Ramuri, 1983 (Anul 20, nr. 1-12)

1983-11-15 / nr. 11

■ VARIA Un vis suspendat Un destin oarecum asemănător cu cel al lui Labiş a avut Daniel T. Suciu. Deşi opera sa, scrisă pină la 21 de ani, (n. 1961 — m. 1981), nu o egalează pe cea a lui Labiş, totuşi atîta cit e publicată în cartea Copilul intre noi (Ed. Cartea Românească, 1983), şi cea rămasă în manuscris, dar mai ales proiectele impre­sionante, ne face să regretăm profund această pierdere, aşa cum o face şi C. Noica prefaţatorul şi îngrijitorul cărţii. în cartea lui Daniel T. Suciu sunt adunate, în prima parte, note şi însemnări de studiu şi de creaţie, lucrări de cercetare, cîteva scrisori semnificative ; partea a doua este re­zervată versurilor. Ceea ce constituie sem­nul valoric al operei tînărului poet-filozof este maturitatea scrisului său, remarcată de C. Noica in prefaţă : „Nimic nu sună banal în scrisul lui Suciu (între 18 şi 21 ani), iar cîteva notaţii — toate remarcabile pentru vîrsta lui — sînt în ele însele uimitor de reuşite şi de bine scrise“. Răsfoind cartea, ne dăm seama că lectu­rile acestui tînăr erau foarte bogate şi ex­trem de temeinice, simpla repetare a nu­melor citate fiind edificatoare : Seneca, So­­crate, Epicur, Bassus, Noica, Simenschy, Dostoievski, Rimbaud, Baudelaire, Kafka, Camus, Apollinaire, Cantemir, Blaga, Pâr­van, Homer, Shakespeare, Rousseau, He­mingway, Croce şi alţii (în ordinea întîlni­­rii în carte). Impresionantă este ambiţia mo­delării sale ca profil spiritual, a clarificării poziţiei sale in raport cu anumite precepte ale spiritualităţii. El concepe cunoaşterea lu­mii prin cunoaşterea eului : „Nu eludîndu-te ca problemă, nu aşezînd propria fiinţă în afara întrebărilor vei şti în cele din urmă ceva despre tine şi ceilalţi. A schimba o lume înseamnă în primul rînd a te schimba pe tine pe măsura acestui gînd. Şi aceasta începe evident cu efortul de cunoaştere a greşelilor tale...“ (p. 15). Am citat aici o notă pe marginea lecturii din Socrate şi Epicur, din care ne dăm seama că autorul interpreta într-un stil original conceptele antice. în acest mod, Daniel T. Suciu abordează pro­blemele esenţiale ale vieţii şi creaţiei : echi­librul interior, „binele suprem­“ şi modul atingerii lui, sufletul, statornicia scopului, libertatea, creaţia, adevărul etc. In compartimentul Note dintr-un caiet am descoperit o interesantă analiză a motivului alegerii, prin care se demonstrează că fie­care om are un crah al său din care nu poate ieşi decît cu efortul suprem de a-şi găsi calea. „Eşecul fiinţei — notează auto­rul — trebuie evitat prin toate mijloacele, care devin implicit căi ale împlinirii în sta­tornicia alegerii. Ieşirea de pe tangenţă şi înscrierea în „limitele“ cercului, mişcarea cu obstinaţie pe orbita acestuia până la aflarea unei raze care pătrunde spre înlăuntrul său este drumul, unicul adevărat şi aflat sub zo­dia virtuţii...“ (p. 43). Constantin Noica avea dreptate cînd ve­dea în acest destin, frînt prematur, „un Pâr­­van posibil, un Eliade, sau pe cineva care ar fi fost, în orice specialitate, de formatul lor“ ; avea un program, de studiu şi de lu­cru, extrem de exigent care, în fiecare zi, se consuma, cu o rigoare matematică, între orele 5,30 şi 21,45. Ca să ajungă la cultura indiană care este mai ferită de tehnicism şi-i poate oferi mai multe răspunsuri, şi-a pro­pus ca, în cei patru ani de facultate, să aprofundeze mai întii limbile moderne (ger­mana, franceza, italiana, engleza), apoi la­tina ; să cerceteze amănunţit cultura română, să se familiarizeze cu civilizaţia şi cultura indiană din cărţi scrise în limbile însuşite pe parcurs ; să-şi însuşească limba greacă („pentru a-i înţelege pe europeni“), în paralel cu sanscrita. Punctul final al programului : „La 26 de ani voi intra în cultura indiană, pregătit fiind să înţeleg şi să pot înţelege întii limba“ (p. 55—56). In notele sale autorul explică, în mod ori­ginal şi surprinzător pentru vîrsta lui, cîţiva termeni literari şi filozofici. Lucrările stu­denţeşti înserate în volum constituie, de ase­menea, contribuţii valoroase în domeniul ştiinţei literaturii. Poezia lui Daniel T. Suciu este pe cît de candidă şi de limpede, pe atît de profundă. Poetul îşi reconstituie fiinţa cu logica ma­tură a tînărului şcolit, ajuns la momentul opţiunii. Ciclul Copilul intre noi dă măsura exactă a talentului său poetic, distingîndu-se printr-o claritate clasică a imaginii poetice care îmbracă însă o gîndire şi o expresie modernă, esenţializată, uneori uşor ironică, în felul poeziei lui Nichita Stănescu sau a lui Marin Sorescu, fără să aibă însă vreo supărătoare impregnare epigonică. Copilul Lee, eroul liric al ciclului, se întreabă per­petuu asupra existenţei cu gîndul, dar şi cu fapta, cu existenţa însăşi. Trăieşte dramatic, dar şi exuberant, farsele naturii, repetă eresurile legendare ale copiilor, pe drumul cunoaşterii trece printre oameni şi printre lucruri avînd sentimentul comuniunii, dar e totuşi atît de singur în construirea destinu­lui propriu. Poezii remarcabile şi promiţă­toare cuprind şi celelalte cicluri ale cărţii : Cealaltă cameră, Copilul între noi (II), (Alte poezii), Hotel „California“, Trei sonete, Scri­sori către părinţi. Această carte, care va rămîne din păcate unica, însumează ramura fiinţei spirituale a poetului şi a gînditorului intrat în neant. Daniel T. Suciu nu mai este, dar atîţia ti­neri îi vor purta mai departe visurile, asu­­mîndu-şi, sîntem siguri, şi greutatea şi înăl­ţimea astrului său. Toma Grigorie Eminescu — îndrumător al lui Slavici, Creangă şi Caragiale ? (Continuare din pag. 8) ar fi să ne amintim de „competenţa în ma­terie de muzică — vezi Mozart, Haydn, Haendel, Gluck, Grieg şi Beethoven (7)“. Şi trimite, cu nota (7), la Viaţa lui I. L. Ca­­ragiale şi Caragialiana, ca şi cum s-ar re­feri la propriile d-stră păreri in materie. Ce ziceţi ? Eudoxiu : — Ce să zic ? De ce parte e in­fatuarea ? Şi cine mă face să mă înduioşez ? Iată ce scria Cella Delavrancea, absolventă a Conservatorului din Paris, şef de promo­ţie, cu ocazia turneului ei în Germania, des­pre Caragiale, cultura lui generală, cea mu­zicală în special, şi, în genere, despre forţa lui spirituală. Traduc din scrisoarea ei că­tre Margareta Miller-Verghi : „N-am cu­vinte să-ţi exprim încîntarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei in­teligenţe ca a sa — nu-l văzusem decît acasă unde mai tot timpul discuta cu Ticu (Delavrancea, n.n.) — dar în aceste două zile petrecute la el (în Berlin, n.n.) într-un apar­tament delicios, plin, înecat în covoare tur­ceşti, am putut cunoaşte şi binecuvînta Destinul care mi l-a făcut cunoscut. E o fiinţă colosală. Atinge totul cu aceeaşi per­fecţie — filosofie, muzică, artă dramatică — ca să ne facă plăcere îi imită pe Conu Leo­­nida Condeescu, Const. Dissescu etc. etc. ; este cel mai mare comic al acestei epoci. Nu vreau să te întreţin îndelung asupra felului său de a judeca muzica ! M-a uimit absolut (II m’a stupéfait absolument...). închipuieş­­te-ţi, i-am cîntat la pian temele şi variaţiu­­nile de Fauré şi de îndată mi-a disecat bu­cata pe care o auzea întîia dată, făcînd să-i reiasă frumuseţile şi defectele, arătîndu-mi trucurile lui de modulaţie cu efect — în sfîr­­şit nu-ţi voi povesti cu flecăreală fără sfîr­­şit toate puternicele mele impresii. La concertul meu de ieri a fost încîntat şi mi-a spus :­­Cellico, cîntat de tine, l-am înghiţit şi pe Chopin». — In după amiaza aceasta la 4.50 am plecat cu el la Plauen, căci vrea să audă cîntîndu-se concertul lui St-Saens ca­­re-i place mult, mai ales Scherzo şi Taran­­tela finale...“ Opresc aici citarea scrisorii, datată „Berlin 11 noiembrie 1910, Potsdamer Platz“. Ce zici de „infatuările“ bietului auto­didact ? învăţăcelul : — Zic : ne sutor ultra cre­­pidam. Nu lui Caragiale, fireşte. A scris con­vingător despre melomanul care-şi întrecea toţi contemporanii scriitori, N. Petraşcu. Petru Rezuş se vede că nu l-a citit. Eudoxiu : — Multe izvoare i-au scăpat şi în primul rînd cele principale : manuscri­sele de la Biblioteca Academiei Române, pe care nu le-a consultat. Este o gravă lacună. Să punem însă punct convorbirii noastre de azi, deși subiectul e dintre cele mai grase ! La revedere... RAMURI nr. 11 (233) • 15 noiembrie 1983 • pagina 15 B REMEMBER C. T. Lituan In mai 1946 şi februarie 1947, „Revista Fundaţiilor“ a tipărit, sub formă de supli­ment, două „caiete de poezii“ al căror con­ţinut oglindea interferenţele de idei speci­fice acelei epoci, privind menirea poeziei. Un prilej de reflecţii asupra unor creaţii insolite, inovatoare, „ciudate şi ancorate în­­tr-o mentalitate literară ce nu se stabilise încă la noi, un fel de esenţializare ostenta­tivă a modernismului în insurecţie“, cum avea să-l caracterizeze Emil Manu, îl oferă poetul C. T. Lituan. Cel ce-şi publica versurile cu acest pseu­donim, inspirat din numele primei forma­ţiuni statale din Ţara Românească, Litua, se numea Constantin D. Tutică. Născut în co­muna Lipovu, judeţul Dolj, la 13 august 1922, dintr-o familie de ţărani, a studiat în satul natal, apoi la Craiova, după care, la îndemnul tatălui său („Fiul meu... Ţine această broşură, învaţă Agronomia !“), a ur­mat cursurile Facultăţii de agronomie din Bucureşti. Poeziile de debut, semnate de elevul Tu­tică D. Constantin, apărute în revista „Ioan Maiorescu“ din Craiova (în perioada anilor 1941—1942) , In bejenie, Cintec de ţăran, Sonet, Poem pentru vremuri noi etc., con­ţin versuri stîngace, purtînd amprenta vîrstei. In Bucureşti a publicat la „Vremea“, „Ka­lende“, „Scînteia tineretului“, a participat la şedinţele „anarhice“ ale cenaclului „Fapta“ sau cele postlovinesciene ale „Sburătorului“, lansînd idei generatoare de contradicţii în rîndul ascultătorilor. Virtual inovator în poezia postbelică, se pare că nu poseda ni­mic altceva decît înzestrarea sa deosebită. Contemporanii ni-l amintesc ca un tînăr „înalt şi tăcut, ochi adînci, mişcări volatile, îngîndurate, ale mîinilor, talent nativ, fără a avea o cultură de autodidact ieşită din comun, un fenomen al naturii, suficient, însă curat, în stare să radicalizeze orice evo­luţie literară“. Revista „Ramuri“ a găzduit în paginile sale (nr. 3­6/1944) poezia Umbra boierului, cu un pronunţat motiv social : „Umbra bo­ierului, blestemată de bordeie, rumegă în singurătate / Birul pămîntului necuvenit, frămîntat cu sudori şi disperări“, iar „Ka­lende“ (1944) publică poezia Vînătoarea, o idee renăscută, conturată şi finalizată de Labiş în „Moartea căprioarei“ : „Este cerbul minunat, este cerbul minunat ! / A clocotit împrăştiată pădurea/Nu-i înfige în gruma­zul neted securea“. Fire plăpîndă, făcînd măsurători cadas­trale în Balta Brăilei, pentru proiectul de diplomă, contractează bacilul tuberculozei şi încetează din viaţă la Spitalul T.B.C. Fila­­ret — Bucureşti, în ziua de 28 martie 1948, fiind înmormîntat în satul său natal, Lipovu. Ultimii ani din viaţă îi dedicase finalizării ideilor încrustate sub diverse variante în poeziile sale — unele neterminate, altele doar schiţate —, dar şi creării unor versuri care îi asigură dreptul de a fi enumerat în rîndul poeţilor ce sfredeleau cu condeiul cortina filozofică ce despărţea epocile lătu­ralnice ale celui de-al doilea război mondial. ■ INEDIT Matilda Dascălu Cercuri Inima mi-au­rna pe vremea aceea alături de astre ! Steaua Polară priveghea in anotimpul bolnav de pelagră In amurg, oamenii visau despre munţi şi despre minereuri . Fiecare acea ceas de mare precizie Şi era sigur de el ca de variaţiile diurne ale temperaturii. Inima mi-atîmna pe vremea aceea alături de astre ! Triburile mele de senzaţii se risipeau intr-o ţară fără nume îngrozite de faptul că orizontul meu n-avea golfuri cu renume Şi-apărea ca un cerc frînt, străbătut de stranii interferenţe... De-atunci pasiunea mea pentru cercuri A crescut ca un castel cu stafii in imaginaţia localnicilor . Mai ales de cînd am aflat că Arhimede Doarme cu înţelepciunea veacurilor închis într-un cerc. De atunci, caut prin pomii universului imaginea mărului care ne-a ajutat să ne îndoim Şi recunosc superioritatea rotundă şi grea A femeii la sfîrşitul­­unei a noua. Inima mi-au­rna pe vremea aceea alături de astre ! In amurg, oamenii visau despre munţi şi despre minereuri. C. T. Lituan Desen de Gh. Ciuchete Critica dramei şi a teatrului (Continuare din pag. 7) condiţie a criticului de teatru care „nu e numai omul competent care îşi formulează diagnozele în scris, ci şi activistul ce urmă­reşte generalizarea ideilor în vasta muncă socială de educare a gustului“. Un ultim capitol al cărţii Ora 19.30 re­feră asupra unor teatre. Cele alese sunt „Bulandra“, „Mic“ şi „Naţionalul“ bucu­­reştean. Formula de prezentare diferă, fie­care teatru — cu valoroasă activitate — fiind văzut fie prin creaţii actoriceşti sau regizo­rale remarcabile („Naţionalul“), fie prin evaluarea masivă a repertoriului perioadei („Mic“, căruia i se consacră cel mai mare număr de pagini), ori prin schiță de profil („Bulandra“). Lectura volumului de critică teatrală al lui Valentin Silvestru impune discutarea unei probleme cardinale — limbajul critic. In cazul lui Valentin Silvestru este remar­cabilă forţa sugestivă a limbajului specia­lizat. Critica dramei şi a spectacolului, în accepţia sa, reiese mult îmbogăţită de o sumă de lecturi şi experienţe culturale, ex­puse şi impuse în diverse registre stilistice. Este rar cazul, şi nu numai la noi, cînd limbajul unui critic teatral produce fapte de stil, propune, de fapt, un stil critic. Stan­dardizarea curentă a cronicii dramatice este dauna cea mai nefastă adusă actului critic, semnatarii unor rubrici de specialitate ne­voind sau neputînd să treacă de superficia stilului anonim. Valentin Silvestru dă stră­lucire actului critic prin valoarea informa­ţiei adusă în analiză, prin ironie şi umor sănătos, prin „şocuri“ lingvistice cultivate cu insistenţă, prin construcţii absorbante de neologisme rare şi sintagme critice adesea operatorii. Pe de altă parte, valoarea criti­cii sale teatrale are ca suport un echilibru stabil între compartimentele artei teatrale, dar și capacitatea de diagnoză, prognoză și de atitudine în aprecierea pozitivă sau nu a actului artistic. Nu este o critică, chiar cînd dezaprobă, de minimalizare sau negare vio­lentă. Cînd observă insuccesul sau aplecarea spre neesenţial, sancţionează decis nelegiti­mi­tatea viziunii artistice în raport cu opera, sau incoerenţa sa. Prin toate aceste elemente, magistratura critică în teatru a lui Valentin Silvestru are însemnele pozitive ale criticii de direcţie, de atitudine, pe care autorul importantului vo­lum Ora 19.30 o profesează de cîteva decenii cu eleganţă şi erudiţie.

Next