Renaşterea Bănăţeană, aprilie 1994 (Anul 6, nr. 1246-1271)

1994-04-06 / nr. 1250

PAGINA 10 ♦ 6 APRILIE 1994 STABE POETICA ȘI 0 FRUMUSEȚE CALMA • "Grădinile iubirii", în premieră la Naționalul timișorean O premieră așteptată, spectacolul Teatrului Național din Timișoara, intitulat "Grădinile iubirii" - un generic găsit pentru formula coupe - a lăsat o bună impresie prin eleganța și finețea montării. Publicul spectator trece de la piesa lui Jean Cocteau, "Vocea umană", un monolog tensionat al unui personaj feminin, la textul dramatic al lui Federico Garcia Lorca, "Belisa și Don Perlimplin" (Amor de Don Perlimplin con Belisa en su jardin), rămânând totuși sub aceeași putere de atracție a teatrului poetic, gen din care fac parte, în mare, cele două piese. Iluzia marii iubiri și implacabila ruptură, cu efect dramatic, în prima, sau cu final tragic, în cea de a doua, străbat ambele texte. "Vocea umană", în regia Anei Simon (Elveția) și a lui Emil Reus, mizează firește pe forța de nuanțare a interpretei care este vizualizată într-un spațiu restrâns, intim, adecvat dramei și interiorității personajului. "Vocea" aparține actriței Irene Flamann Catalina, o voce într-o tonalitate firească, impregnată cu inflexiuni sentimentale, dureroase, uneori ironice. Interpreta parcurge câteva etape sesizabile, într-o primă parte disimulează, în convorbirea la telefon cu invizibilul iubit, apoi trece la confesiune, pentru ca în final să sugereze disperarea, într-un registru oniric. Irene Flamann Catalina este o posibilă voce a piesei lui Cocteau. Scenografia întregește parcă acest personaj , scenografia creată de cunoscutul maestru al decorului de anvergură europeană, Ovidiu Bubulac, care s-a remarcat încă înainte de plecarea din țară. Elementele decorului provoacă eroina și, cu ajutorul ei, se află într-o perpetuă mișcare redând plastic răvășirea interioară, dublând în acest fel vocea. Proiecția onirică din final pe fundalul scenei creează o surprinzătoare dimensiune monumentală. Intr-un fel se face și o trecere spre a doua piesă. Cadrul scenografic din "Belisa și Don Perlimplin” este o creație de o eleganță și o funcționalitate mai rar întâlnite. Plastic, dimensionat prin amploare, tabloul se transferă mereu spre o metaforă care transfigurează subtil sau uneori cu voluptate eroticul, obsesia, într-o imagine fantastică, cu vibrații orientale și ritualice. Decorul creează at­mosfera și parcă introduce personajele în starea iluziei. Re­gia semnată de Ana Simon (asistent de regie, Horia Ionescu) respectă viziunea scenografică, impunându-se aici, dacă nu mă înșel, în planul al doilea. Interpreții înșiși par a-și configura personajele copleșiți de decor. Ștefan Sasu,­­în Don Perlimplin, obține aplauze în prima parte când replicile naiv-comice îi colorează personajul. Cred că în partea finală trebuia găsită printr-o manieră de joc, nu doar mimetică, o altă expresie a eroului. Mai unitară apare ca personaj, mai clară, Belisa, prin interpretarea Anei Serghie Ionescu, convingătoare în sugestia sentimental-erotică, Firească, Mihaela Murgu, în slujnica Marcella. Reapare și Irene Flamann Catalina, aici în rolul Mamiei. în ineditul colaborării cu nume de rezonanță, spectacolul Naționalului are o personalitate a lui, o stare poetică și o frumusețe calmă. ION­­ TURCA ROVINA IUBESC OAMENII ȘI LOCURILE ACESTEA" Cu ocazia amplei expoziții personale Ion Sălișteanu la Reșița, în sălile Casei de Cultură a Sindicatelor, la Galeria, "Agora” și Muzeul de Istorie, un­zitând de prezența maestrului în ~ de pe Bârzava, l-am ruițat­ să-mi răspundă la c­ateva întrebări­­ De ce v-ați decis să aduceți această expoziție de anvergură în Banat și mai exact la Reșița? - întâi pen­tru că iubesc oamenii și locurile acestea, sunt apropiat de colegii de aici și am cal­de evocări de câte ori mă gândesc la Reșița și împrejurimile ei primitoare și generoase. Apoi, pentru că a început un an temeinic în care împlinesc 65 de ani, și vreau să-1 marchez. De fapt, în fiecare an vreau să marchez, pentru că am sentimentul că o lucrare este ca un ban, să circule, să-și atingă destinul de vechiul interuman, să aibă o tangență publică. Am adus multe lucrări la Reșița pentru că era vorba de 4 galerii în concomitență. Până la urmă au rămas trei așa că multe lucrări nu am putut să le panotez. Aștept­­a se cearn­a,m­­ se selecționeze privitorii, oamenii preocupați de artă și să-mi fac testul meu, așa cum eu Tlă las testat când Dialog cu pictorul Ion Sălișteanu ies cu o expoziție. - Ce lucrări cuprinde expoziția? - Ca întotdeauna am un fel de atingere concomitentă pe toate genurile picturii tradiționale. Asta numai în aparență, pentru că toate sunt încălcate, portretul nu e chiar portret, e o stare de meditație interioară cum e și floarea câteodată, care devine într-un fel portret și se preschimă deseori în peisaj... în general aceste structuri tradiționale sunt fără hotare foarte fixe, pot deveni niște organizări abstracte, circulația luminii se face după unele reguli care compensează, în amestecul ăsta mă plimb de vreo 20-30 de ani în căutarea unui echilibru, dacă vreți, cu atingerile naturii, a tot ce cunosc și înțeleg din fenomenul artei contempo­rane. Am avut surpriza să constat că există o nevoie aproape terapeutică uneori, de formele liniștitoare, odihni­toare.­­ Intenționați să prezentați această expoziție și în alte locuri din țară? - Da. Sunt invitat în mai multe părți, dar am siguranța unui expoziții la Muzeul de Artă din Constanța și la Teatrul Național din București, care va fi mai înspre toamnă. Voi veni și cu lucruri noi și cu reglări de ansamble pe un echilibru mult mai amplu. Aș vrea să revin la­ expoziția de la Reșița pentru că ea se grupează în­­tr-o suită de manifestări organizate în legătură cu toate cele 7 arte, dar are o preponderență plastică legată de tradiția taberelor de creație ce se fac aici. _________________TITUL CRIȘCIU - Stimată doamnă Ildikó Jarcsek-Zamfirescu, vă găsesc pregătindu-vă de plecare.­­ Da, mergem la Baden-Baden, unde, în perioada 11-20 mai, vom monta spectacolul "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, propunere de titlu venită din partea directorului din Baden-Baden.­­ Dr. Lorenz, cu care ați mai colaborat. Dar, de ce folosiți pluralul? - Pentru că se vor deplasa împreună cu mine, Traian Zamfirescu, care face scenografia și costumele, și Ioan Opra, care realizează coloana sonoră. - Un text cum e cel al "scrisorii pierdute" nu ridică probleme, în limba germană? - Ba da. Caragiale are un comic de limbaj pe care îl consider intraductibil. Spun consider, pentru că așa a fost până am primit textul tradus de Frank Geerk, care este cel mai bun traducător de dramaturgie universală, în limba germană, și a făcut din textul lui Caragiale ceva greu de imaginat, un text care păstrează tot farmecul limbajului lui Caragiale, toate jocurile de cuvinte, de la "curat, murdar", la "trădare, trădare"... dar a realizat și germanizarea numelor, lucru care m-a șocat, însă slujește textul. Domnul Geerk, consideră "Scrisoarea pierdută", ca una din cele mai bune comedii ale literaturii uni­versale.­­ Nu sunteți la prima colaborare cu Teatrul din Baden- Baden.­­ Am montat­­ și vorbesc tot la plural pentru că am fost în aceeași formulă­­ , "Două surori" de H. Kendrer. E foarte greu să faci regia unui text, în a cărui altă variantă joci și crezi. Dar, a ieșit bine, dovadă și această a doua invitație.­­ De altfel, teatrul dv. este, să spunem, într-un schimb permanent, cu teatrul din Baden-Baden.­­ Da, așa este, dr. F. Lorenz, urmează să monteze, pentru stagiunea 1994-1995, a treia oară, la noi. De astă dată, nu un text clasic, ci unul contemporan, care tratează problema evreiască, în timpul celui de al doilea război mondial. Nu pentru că "Lista lui Schindler" a luat Oscarul, ci pentru că așa am stabilit mai de mult, este vorba despre piesa "Povestirile unchiului Jakob" de Jacques Kramer. - Ce reprezintă pentru un regizor-actor o colaborare ca aceasta de la Baden-Baden? - Vreau să fac o precizare: nu mă consider regizor. Sunt un actor care face regie. E o diferență de nuanță. Actorul mă ajută să lucrez cu actorii. Ce fac eu, cred că este regie de actorie. Eu, de exemplu, nu aștept ca regizorul să-mi piseze zahărul, ca să diger mai ușor. "Scrisoarea pierdută" e o mare provocare pentru noi. Nu e un lucru oarecare să faci premiera germană a lui Caragiale... Sunt mândră să fac această restituire pentru cultura universală, a lui Caragiale, și sper că Vom fi la nivelul textului său și la nivelul predecesorilor noștri, nu vorbesc mai departe decât de Liviu Ciulei.­­ Vă doresc să izbândiți! MARIA MAR­GINEANU RENAȘTEREA BĂNĂȚEANĂ La Ipotești s-a constituit Fundația "Mihai Eminescu"­ • Printre obiectivele acesteia se înscrie și o Bibliotecă națională de poezie în anul 1992 s-a înființat Memorialul Ipotești - Centrul național de studii "Mihai Eminescu", având statut de muzeu național, în directa subordonare a Ministerului Culturii. Anul acesta, un comitet de inițiativă a hotărît constituirea Fundației "Mihai Eminescu" propunându-și transformarea Memorialului într-un veritabil centru de cultură al românilor de pretutindeni. Printre obiecti­vele deosebit de ambițioase ale Fundației se numără și construirea, pe cele 3 hectare de la Ipotești,­ a unei Bi­blioteci naționale de poezie, un adevărat altar dedicat poeziei eminesciene, dar și poeziei românești, indiferent de timpul și locul unde a fost creată. Pentru cei ce simt chemarea Eminescului, a geniului său și doresc să ajute cu bani, obiecte, cărți, ma­nuscrise, mobilier, comu­nicăm contul Trezoreriei Bo­toșani (nr. 50043503619) sau adresa Memorialului din Ipo­tești. (I.M.A.) Tandem artistic , sculptorița belgiană și un Fundația portugheză "Fernando Pessoa" cu sediul la Bru­xelles, preocupată să stabilească raporturi cu culturile naționale, să stabilească dialoguri și confruntări interculturale, în special cu Belgia, a facilitat apariția unei excepționale plachete semnate în tandem de sculptorița belgiană Monique Deryckere și de poe­tul timișorean Ion Pachia Tatomirescu. Aflată sub semnul lui Henry Moore și al lui Brâncuși, sculptura Monicăi Deryckere, născută la 10 ianuarie 1944, la Courtrai (Belgia), axată în principal pe o tematică istorico-culturală, dar și pe elemente ale naturii, animale, forme de peisaj, propune aspirația omului spre întreg și armonie, într-o gamă de simboluri nu greu de descifrat trecute prin sensibilitatea feminină, mesajul clasicist-modern al sculptoriței, prezent cel puțin în lucrările reproduse în plachetă, este complinit de o mână sigură ce ilustrează talentul și maturitatea artistei, absolventă a Academiei regale din Bru­xelles. Haiku-urile poetului Ion Pachia Tatomirescu, cunoscut și pentru pasiunea sa de cercetător al originilor noastre geto dacice, par doar să răspundă cu grație și har poetic nevoii de ilustrare a lucrărilor de arhitectură; în fapt, semnele poetice sunt mult mai mult decât atât coborîndu-ne în adâncul mitologiei noastre, al străpărinților­ întemeietori, fie că vin din Elada sau de pe pământurile Danubiano-pontice: "Ochii lui Zalmoxis/sub cușmă cu­ albine,/însuflețesc stânci..." Tipărită în excelente condiții grafice, beneficiind de aportul a doi artiști veritabili, placheta este un frumos act artistic și de cultură. Augurt­ ION MARIN ALMAJAN

Next