Ramuri, 1992 (Anul 29, nr. 1-4)

1992-01-01 / nr. 1-2

repelarea papofoliceaicd din podea pelei uieu, mu atid at viilulea uuoi eMuuloti iau flple deletutiuale, caiipeuliu loald lumea idmât aceleaii Gdci Îm aceile diiculuMU e ceiliuuea de-a afla adevdlul, ci diu audio de-a actedila um neadevai, mu de Japca, d de eiiilicd' ceiliuuea e de a laxa pe advenai de ceea ce viei id-1 lazed poldveaicâ-ie epileluliau mu. d/paicula due locul adevarului, «Gatadeiulolflede allufileloi dai violaftullicd a lOMtauilu e ca îm Mtatefiade mu dul luple de idei, ci dep&UoaMe ca cei miol Mtufli, 2m depliuâ MecuMofliulâ a ceea ce comîIor, dau ÎmIi umpiiuci/aiu oarecate c-o odaie ii c-um colaj demn de-o cauga otai /tusul, condoMutd ceea ac mu custode, laijoaMe4c ceea ce mu vet ia celeceleje, liejaidu-te prea luifiu c-au lad atdudi vi eioate de audiliile vreunei spafle ii ca a lovit ÎmU-o lada pe care ai fi leipeclado daca ni- ai fl dai odeneala de- a o pud mai de aproape. Ibaed um omi e la moi atlt^adevet. alil de peflticil id fiioflleye o ienie de idei, mu o liild de peteoane, e Împetica!de a-ți vedea ideile adoaiie pidiucile de adaeiiaiii lui pieliuii polilici, după placul aceiloia, va vedea hdpudu-ie din ele conclugiiue mai au file, caii lui uici ptiu madé i-au trecul veeodala, ii ât. flue ie va vedea diai ÎMaâtiea apatiei pudice după ioaple, după calomuii aaedilale piut ut duplecarea loculao M viuaeiii.» MARIO LUZI (Italia) OMAGIU LUI EMINESCU Ceea ce lirismul bogat şi luxuriant, dar şi cel concentrat la limita inefabilului, departele şi astralul şi familiarul , fuga din uman şi nostalgia umanului şi totul şi fascinaţia unei limbi neăscîndu-se ca limbă poetică, manifestare primară şi în acelaşi timp foarte rafinată şi experimentată, îngemănat cu tot ceea ce aviditatea intelectuală putea cerceta spre a se sătura : ştiinţa, economia, spre a nu mai vorbi de filosofie cu iluziile şi dezamăgirile sale; totul îmi vorbeşte, vai, atît de indirect!, de Eminescu, resuscitînd în mine un binom pe care l-am folosit spre a captura magia lui Dante şi care tocmai acesta este: Pante, ştiinţă şi inocenţă... Ceea ce îin veacul următor lui şi chiar astăzi se încearcă să se facă din convingere şi calcul, Eminescu a făcut din nevoi naturale şi din situaţii geopolitice trăite : o literatură fără frontiere între germanism şi moştenire latină, între orient şi occident. Prin această respiraţie vie, măreaţă, spontană şi conştientă, Eminescu a conferit prospeţime şi vigoare profundei «dorinţe» romantice, şi a conferit şi claritate dramatică accentului propriei rutine, fără însă să-şi compromită prin aceasta sau să-şi diminueze energia sa creatoare. Dacă opera sa de căpătîi a fost cea a lui Schopenhauer, cel care a risipit impetuos marea iluzie filosofică a idealismului romantic, conştiinţa în întregime modernă provenindu-i deacolo n-a ştirbit vraja vitală pe care poezia sa, în tonalităţile sale variate, în registre contrapuse de plin şi de absent, o degajă mereu. E o minune, aceasta, ce uimeşte nesfîrşit la Leopardi. Şi a revenit, întîmplător poate, din cauza nesiguranţei pe care o are orice meditaţie, la Eminescu. Mai ales acestei minuni aş dori să-i aduc omagiul meu.Din Eminescu e il romanticisme europeo. A cura di Marin Mincu e Saure Albisani. Roma. Bulzoni, 1990, pg.9) Remember eminescian într-un oraş de cultură Despre expoziţia pictorului craiovean Isidor Selăgeanu, vernisată în iulie 1878, în Bucureşti, la magazinul de artă Gebauer, de pe Calea Mogoşoaiei, s-au făcut referiri mai întîi în „România liberă”, la 15 iulie, apoi în „Familia” şi în „Timpul”, la 1 august şi, respectiv, la 8 august 1878. Cronica artistică din organul junimist poartă girul lui Eminescu, proaspăt întors din vacanţa estivală oltenească, fiind intitulată Selăgeanu . Negreşit, pictorul ( născut la Abrud, în 1836) s-a lăsat convins de tînărul poet care, în entuziasmul său, îi va fi propus să deschidă o „personală”, prilej de confruntare cu un public avizat. In articolul nostru „Un nou reper biografic eminescian” (Ramuri, nr.6, 1987) nu excludem posibilitatea ca Zoe, fiica lui Barbu Bălcescu , să-şi fi însuşit temeiurile picturii de la acest transilvănean , pe care ziarul „Mercantilul” îl anunţa, în 1869, ca dînd lecţii particulare în casele inginerului hotarnic Gr. Otetelişeanu, proeminentă figură culturală, pasionat bibliofil, sprijinitor al operei iluministe animată de ginerele său, nu altul decît profesorul de desen C.Lecca, ce făcea carieră artistică în capitală. In conacul pe care Zoe şi soţul său Neculai Mandrea îl vor moşteni la Horeşti, jud.Gorj, va fi găzduit Eminescu ; prin urmare acestea pot fi circumstanţele cunoaşterii, unde altundeva dacă nu la Craiova, a pictorului şi a tablourilor sale. Ei bine, acum sîntem în măsură să confirmăm intuiţia noastră de atunci, avînd în faţă volumul „Icoane din trecut”, apărut postum, f.a. (86 pag.+ lf. portr.) semnat de Zoe Niviandrea, născută Bălcescu. Intr-adevăr, cele trei fete ale Bălcescului au primit lecţii de iniţiere de la tatăl lor: „Dînsul era un dascăl de frunte, sever şi cu ochi de artist şi gustul sigur, lui îi datoresc dragostea ce am păstrat-o toată viaţa mea pentru arta aceasta". Alături de profesoara de pian, profesorul de franceză, iată-1 şi pe „...acel domn Selagianu care avea cunoştinţe multe şi deosebite” , capabil să le călăuzească paşii în universul picturii, dîndu-le „ primele noţiuni de perspectivă, estetică, pictură şi cîte altele”. Era „deştept” şi „instruit”, avînd „o seriozitate nesecată pentru toate descoperirile în toate ramurile ştiinţei şi, fiind foarte comunicativ, ne împărtăşea şi nouă din ştiinţa ce dobîndise, astfel că lecţiile lui erau un curs din cele mai interesante”. In fine, cînd au crescut mari s-au făcut frumoase. Peregrinii, în trecerea prin oraş, la întrebarea ce au văzut în Craiova, răspundeau cam aşa : „Grădina Bibescu, biserica Sf. Dumitru, biserica Madona Dudu şi fetele lui Bălcescu” (sici). Apreciind diligenţa amfitrioanei în domeniul picturii se cuvine subliniat că prizele ei reconstituie lumea lui Eminescu, cît i s-a înfăţişat în sejurul său de aproape două luni. Intre acestea, o „Vedere din pridvorul de la Floreşti” (Muzeul de Artă din Craiova), ,Parcul de la Horeşti" şi „Patul Horeşti”, datat 1899, ( Muzeul memorial „Nicolae Bălcescu, Bălceşti pe Topolog, jud. Vîlcea). Aşadar, după această paranteză, să descindem în universul artistic al pictorului Selăgeanu, călăuziţi de autorul „Horii albastre”. Pentru concetăţenii săi, el nu este un necunoscut, cîteva din pînzele sale figuraseră în cadrul expoziţiei colective organizate în „sala cea mare a liceului”, sub egida unei aşa numite „societăţi craiovene pentru învăţătura poporului român“, în 1873. Iată ce scrie Marius Theodorian-Carada în ale sale „efemeride” : „Craiovenii ştiu că un domn Selăgeanu trăieşte în oraşul lor, că este profesor de desen foarte rău salariat şi judecind pe om după suma banilor ce cîştigă, nu-i dau nici o importanţă. Că acest domn Selăgeanu face şi tablouri, aceasta-i treaba lui de care nimeni nu se ocupă”. Aducînd problema la zi, Eminescu va încerca să sensibilizeze conştiinţa contemporanilor săi. Cinci dintre lucrările expuse, reţin, în primul rînd, atenţia comentatorului, şi anume două compoziţii istorice, una înfăţişîndu-l pe Vlad Ţepeş, cealaltă fiindu-i inspirată de „Răzvan şi Vidra” a lui Haşdeu, apoi o „baiaderă”, un „cap de bătrîn aprofundat în citirea unei cărţi “ şi un „cap de evreu”. Acestea dovedesc „un talent netăgăduit şi un realism sănătos". Nu lipsesc notele polemice , gazetarul strecurînd cu abilitate ideea că în alte ţări „se găsesc oameni generoşi şi iubitori de artă cari sunt întotdeauna gata a da o mînă de ajutor unui talent necunoscut”, spirite altruiste, animate de „cauze adevărat nobile, cu scopul de a servi arta şi de a mări numărul acelor cari se ocupă de dînsa, privind pe orice artist ca o fiinţă aleasă...” Pictorul din capitala Olteniei n-ar avea merite deosebite în ochii contemporanilor, fiindcă, vezi bine, el n-a catadicsit să fie „nici senator, nici deputat, nici advocat, nici medic; d-lui n-a fost nici prefect, nici ministru şi nici că doreşte a fi una ca aceastea”. Atît de receptiv la diversele aspecte ale fenomenului cultural şi artistic, Eminescu nu a manifestat preocupări exprese vis a vis de pictură, singura prezenţă în bibliografia de referinţă fiind un crochiu dedicat tînărului Grigorescu în „Timpul”, la 28 februarie 1878, pe care-l reproducem in extenso: „Reputatul nostru artist, d. Grigorescu, care a urmărit arta românească în campania ei peste Dunăre, a începu a expune dintre tablourile sale lucrate după schiţele militare ce a cules în Bulgaria (...) E de prisos a mai aduce laude deosebitului talent al d-lui Grigorescu; destul e să spunem că şi aceste din urmă două tablouri nu dă de minciună penelul din care a ieşit «Un iarmaroc în Moldova».” Expunînd în acelaşi an, unul la sfîrşitul lunii februarie, celălalt către mijlocul lunii iulie, Grigorescu şi pictorul craiovean Selăgeanu , susţinuţi cu aria ardoare, se-ntenesc, simbolic, într-un veritabil dialog al adevăratei arte. Nicolae BELLU Despovărarea de clişee (Continuare din pag. 1) lecţia de reamintire : să ne regăsim pe noi înşine în ceea ce avem mai înalt şi incoruptibil — Eminescu, Blaga, Eliade, Cioran, Noica, Enescu, Brâncuşi.Pe cît este de anevoios să pronunţăm lucruri esenţiale cînd vorbim despre el ori, cel puţin, propoziţii de bun simţ, pe atît de la îndemînă este să ne înecăm în penibilul locurilor comune, să ne scufundăm în mlaştina siropoasă a afirmaţiilor scunde, preţioase, deformatoare. Este foarte greu să-i fim interpreţi credibili — cu asta toată lumea este de acord. Dar, ceea ce poate mira, este greu şi să-i fim cititori adevăraţi, în stare să-l urmeze oriunde duce traseul său intelectual. Aşa încît gestul cel mai potrivit de a-l omagia autentic pe poetul naţional cuprinde măcar aceste două componente: întîi, să-l citim pe Eminescu şi apoi, ceea ce constituie consecinţa unei lecturi atente, fidele, să-l despovărăm de clişeele vinovate ale falselor, superficialelor receptări. A-l înţelege şi a-l umaniza. Abia după aceea ne putem îngădui şi altceva, de pildă, o probă de aducere a sa în vremea noastră. (E o încercare prin care ne verificăm pe noi înşine, nu pe el,căci despre el ştim cu siguranţă că e făcut din aurul cel mai pur al spiritului. Aşadar, dacă Eminescu ar trăi azi şi ar semna incomodele sale cronici politice şi l-ar avea apropiat pe Caragiale care ar scrie o scrisoare pierdută, ei bine, atunci, ce s-ar întîmpla? O, cîte patimi, şi acuzaţii, şi violenţe de limbaj ar stîrii Eminescu (precum şi colegul său de eternitate Caragiale) la unii dintre confraţii săi apolitici şi la unii dintre mai marii zilei, că destabilizează, că să-şi vadă de scris nu de politică, în fine, atîtea şi atîtea pe care hîrtia nu le-ar suporta. Mai bine să nu continuăm această operaţie de aducere la zi: e o probă care subliniază infinitul ridicol al poziţiei unora dintre noi Oricum, el, cel pe care acum îl «omagiem» zgomotos prin tot soiul de serbări populare, n-ar avea deloc viaţă uşoară cu noi, cei de azi. E vechi obiceiul: îi lăudăm pe cei mari dacă sunt morţi sau sunt departe. In schimb, dacă sînt aici, îi terfelim cu multă rîvnă. Ceea ce este explicabil: totdeauna avem tendinţa să spargem (sau să nu privim în) oglinda ce ne arată un chip al nostru altfel decît ne-ar conveni. (Gabriel CHIFU)