Ramuri, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)

1983-11-15 / nr. 11

/------------------------------------------------- Accente ■ La sediul Asociaţiei scriitorilor din Craiova şi al revistei „Ramuri“ au făcut o vizită poeţii Voimir Asenov, secretar al Secţiei de poezie a Uniunii Scriitorilor din R. P. Bulgaria, şi Nen­­cio Slavcev, secretarul Asociaţiei scri­itorilor din Vidin. Oaspeţii s-au între­ţinut cu Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii „Scrisul românesc“, şi Ro­mulus Diaconescu, redactor şef ad­junct al revistei „Ramuri“. Cu acest prilej au fost discutate diferite as­pecte ale activităţii Asociaţiei scriito­rilor din Craiova, modalităţi de con­tact cu publicul şi cu realităţile con­temporane, fiind efectuat, astfel, un util schimb de experienţă şi de im­presii. Au fost discutate, totodată, po­sibilităţile unui dialog mai strîns în­tre cele două asociaţii, din Craiova şi Vidin. ■ în baza convenţiilor încheiate în­tre Academia Republicii Socialiste România şi Academia Bulgară de Ştiinţe cu privire la schimburile ştiin­ţifice, culturale şi informaţionale, la Casa Cărţii din Craiova a avut loc desch­iderea festivă a expoziţiei cărţii academice bulgare, prilej cu care au participat reprezentanţi ai Editurii Academice Bulgare de Ştiinţe, repre­zentanţi ai organelor locale de partid şi de stat, un numeros public. Au fost expuse circa 400 de lucrări — cărţi şi reviste — din toate domeniile ştiin­ţei. Manifestarea s-a desfăşurat ca răspuns la o expoziţie similară ce a avut loc la Sofia în perioada 27 oc­tombrie—1 noiembrie a.c., unde cartea academică românească s-a bucurat de aprecieri elogioase din partea oame­nilor de ştiinţă bulgari. ■ „Luceafărul“-25. De curînd, re­vista „Luceafărul" a împlinit 25 de ani de rodnică activitate, înfiinţată în 1958, deschisă scriitorilor din toate genera­ţiile, dar cu prioritate scriitorilor ti­neri, revista a lansat de-a lungul aces­tor ani o serie de nume care au deve­nit personalităţi de referinţă pentru literatura noastră contemporană. In răstimpul acestui pătrar de veac, re­vista „Luceafărul“ s-a manifestat în cadrul presei noastre literare ca un factor activ de promovare a creaţiei noi, în spiritul unor preocupări strîns corelate cu procesul dezvoltării eco­nomice, politice şi sociale a ţării. Publicaţia a militat şi militează cu consecvenţă pentru înfăptuirea poli­ticii partidului de făurire a unei cul­turi înaintate, în concordanţă cu aspi­raţiile maselor, cu cerinţele dezvol­tării conştiinţei revoluţionare. Din partea revistei „Ramuri", un călduros „La mulţi ani" şi tinereţe veşnică. ■ Am semnalat, şi cu alte prilejuri, de la această rubrică, pericolul pe care-l prezintă unii indivizi cu preten­ţii intelectuale (dar care atentează, astfel, la prestigiul real, în societatea noastră, al acestei categorii sociale) care sustrag cărţi din bibliotecile pu­blice ori descompletează colecţii de reviste. Un astfel de specimen este şi cel care, uzînd de încrederea lucrăto­rilor de la Biblioteca judeţeană Dolj, a desfoliat volumul al doilea de „Iz­voare de filosofie“ (1944) de la pag. 51 pînă la pag. 98. ■ Revista „Tomis" publică, de cîtva timp, „Istoria exactă a literaturii ro­mâne" (s.n.). Pe cînd şi o istorie... su­­per-exactă a literelor româneşti ? ■ Un serial captivant, scris cu ta­lent şi cu o bună stăpînire a surselor documentare, „In umbra imperiului“ (austro-ungar, n.n.) publică revista „Argeş", sub semnătura lui Vartan Arachelian. Din ultimul număr (10) al revistei argeşene semnalăm dezbate­rea cu tema „Kitsch-ul, realitate este­tică negativă a zilelor noastre". V ___________ ■ SEMNALIZĂRI — Şerban Cioculescu Eminescu — îndrumător al lui Slavici, Creangă şi Caragiale ? învăţăcelul : — Ce înţelegeţi, magistre, prin cuviinţele : „o afirmaţie fără acoperire“ ? Aţi folosit-o în mai multe rînduri, relativ la cronologia lui Petru Rezuş în cartea sa „Mihai Eminescu“. Eudoxiu : — Iţi dau un exemplu chiar din „precizările“ pe care le-a prezentat, referi­tor la obiecţiile mele, în România literară de la 20 octombrie. îţi aminteşti că remarca­sem confuzia ce o făcuse între noţiunile de postdatare şi antedatare. învăţăcelul : — Da, Rezus socotea anteda­tată apariţia Poesiilor, 1884, deşi ele apăru­seră în decembrie 1883. Eudoxiu : — Exact. Ce răspunde Rezuş ? Citez : „...la pag. 454 scria : «21 decembrie : Apare volumul Poesii de Mihail Eminescu. Pe copertă, s-a însemnat 1884 (antedatare)». Observ că evenimentul este consemnat la anul 1883, aşa cum oricine poate constata, pe aceeaşi pagină, iar antedatarea se referă la acel an, fiind un avertisment pentru cititori, nicidecum la anul 1882, cum insinuează Şer­ban Cioculescu“. Eu afirmasem că antedata­rea ar fi fost reală, la apariţia cărţii în 1883, dacă pe foaia de titlu ar fi fost imprimată data 1882. Cînd Rezuş scrie : „s-a însemnat 1884 (antedatare)“, opoziţia în paranteză se referă la anul 1884, iar nicidecum, cum pre­tinde d-sa, la anul 1883. Este clar sau nu ? învăţăcelul . — E foarte clar, dar Rezuş are, după mine, o scuză : tot n-a înţeles di­ferenţa dintre noţiunile de antedatare şi postdatare. Crede că apariţia a fost anteda­tată. Or, „antedatarea“ e în legătură nu cu apariţia cărţii, ci cu data de pe foaia de titlu, şi este, aşa cum aţi observat, postda­tare. Aici, aşadar, fără acoperire este şi eroarea iniţială a lui Rezuş, şi felul în care încearcă să o justifice. Eudoxiu : — Aşa-i. Rezuş mai comite şi o altă improprietate noţională, cînd consideră dogmatică afirmaţia mea că „nu există un mit Creangă“. Putea spune peremptorie, de­oarece nu produsesem nici o probă, sau asertorică, dar nicidecum dogmatică, deoa­rece nu plecam, în negaţia mea, de la vreun principiu de ordin general, în felul critici­lor sau esteticienilor dogmatici, ci pur şi simplu de la fapte. Nu cunosc nici un „mit“ Creangă. Aştept să mi se spună ce se as­cunde sub acest cuvînt. învăţăcelul: — Rezuş vă mai contrazice, pretinzînd că rolul de îndrumător al lui Eminescu, faţă de Slavici, Creangă şi Cara­giale, nu este o iluzie a d-sale, ci „reală“ şi „recunoscută de toţi biografii minus Şer­ban Cioculescu“. Ce-aveţi de răspuns ? Eudoxiu : — Foarte simplu : încă o afir­maţie fără acoperire. Să mi se dea numele acelor biografi. N-am găsit-o la nici unul, şi i-am citit pe toţi. Să mi se citeze texte, re­ferinţe exacte. Nu mă conving vorbele goale. învăţăcelul : — Şi n-a fost Eminescu în­drumătorul nici unuia din cei trei ? Eudoxiu : — Ba da, al lui Slavici, de­sigur, după propria lui mărturisire, la cartea sa de Amintiri, recent apărută la Edi­tura Minerva, cu o excelentă postfaţă de Lucian Raicu. Slavici, de la prima pagină a capitolului Eminescu-omul, recunoaşte într­­însul un „povăţuitor în cele literare“. Şi mai departe : „Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai nainte de a-i fi citit şi lui ceea ce am scris, căci mulţumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulţumire cele scrise de mine“. Am subliniat cuvintele şi lui. Eminescu n-a fost aşadar singurul lui sfătuitor, dar de bună seamă principalul. In acelaşi capitol, mai citim : „...el pentru mine era un nesecat izvor de ştiinţă, de înţelegere şi de îndrumări bune“. Subliniez cuvântul îndrumări. Mai citez : „El îmi spunea însă că sunt prea lipsit de cultură ca să-l pot în­ţelege şi-şi dădea silinţa să mă lumineze. (...) Fiindcă nu ştiam destul de bine nici nem­ţeşte, nici franţuzeşte, am citit împreună mai întîi Despre rădăcina pătrată a princi­piului noţiunii suficiente... învăţăcelul . — De Schopenhauer, nu-i aşa ? Eudoxiu : — Exact, teza lui, susţinută la Jena, în 1813. Citez mai departe : „...apoi, în franţuzeşte, traducerea Dialoagelor lui Pla­ton şi din L’Orient pittoresque dări de seamă despre budism şi confucianism (...) In urma stăruinţelor lui am început să ci­tesc româneşte. (...) Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscri­sele, făcînd în ele corecturi cu multă discre­ţiune şi le trimitea la Convorbiri literare..." In alt loc, Eminescu îl îndeamnă să scrie „ca la voi la Şiria“, adică în graiul ţărănesc al locului de baştină. Iată ce mai spune Sla­vici din vremea şederii lui la Iaşi, despre nuvela lui, Popa Tanda, şi comedia Toane sau vorbe de clacă : „amîndouă lucrate sub înrîurirea discretă, dar hotărîtoare a lui Eminescu...“ In concluzie : „...îndeosebi mie, care eram d­e doi ani mai în vîrstă, mi-a fost în multe privinţe bun îndrumător, ceea ce le a mai fost dealtminteri şi altora dintre colegii lui români din Viena“, învăţăcelul: — Care va să zică, cu Sla­vici a avut dreptate Rezuş. Dar cu Creangă, ce ziceţi ? Eudoxiu : — Iţi voi citi, din Dicţionarul li­teraturii române de la origini pînă la 1900, ce scrie Alexandru Teodorescu, redactorul rubricii „Ion Creangă“ : „...pe cînd M. Emi­nescu era revizor şcolar, cei doi se cunosc, devin prieteni, iar poetul, intuind geniul creator al povestitorului, îl determină să-şi transcrie bogatul repertoriu oral. înrâurirea lui Eminescu rămâne astfel hotărîtoare pen­tru destinul scriitoricesc al lui C. (...) Nu mult după ce s-au cunoscut, povestitorul este introdus de către poet în cenaclul Ju­nimii, unde citeşte Soacra cu trei nurori (...) De altfel, aproape tot ce a scris C. va fi publicat în paginile revistei junimiste“. Sunt de acord asupra faptului că Eminescu a fost, ca să zic aşa, naşul literar al lui Creangă, care l-a numit, după cum se ştie, cu o intuiţie tot atît de remarcabilă, „cel mai mare poet al românilor“. Asupra scrisu­lui său însă, el nu s-a recunoscut nici un moment debitor lui Eminescu sau altuia, scrupulele artistice fiindu-i lui Creangă con­substanţiale. Cîte un coleg de manuale di­dactice, invidios şi stupid, vedea, în acele chinuri în redactare, lipsa talentului, pe ca­re-l atribuia viitoarei povestitorului, Tincăi Vartic, aşadar, adevărata autoare a învăţăcelul : — Cum rămîne cu Caragiale ? Fost-a el „îndrumat“ ca Ion Slavici sau ca Ion Creangă ? Eudoxiu : — Aici e buba. Din prima frază, Rezuş crede că articolul necrolog în Nir­vana ar fi contestabil, „fiindcă amintirile vechi din 1868 sînt viciate de amintirile mai noi, de cearta din 1881 şi de separaţia lor definitivă pînă în clipa morţii“. Se poate ca vreuna din amintirile lui mai vechi să nu fi fost tocmai exactă, dar aceasta datorită timpului, iar nu incidentului cu Veronica. Am mai spus că „separaţia lor“, a lui Cara­giale şi Eminescu, n-a fost definitivă, că s-au împăcat, că Eminescu i-a scris lui Vla­­huţă, după însănătoşire, să-i amintească lui Caragiale de promisiunea făcută, şi că în timpul direcţiei acestuia, la Teatrul Naţional, i-a dat spre reprezentare, ca operă originală, versiunea piesei Lu­is de Augier. Se mai ştie că la aflarea ştirii fatale, în iunie 1883, Ca­ragiale a izbucnit în lacrimi. Au fost şi au rămas buni prieteni, după cum afirmă în­suşi Slavici. Asta nu-l împiedică să aducă apă la moară tezei lui Rezus, prin această aserţiune : „îndeosebi Caragiali (sic), născut în ceas bun, ar fi fost în toate împrejurările un om însemnat; el n-ar fi putut să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viaţa sa împreună cu Eminescu, care pentru dînsul era o nesecată comoară de ştiinţă şi de în­demnuri binecuvîntate“, învăţă celul . — Din cite văd, Petru Rezuş s-a inspirat direct din Slavici, cînd i-a ve­nit ideea să scrie capitolul : „îndrumătorul altora“. Eudoxiu : — Ai dreptate. I-a dat, vorba românului, mură-n gură ! Cu toate astea, Slavici îi priveşte echitabil, ca pe două firi superioare, ex aequo : „Doi oameni, în multe privinţe foarte deosebiţi, care se cău­tau unul pe altul şi se bucurau cînd puteau să petreacă un ceas, două împreună. Era o­ plăcere nu numai pentru dînşii, ci şi pentru oricine care vedea cum petrec împreună“. In redacţia Timpului, unde au fost tustrei, i-a apropiat pe cei doi mari „cultul formei“, spune Slavici: „Ţineau amîndoi să-şi ce­tească împreună scrisa mai nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cuminte, ei însă nu se mărgineau să cetească, ci începea să şi discute mai întîi asupra limbii, apoi şi asupra cugetărilor şi se pierdeau în discuţiuni în vreme ce pagi­natorul din tipografie cerea mereu manu­script“. învăţă celul : — Spuneaţi că Slavici îi pre­zintă totuşi de la egal la egal. Daţi-mi, vă­ rog, textele respective ! Eudoxiu : — Bucuros. Asupra culturii lor naţionale : „Cetiseră amindoi — pot să zic — tot ceea ce pîn-atunci fusese scris în româ­neşte“. Numai cînd era vorba de gînditori străini, ca Schopenhauer şi Kant, pe care­ Caragiale nu-i citise, el îi stîrnea lui Emi­nescu spiritul de replică, numindu-i mof­tangii, şi obţinea astfel adevărate prelegeri- Slavici recunoştea aşadar superioritatea lui Eminescu asupra lui Caragiale exclusiv pe­­linia gîndirii filosofice. In schimb, tot după Slavici, Caragiale îi era superior lui Emi­nescu în trei privinţe : cunoaşterea limbii, şi mai ales a sintaxei, cultul formei şi aria in­teresului artistic. Cunoaşterea limbii : „Ca­ragiale avea mult "simţămînt de limbi şi cu­noştea mai bine decît Eminescu limba aşa­­numită vină (vie n.n.), care era vorbită în­­toate zilele“. Cultul formei : „In deosebi în ceea ce priveşte cultul formei, Caragiali, era mai presus de Eminescu“. Aria interesu­lui artistic : „Pe cînd Eminescu îşi căuta­­mulţumirile numai în cele gîndite, Caragiale se-ncînta de muzică, de pictură, de arhitec­tură, de balet, de tot ceea ce e frumos, şi­­căuta în toate proporţiuni măreţe, împărţire­­simetrică şi armonie desăvîrşită“. Sper că te-ai lămurit. Departe de a fi fost­ „îndrumat“ de Eminescu, Caragiale îşi gă­sise drumul, înainte de a fi intrat în redac­ţia Timpului, la invitaţia poetului, care, cum spunea Slavici, nu vedea pe altul mai bun ! — Nu e — zicea — la Bucureşti altul, cel puţin eu nu ştiu altul, învăţăcelul : — Mi se pare, magistre, că Petru Rezuş îl cam ia peste picior, cînd­ spune despre Caragiale, unanim cunoscut ca­­mare meloman, următoarele : „Induioşătoare­­sînt azi şi infatuările lui autodidacte“ dacă­ (Continuare în pag. 15). Victor Pîrlac : „Livadă la Pieleşti“ RAMURI nr. 11 (233) • 15 noiembrie 1983 • pagina .

Next