Revista Fundaţiilor Regale, octombrie-decembrie 1938 (Anul 5, nr. 10-12)

1938-10-01 / nr. 10

CARAGIALE ŞI EMINESCU 183 tineret o vie emoţie, foarte prielnică răspândirii operelor lui. Dar nu e de loc adevărat că I. L. Caragiale nu ar fi avut « o idee intimă bună » despre opera lui Eminescu. In timpul când scotea, dim­preună cu Anton Bacalbaşa, « Moftul Român » (1893), ei făceau şedinţe întregi de lectură din Eminescu şi amândoi zeflemiştii plângeau de-a­ binelea, unul poate numai din pricina răsunetului emotiv al versurilor, celait de sigur şi pentru că i se trezeau puter­nice amintiri, despre omul pe care-l iubise şi preţuise. Caragiale era urmărit şi de cadenţa cântecelor eminesciene, în care a turnat chiar două poezii îndreptate împotriva lui Hasdeu; dar niciodată n’a bagatelizat poezia prietenului său, ca în pastişele după Bolin­­tineanu, Alecsandri şi Macedonski, care iau în derâdere pe înşişi autorii. Iar în « Câteva păreri anonime », fixează la câteva puţine nume, «talentele literare mari » din cultura noastră: Alexandrescu, Alecsandri, Bălcescu, Odobescu, Hasdeu, Eminescu şi Coşbuc. Pe toţi îi pune pe acelaşi plan, ca « poeţi desăvârşiţi, care vor ră­mâne totdeauna poeţi desăvârşiţi ». E adevărat că spiritul său sarcastic, care nu cruţa pe nimeni, şicana câteodată, cu un simţ exagerat al preciziunii şi vre-un fragment din poeziile lui Emi­nescu, ca acela: « Când cu gene ostenite sara suflu ’n lumânare », spre a susţine că nu se suflă ’n lumânare cu genele. Se mai pare că, cu vârsta, evoluându-i gustul către producerile lirice mai obiec­tive,— potrivit prejudecăţilor clasiciste, care, prin tăgăduirea su­biectivităţii, anulează însăşi esenţa lirismului —, ajunsese să prefere baladele lui Coşbuc, autorul său predilect, pentru lecturile de fami­lie, seara, la lumina lămpii. El nu şi-a renegat însă niciodată admi­raţia faţă de Eminescu, căreia îi dăduse curs nestăvilit, în artico­lele din 1889, 1890 şi 1892. Şi nu s’ar fi sfiit s’o facă, dacă ar fi gândit altfel, pentrucă era omul părerilor bucuros în răspăr cu opi­nia comună. Zadarnic ni se pare deci a-i face proces de conştiinţă, scriitorului celui mai cutezător în exprimarea credinţelor sale. De altfel, se mai găseşte o mărturie ultimă de preţuire a lui Eminescu, în una din scrisorile despre « Politică şi literatură » (1909—1910), din schimbul de vederi, public exprimate, cu A. Vlahuță.

Next