Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)
1938-11-01 / nr. 11
448 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE gante. Critica sa, datorită acestei fericite conformări personale,, impune ca o mişcare continuă de seriozitate, fără didacticism sau pedanterie. In sfârşit, percepţia estetică are la d. Pompiliu Constantinescu o cuprindere, în care întâlnim pe Creangă, văzut ca un Păcală de fabulă autohtonă, fraternizând în înţelegerea criticului cu somptuosul decadent Matei Caragiale. Aşa ni-l înfăţişează ultima sa carte Figuri Literare (1938). Ea cuprinde câţiva clasici şi câţiva moderni analizaţi până la limita îngăduită de natura artei. Şi când Matei Caragiale şi d. Lucian Blaga sunt prezentaţi cu egală voinţă şi putinţă de înţelegere şi cu aceeaşi limpede fervoare ca şi I. L. Caragiale, Creangă şi Maiorescu, registrul sensibilităţii critice ne arată o cuprindere de invidiat, dar mai cu seamă ne apare ca necontroversabil un spirit care, ca să se apropie de moderni, e liber de vechi superstiţii, iar ca să venereze pe clasici,, îşi interzice pe cele noi. Astfel despre Creangă scrie cele ce urmează, deşi noi nu le putem împărtăşi în totul ; judecata rămâne străină de felul nostru de a vedea. « Ceea ce a făcut totuşi ca isteţul humuleştean să se adapteze repede la viaţa şi atmosfera suburbiei este însăşi specificitatea ei de limbaj, de mentalitate şi de realism, plin de savuroasă trivialitate şi groasă vervă humoristică. Cred că lexicul regional, cu locuţiuni şi metafore ermetice, cu proverbe, jocuri de cuvinte şi cu filosofia lui imagistă, creată de experienţa colectivă, are aceeaşi semnificaţie literară ca şi limbajul c'?TY'or,..,"f ragiale. Creangă a ridicat la expresie de artă, limba ţăranilor din ţinutul Neamţului, cu tot cuprinsul ei etic şi cu virtuţile ei figurative fără seamăn, după cum Ion Luca a dat valoare artistică lexicului şi locuţiunilor mahalalei bucureştene... Este oare mai prejos, ca vervă, ca expresivitate, limba lui Jupân Dumitrache faţă de a lui Moş Bodrângă, de exemplu ?... Limba este viaţa, la Creangă ca şi la Caragiale, este oglindă a sufletului omenesc, în diferitele lui zone morale şi sociale... Marii creatori de expresie ai literaturii noastre « clasice » din veacul trecut sunt Eminescu, Creangă şi Caragiale; unul a creat limbajul liric, al doilea pe cel epic şi ultimul limbaj al comediei, la creaţii structurale — expresii structurale. » Iar dintre moderni, despre poetul Lucian Blaga : « Nu ştim ce forme va mai lua neliniştea de conştiinţă a acestui poet-filosof, singurul liric al generaţiei post-belice care a izbutit să dea un prestigiu înalt unui gen compromis prin didactism şi retorică şi prin latitudini cu pretenţii de cugetare. Dacă d. Blaga a scos din speculaţia metafizică şi o experienţă poetică, aceasta se datoreşte în primul rând faptului că îşi trăeşte cu febra simţirii problemele abstracte. Eseurile sale filosofice sunt tot ce a produs mai var