de şiac, răspund unui gust care de mult nu se mai opreşte doar la anumite meridiane şi împacă de mult sensibilităţi felurite. Cu atît mai universal este azi Nică a lui Ştefan a Petri, cu cît mai fără de cusur romînească e imaginea oamenilor, moravurilor şi peisajelor de la el de acasă, cărora le-a dat eternă haină artistică. Mucalit numai în aparenţă, între pisicile, bunăcuviinţa şi metehnele lui, consultîndu-se cu Tinea şi cu „badea Mihai“ asupra năstruşniciilor ce-i ieşeau din scăfîrlie, pilda lui Creangă e pilda unuia dintre acei mari scriitori care înţeleg cît de lungă e arta. C. D. PAPASTATE UN AUTOGRAF INEDIT AL LUI CREANGĂ Am semnalat cîndva*) existenţa unei variante inedite a tălmăcirii lui Eminescu din versurile lui Ovidiu ,,Donee felix er is multos numerabis amicos..." Varianta în cauza este grafiată de poet (în întregime textul latinesc şi cel romînesc) într-un album care a aparţinut, pe la 1871—1877, familiei Elisa şi Petre V. Grigoriu din Iaşi. Albumul în cauză, păstrat pînă azi, conţine şi un autograf inedit al lui Ion Creangă. La fila 108 din album, Eminescu traduce cunoscuta sentinţă Ovidiana : ,,Pînă ce eşti fericit o să numeri amici o mulţime Vremile grele viind singur atuncea rămîi !" (Tristia, I, 9, 5—6) Pe aceeaşi pagină, lîngă grafia subţire şi îngrijită, cu ceva aproape inefabil în ea, semnată de M. Eminescu, apare scrisul apăsat şi rotund al lui Ion Creangă. E un răspuns, foarte prompt şi adecvat, cu filozofia milenară a ţăranului, care coboară acuzativ şi dur de undeva, din cronici sau din folclor : ,,Ce-i lumea ? Zi-i lume şi te mîntue... I. Creangă" Dialogul nu aduce o noutate de ordin literar; e o zicală conţinută ca esenţă în ,,Amintirile din copilărie". Dar plasarea acestor rînduri în vecinătatea sentinţei de rafinată cultură a lui Eminescu, transpusă în text paralel, dă o imagine vie a personalităţii celor doi creatori (aflaţi în permanent dialog în perioada ieşeană a existenţei poetului) Fie în bojdeucă, fie la ,,Borta-rece", fie pe străzile invadate de vegetaţie ale Iaşului, fie în albumul Elisei Grigoriu, cei doi prieteni rămîn statuar aceiaşi; Eminescu : problematic, cu stilizări de idei rafinate, cu mintea ancorată în univers; Creangă : un hîtru original cu aluviuni de gînduri de-o spontaneitate genială Creangă, după despărţire, avea să-l cheme zadarnic la Iaşi : ,,La Eşi ninge frumos de ast-noapte, încît s-a făcut drum de dricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sînt străin"*. Mihai nu s-a mai întors niciodată în casa lui Creangă. Au rămas însă împreună în istorie ; albumul Elisei Grigoriu e numai un document. ★ Se pune întrebarea : cum a ajuns Creangă, care nu era un ,,om de lume", într-un album de salon literar ? Explicaţia e posibilă printr o deducţie documentară. Elisa Grigoriu este soţia lui Petre V. Grigoriu, colaborator al Contemporanului (1881—1891) şi al Convorbirilor literare, împreună cu soţia sa, participă la şedinţele Junimii, unde a avut ocazia să-i întîlnească pe Eminescu şi Creangăşi, de altfel, şi pe Caragiale, mai tîrziu, la Bucureşti ; pe o altă filă (76) apare, lîngă versuri ocazionale de Iacob Negruzzi, şi această însemnare-sentinţă a lui Caragiale: ,,Toate mulţumirile trebuiesc plătite : înainte de a le cumpăra ţi se par ieftine , pe urmă prea scumpe, Caragiale"). Albumul Grigoriu se află la Biblioteca raională din Tr.-Severin şi a aparţinut folcloristului I. G. Bibicescu. Am rezumat în altă ocazie conţinutul acestui pitoresc document, cosmopolit ca structură (poezie franceză, engleză, germană), cu desene de autori necunoscuţi şi cu o antologie la zi din poezia lui Eminescu (filele 117—121). In nota de faţă am semnalat încă o dată amprenta inedită a unui mare dialog istoric : Eminescu şi Creangă. EMIL MANU 1. Viaţa romîrnescă, XVI, 11. 1963 pag. 15- 77. 2. G. Călinescu: Viaţa lui Ion Creangă, Bucureşti, 1968, pag 211 sanie. Fragmentele din fila 108 a albumului familiei Eliza şi Petre V. Grigoriu din Iaşi, cuprinzind sentinţa ovidiana tradusa de Eminescu, fi autograful lui Ion Creangă. Anul Eminescu Se încheie Anul Eminescu... E un fel de-a zice. Fiindcă atît de viu trebuitor e (și la el acasă și aiurea) seducătorul vers eminescian, atît de permanent, încît a-l perimetra între legile provizorii ale timpului calendaristic pare superfluu. „Anul“ Eminescu e mereu, cît va exista limbă română, lirism şi sete de poezie! Cît vor exista izvoarele, frunza, aspiraţiile sociale, voluptuoasa legănare a mării, dragostea şi astrele. Sărbătorit, la 75 de ani de la dispariţia lui, în ţări din cinci continente, tradus în zeci de limbi, Eminescu îşi începe tîrziu o călătorie la care avea dreptul încă de mult în cultura lumii.Şi, în acelaşi timp, în cultura poporului său. „Admiratorii contemporani lui Eminescu — scrie Sadoveanu — au fost puţini: «proletari intelectuali», lucrători cărturari, studenţime progresistă ; l-au iubit şi l-au recitat cu entuziasm. Comunicarea poetului cu poporul său, însă, abia acum începe, cînd s-au descătuşat izvoarele interioare ale sufletului colectiv(...). Au venit aici oaspeți. Au plecat de aici oaspeți. In marile lor oraşe, în culturile lor grele de prestigii şi de trecut s-au întors c-o aromă din copleşitoarea muzică a poetului român. Au creat acolo asociații menite să-l cinstească, au grăit despre el, s-au cutremurat la întîlnirile cu ritmurile, viziunile, singurătatea şi corosivitățile sale. Tardiv, Eminescu va circula... A fost nedrept de mult în situafia fosforescentelor ape dosite-n umbră de codri. Vîntu — o foaie vestejită Mi-au adus mișcînd fereastra — Este moartea ce-mi trimite Fără plic scrisoarea-aceasta. Voi păstra-o, voi întinde-o Intre filele acele Ce le am din alte timpuri De la mina dragei mele. Fie ca vreodată norocul lui Lenau de a fi aşa de bine tîlmăcit în româneşte să-l aibă şi Eminescu în literaturile lumii... Alături de Keats, de Shelley, de Leopardi, de Puşkin, de Petőfi, de Lermontov şi de Byron, alături de cîţi nici nu-i mai înşirăm aici, el se integrează categoriei prematur răpirilor vieţii şi dă continuu prilej de regrete, prin aşa de grabnica-i plecare dintre noi. Şi-un fel de voiaj al închipuirii îşi construieşte, cu materiale proprii, profilul valoric în devenire al unui alt Emitrescu, ipotetic. Pios şi nostalgic, de la cititorul obişnuit pînă la specialist şi savant, fiecare meditează la „cîte-ar fi putut să fie“, dacă Eminescu, fără nefericirile ce i-au grăbit sfîrşitul, dispensat de racilele unei sănătăţi atît de greu încercate, şi-ar fi continuat creaţia. Deşi e unanim imposibil să ne imaginăm un Eminescu bătrîn, invadat de calamităţile senectuţii, obsesiva mîhnire de a-l fi pierdut alcătuie statornic în jurul său un supliment de personalitate prezumtivă şi (văzut din conturul acestor prezumţii), poetul ia în fantezia adoratorilor săi dimensiuni disproporţionate, nereferite la contingenţe. Lucrări de pură esenţialitate, lucrări de o densă combustie ei n-a mai creat cu vreo trei ani înaintea anului fatal. Ca potenţialitate şi surpriză, într-un sens, murise de pe la 1886. Şi apa unde-au fost căzut In cercuri se roteşte Şi din adine necunoscut Un mîndru tînăr creşte. Iar umbra fetei străvezii E albă ca de ceară — Un mort frumos cu ochii vii Ce scînteie 'n afară. Deşi există felurite nuanţe de mari scriitori, care nu toţi urmează inextricabil o evoluţie identică (opera de căpetenie a unora apare către amurg, alţii îşi istovesc personalitatea în anii dintîi ai ivirii în arenă, destui se relevă cu lucrări de maturitate la mijlocul vîrstei, ş.a.m.d.) să admitem că Eminescu ar fi urcat din ce în ce în mai uluitor pînă foarte tîrziu, radiind şi revărsîndu-şî imensa-i personalitate peste îngemînarea a două veacuri. Goethe termină cu Faust şi Rimbaud debutează cu apogeul, încheindu-şi de adolescent apoteoza. Dar să spunem că, neinvalidat de nici o maladie, Eminescu, mereu în urcuş, ar fi trăit pînă-n 1930, c-ar fi murit octogenar, apucînd debuturile efervescente şi ilustrative (în felurite sensuri) ale lui Goga, Bacovia, Arghezi, Barbu, Fundoianu, Vinea, Blaga, Beniuc, Eugen Jebeleanu, Adrian Maniu, Voiculescu etc. Dar dacă aşa, fără a mai crea de pe la 1886, în opera oricăruia dintre cei citaţi, fiecare o puternică personalitate (pe un Vlahuţă, pe un Cerna — extrem de permeabili — nici nu i-am citat !), dacă în opera fiecăruia din aceşti pilaştri ai poeziei româneşti apar pînă către zilele noastre ecouri, reflexe, similitudini şi transparenţe din autorul Luceafărului, apoi care ar fi fost situaţia liricii noastre post-eminesciene, în cazul că, trăind, Eminescu şi-ar fi continuat ascendent o operă atît de exigent înrîuritoare ? S-ar fi conturat un titan. Aveam un Goethe, aveam un Dante. Ipotetizăm. Presupunem: în ceea ce-i priveşte însă pe succesori, o paliditate de neîndurat s-ar fi abătut, poate, în continuare peste obrajii lor, care doar cu mici excepţii n-ar fi arătat cu totul străvezii şi cu totul clorotici. Arborele care a fost Eminescu ştia să umbrească prea cu neiertare, ca să nu vedem în dureroasa moarte a lui şi reflexul celorlalte perspective rămase tinerei literaturi romîne după zguduitoarea-i doborîre. E, aceasta, o observaţie marginală, nu însă hazardată şi nu eliptică de miez, care însă nu-i scuteşte cîtuşi de puţin de reproşurile îmbelşugat cuvenite pe cei care s-au sfiit cu vinovăţie să-i scape viaţa de mizerii şi cîntecul de nebunie. PAUL SCORŢEANU 2 • ramuri