Revista 22, iulie-decembrie 1997 (Anul 8, nr. 26-52)

1997-11-25 / nr. 47

IRINA NICOLAU Muzeul Satului și nu numai După Revoluție, cînd am avut de ales, m-am dus să lucrez într-un mu­zeu. Acum mă voi strădui să fac ab­stracție de acest lucru. îmi impun să vorbesc despre muzeele Bucureștiului ca și cînd s-ar afla în Bretania, adică pătimaș și cu detașare îndîrjită. Ori­cum, sînt decisă să adopi poziția unui simplu vizitator. La București, în materie de muzee este jare mare. Cînd îți vine un străin pentru trei zile, te descurci. Dacă stă și a patra, îl duci la Sinaia. Trei dintre muzeele Capitalei cel puțin se silesc să iasă din rutină. Las cititorul să des­copere care sînt și să stabilească ierar­hii. Celelalte, purtate de inerție spre nicăieri, sînt ca să fie. Praf omnipre­zent, paragină neasumată, indiferen­ță manifestă. într-un cuvînt, sînt ne­­frecventabile. Multe dintre ele dețin piese de care te leagă o prietenie ve­che. Te duci la muzeu și le vizitezi ca pe niște mătuși bătrîne ajunse la azil. Dar o evaluare în vrac nu poate decît să falsifice realitatea. Fiecare muzeu este „un caz“. Mă voi referi la patru. Cel care ar fi trebuit să joace rolul de Muzeu al orașului București este închis de cîțiva ani. Expozițiile pe care le face într-o sală din apropierea Pasa­jului Majestic nu schimbă cu nimic si­tuația. Muzeul este riguros închis și paguba e mare. Orice muzeu are „o misie“. A acestuia este clară. Ar fi tre­buit să fie un atelier de făcut bucureș­­teni, un loc unde omul să poată să de­prindă „arta de a fi bucureștean“, cum să mănînce, cum să se îmbrace, cum să meargă pe stradă. Dar muzeul stă închis și timpul trece. Cu fiecare oră pierdută, un bucureștean mai puțin. Cazul Muzeului Aman este un alt prilej de tristețe. Anul trecut m-a bă­tut gîndul să propun unor studenți de la Academia de Arte Frumoase să mergem să măturăm curtea și strada. Mă gîndeam să ne îmbrăcăm cît mai frumos, ca să rezulte că gestul nostru este un protest. Problema care mă preocupă nu ține de buget și nici de strategiile ministerului care patronea­ză muzeele, ci de felul în care își con­cepe statutul omul care lucrează în muzeu. Dacă ar ști că este în același timp sacerdot și vestală, ar face orice, fără să-și consulte fișa de post. Acum, în muzee domnește mentalitatea de bugetar, stau aici pe un salariu de ni­mic, dar să n-aveți de la mine preten­ții! Prin anii șaptezeci, revenind me­reu în Muzeul de Artă Națională, une­ori pentru cîteva minute ca să revăd un „prieten-exponat“, ajunsesem să fiu cunoscută de persoana care lucra la garderobă. Mă întîmpina zîmbind și eu mă simțeam onorată. Această fe­meie făcea parte din muzeu, locuia discret în universul la care eu aveam acces numai cumpărînd un bilet. Muzeul Colecțiilor este deschis, dar degeaba. Născut în condiții dubi­oase, după cutremurul din 1977, din dorința lui Ceaușescu de a mai fura cî­teva imobile și de a tulbura microcli­matul cultural care este casa de colec­ționar, acest copil al totalitarismului avea șansa să se salveze vorbind de­spre nașterea lui nelegitimă, despre muzeele mici care au fost distruse ca să se nască el. Dacă ar fi vorbit con­vingător, poate că și-ar fi obținut în acest fel legitimitatea. Dar el tace. Din cînd în cînd, ne arată niște obiecte din colecții, cu seninătatea visului care nu știe ce s-a întîmplat, în fine, Muzeul Satului... Aici si­tuația este diferită. Orice poți să spui, numai că acest muzeu ar fi fost inac­tiv, nu. Din punctul meu de vedere, mai bine ar fi fost inactiv și chiar în­chis, îmi asum enormitatea afirma­ției. Pentru că a fost activ se face vino­vat de „o crimă“ stilistică. El a perpe­tuat fără nici o jenă modelele Festiva­lului Național „Cîntarea României“. Pentru că a fost deschis au fost posi­bile trei greșeli grave: construirea unui gard lipsit de orice virtute esteti­că, începerea unui șantier pentru un imobil cu dimensiuni ce constituie o ofensă adusă caselor țărănești și beto­­narea aleilor. Fac parte dintre cei care socotesc că, mai bine de șapte ani, la Muzeul Satului lucrurile au mers prost. Chiar foarte prost. Faptul că Muzeul are fa­­nii lui nu îmi schimbă convingerea. Speram că după Revoluție n-o să mai văd la televizor cîntăreți de muzică populară cîntînd rezemați de garduri­le muzeului. Un muzeu „fundal“, un fel de platou de filmare cu „aranja­mente“ țărănești. Speram să nu mai văd ansambluri de cîntece și dansuri prin curțile și prispele muzeului și nici meșteri îmbrăcați în hainele de Paști, prefăcîndu-se că muncesc. Nu exclud că printre ei au fost și oameni talentați. Ceea ce contest este rolul care li s-a atribuit, de relicve ambu­lante sau de măscărici. Nu cred că Di­­mitrie Gusti are pentru ce să se bucu­re, proiectul lui de muzeu a eșuat, au supraviețuit doar obiectele și pereții. Nu intru în detalii. Ca simplu vizi­tator nu cunosc multe detalii. După betonarea aleilor și mutarea bisericii nici nu m-am mai dus. Dar îmi pun în­trebarea: ce urmează? Vom continua să trăim din osînză veche, afirmînd că este unul dintre primele muzee în aer liber din lume? Ei, și?! Faptul este re­levant pentru istoria muzeelor în aer liber și pentru nivelul cultural al Ro­­mâniei în deceniul patru. Ce urmează însă? Vom adopta formula „parc de distracții“ spre care înclina recent de­misa conducere? Vom importa altă for­mulă? Sînt destule. Vom avea forța să inventăm „una românească“? La între­barea fățișă: „n-ai încredere în actuala conducere?“, voi răspunde la fel de fățiș: n-am încredere în nici o condu­cere. Din locul unde se află acum, nu cred că există o conducere care să scoa­tă Muzeul Satului la lumină, întrevăd o singură cale și aceasta este con­lucrarea. Toți sîntem sătui de munca „în colectiv“, de formalismul ei. Unii dintre noi au sesizat noul formalism care se instalează în formulele de lu­cru în echipă. Și totuși, nu văd altă so­luție. Trebuie să reînvățăm să lucrăm ca în vremea lui Gusti: în fond, ce a făcut Guști? A reunit vîrfurile tuturor domeniilor umaniste și a compus echipe interdisciplinare. Cînd citești numele colaboratorilor lui, amețești. Și te surprinde vîrsta lor, unii erau foarte tineri. Trecutul nostru recent ne învață să-i ținem departe pe tineri pînă cînd nu mai au nimic de spus. Și, cînd am zis conlucrarea, am avut în vedere nu numai pe specia­liști, ci și pe vizitatori. Populismul de care suferă muzeul ultimei jumătăți de secol se exprimă și în grija față de vizitatori: îi numără, îi împarte în tot felul de categorii, îi testează, le cere părerea. Nu am auzit încă de un Con­gres al Vizitatorilor! Situația anorma­lă în care am trăit pînă recent a făcut ca o mulțime de vizitatori de muzee să fi văzut mai multe muzee decît oame­nii de muzee. Dacă nu se reia proiec­tul lui Gusti pentru a face din Muzeul Satului un muzeu de muzeu, la noua „formulă“ trebuie să lucreze foarte multă lume, oameni aflați atît dincolo de gard, cît și înăuntru, închei, precizînd că „misia“ unui muzeu poate fi trecătoare. Există vre­mea baricadelor și timpul zborului de croazieră. Dacă nu ne mișcăm repede, s-ar putea să terminăm baricada după ce lupta a devenit inutilă. Muzeul Satului, București U 1/1 PROGRAMUL INTEGRAL ÎN LA U­N­PLUS Radio­­ mtr POLIROM <#> NOUTĂȚI Doina Jela Telejurnalul de noapte Iosif Sava Poli­tico­fanii în pregătire: Eugeniu Safta-Romano - Arhetipuri juridice în Biblie Ștefan Afloroaei - Cum este posibilă filosofia în Răsăritul Comenzi la CP 266, 6600, lași Tel.&Fax: (032)-214.100: (032)-214.111 ; (032)-217.440 Internet: www.nordest.ro/shopping/books/polirom/polirom.htm E-mail: polirom@mail.cccis.ro Anul VIII Nr. 47 __________________1997 25 noiembrie -1 decembrie

Next