Revista 22, iulie-decembrie 1997 (Anul 8, nr. 26-52)
1997-11-25 / nr. 47
IRINA NICOLAU Muzeul Satului și nu numai După Revoluție, cînd am avut de ales, m-am dus să lucrez într-un muzeu. Acum mă voi strădui să fac abstracție de acest lucru. îmi impun să vorbesc despre muzeele Bucureștiului ca și cînd s-ar afla în Bretania, adică pătimaș și cu detașare îndîrjită. Oricum, sînt decisă să adopi poziția unui simplu vizitator. La București, în materie de muzee este jare mare. Cînd îți vine un străin pentru trei zile, te descurci. Dacă stă și a patra, îl duci la Sinaia. Trei dintre muzeele Capitalei cel puțin se silesc să iasă din rutină. Las cititorul să descopere care sînt și să stabilească ierarhii. Celelalte, purtate de inerție spre nicăieri, sînt ca să fie. Praf omniprezent, paragină neasumată, indiferență manifestă. într-un cuvînt, sînt nefrecventabile. Multe dintre ele dețin piese de care te leagă o prietenie veche. Te duci la muzeu și le vizitezi ca pe niște mătuși bătrîne ajunse la azil. Dar o evaluare în vrac nu poate decît să falsifice realitatea. Fiecare muzeu este „un caz“. Mă voi referi la patru. Cel care ar fi trebuit să joace rolul de Muzeu al orașului București este închis de cîțiva ani. Expozițiile pe care le face într-o sală din apropierea Pasajului Majestic nu schimbă cu nimic situația. Muzeul este riguros închis și paguba e mare. Orice muzeu are „o misie“. A acestuia este clară. Ar fi trebuit să fie un atelier de făcut bucureșteni, un loc unde omul să poată să deprindă „arta de a fi bucureștean“, cum să mănînce, cum să se îmbrace, cum să meargă pe stradă. Dar muzeul stă închis și timpul trece. Cu fiecare oră pierdută, un bucureștean mai puțin. Cazul Muzeului Aman este un alt prilej de tristețe. Anul trecut m-a bătut gîndul să propun unor studenți de la Academia de Arte Frumoase să mergem să măturăm curtea și strada. Mă gîndeam să ne îmbrăcăm cît mai frumos, ca să rezulte că gestul nostru este un protest. Problema care mă preocupă nu ține de buget și nici de strategiile ministerului care patronează muzeele, ci de felul în care își concepe statutul omul care lucrează în muzeu. Dacă ar ști că este în același timp sacerdot și vestală, ar face orice, fără să-și consulte fișa de post. Acum, în muzee domnește mentalitatea de bugetar, stau aici pe un salariu de nimic, dar să n-aveți de la mine pretenții! Prin anii șaptezeci, revenind mereu în Muzeul de Artă Națională, uneori pentru cîteva minute ca să revăd un „prieten-exponat“, ajunsesem să fiu cunoscută de persoana care lucra la garderobă. Mă întîmpina zîmbind și eu mă simțeam onorată. Această femeie făcea parte din muzeu, locuia discret în universul la care eu aveam acces numai cumpărînd un bilet. Muzeul Colecțiilor este deschis, dar degeaba. Născut în condiții dubioase, după cutremurul din 1977, din dorința lui Ceaușescu de a mai fura cîteva imobile și de a tulbura microclimatul cultural care este casa de colecționar, acest copil al totalitarismului avea șansa să se salveze vorbind despre nașterea lui nelegitimă, despre muzeele mici care au fost distruse ca să se nască el. Dacă ar fi vorbit convingător, poate că și-ar fi obținut în acest fel legitimitatea. Dar el tace. Din cînd în cînd, ne arată niște obiecte din colecții, cu seninătatea visului care nu știe ce s-a întîmplat, în fine, Muzeul Satului... Aici situația este diferită. Orice poți să spui, numai că acest muzeu ar fi fost inactiv, nu. Din punctul meu de vedere, mai bine ar fi fost inactiv și chiar închis, îmi asum enormitatea afirmației. Pentru că a fost activ se face vinovat de „o crimă“ stilistică. El a perpetuat fără nici o jenă modelele Festivalului Național „Cîntarea României“. Pentru că a fost deschis au fost posibile trei greșeli grave: construirea unui gard lipsit de orice virtute estetică, începerea unui șantier pentru un imobil cu dimensiuni ce constituie o ofensă adusă caselor țărănești și betonarea aleilor. Fac parte dintre cei care socotesc că, mai bine de șapte ani, la Muzeul Satului lucrurile au mers prost. Chiar foarte prost. Faptul că Muzeul are fanii lui nu îmi schimbă convingerea. Speram că după Revoluție n-o să mai văd la televizor cîntăreți de muzică populară cîntînd rezemați de gardurile muzeului. Un muzeu „fundal“, un fel de platou de filmare cu „aranjamente“ țărănești. Speram să nu mai văd ansambluri de cîntece și dansuri prin curțile și prispele muzeului și nici meșteri îmbrăcați în hainele de Paști, prefăcîndu-se că muncesc. Nu exclud că printre ei au fost și oameni talentați. Ceea ce contest este rolul care li s-a atribuit, de relicve ambulante sau de măscărici. Nu cred că Dimitrie Gusti are pentru ce să se bucure, proiectul lui de muzeu a eșuat, au supraviețuit doar obiectele și pereții. Nu intru în detalii. Ca simplu vizitator nu cunosc multe detalii. După betonarea aleilor și mutarea bisericii nici nu m-am mai dus. Dar îmi pun întrebarea: ce urmează? Vom continua să trăim din osînză veche, afirmînd că este unul dintre primele muzee în aer liber din lume? Ei, și?! Faptul este relevant pentru istoria muzeelor în aer liber și pentru nivelul cultural al României în deceniul patru. Ce urmează însă? Vom adopta formula „parc de distracții“ spre care înclina recent demisa conducere? Vom importa altă formulă? Sînt destule. Vom avea forța să inventăm „una românească“? La întrebarea fățișă: „n-ai încredere în actuala conducere?“, voi răspunde la fel de fățiș: n-am încredere în nici o conducere. Din locul unde se află acum, nu cred că există o conducere care să scoată Muzeul Satului la lumină, întrevăd o singură cale și aceasta este conlucrarea. Toți sîntem sătui de munca „în colectiv“, de formalismul ei. Unii dintre noi au sesizat noul formalism care se instalează în formulele de lucru în echipă. Și totuși, nu văd altă soluție. Trebuie să reînvățăm să lucrăm ca în vremea lui Gusti: în fond, ce a făcut Guști? A reunit vîrfurile tuturor domeniilor umaniste și a compus echipe interdisciplinare. Cînd citești numele colaboratorilor lui, amețești. Și te surprinde vîrsta lor, unii erau foarte tineri. Trecutul nostru recent ne învață să-i ținem departe pe tineri pînă cînd nu mai au nimic de spus. Și, cînd am zis conlucrarea, am avut în vedere nu numai pe specialiști, ci și pe vizitatori. Populismul de care suferă muzeul ultimei jumătăți de secol se exprimă și în grija față de vizitatori: îi numără, îi împarte în tot felul de categorii, îi testează, le cere părerea. Nu am auzit încă de un Congres al Vizitatorilor! Situația anormală în care am trăit pînă recent a făcut ca o mulțime de vizitatori de muzee să fi văzut mai multe muzee decît oamenii de muzee. Dacă nu se reia proiectul lui Gusti pentru a face din Muzeul Satului un muzeu de muzeu, la noua „formulă“ trebuie să lucreze foarte multă lume, oameni aflați atît dincolo de gard, cît și înăuntru, închei, precizînd că „misia“ unui muzeu poate fi trecătoare. Există vremea baricadelor și timpul zborului de croazieră. Dacă nu ne mișcăm repede, s-ar putea să terminăm baricada după ce lupta a devenit inutilă. Muzeul Satului, București U 1/1 PROGRAMUL INTEGRAL ÎN LA UNPLUS Radio mtr POLIROM <#> NOUTĂȚI Doina Jela Telejurnalul de noapte Iosif Sava Politicofanii în pregătire: Eugeniu Safta-Romano - Arhetipuri juridice în Biblie Ștefan Afloroaei - Cum este posibilă filosofia în Răsăritul Comenzi la CP 266, 6600, lași Tel.&Fax: (032)-214.100: (032)-214.111 ; (032)-217.440 Internet: www.nordest.ro/shopping/books/polirom/polirom.htm E-mail: polirom@mail.cccis.ro Anul VIII Nr. 47 __________________1997 25 noiembrie -1 decembrie