România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)

1969-08-21 / nr. 34

voci din public Bălcescu in scrisori Lectura scrisorilor lui Bălcescu adunate în ex­celenta ediţie a lui G. Zâne (Bălcescu, Opere, voL IV, Corespondenţă, Buc. E.A 1964) devine deosebit de pasionantă. Rolul şi importanţa poli­tică a acestor scrisori au fost de multe ori eviden­ţiate. O înţelegere a con­cepţiei şi activităţii revo­luţionare ale marelui „tribun“ este imposibilă fără parcurgerea lor. Bălcescu însuşi a relevat valoarea lor de docu­ment : „Ele vor sluji să arate într-o zi că în a­­ceste momente critice, noi n-am stat în nelu­­crare.“ In Bălcescu noi aveam imaginea cea mai lumi­noasă, mai pură şi mai fascinantă în acelaşi timp a militantului paşoptist. Dar, devenită un adevă­rat simbol al revoluţio­narului total, personali­tatea acestuia s-a dezbră­cat, parcă, de învelişul ei lumesc, spiritualizîn­­du-se, abstractizîndu-se. Se cuvine, dar, să-i re­dăm lui Bălcescu ceea ce era în el profund omenesc. II Interesează teatrul şi muzica. In 1843 se entuzi­asmează de spectacolul cu „Lucia di Lamermoor" şi găseşte că „în teatru nu­mai, mai poţi trăi şi spar­ge monotonia“. Interesul e constant, căci, cu patru ani mai tîrziu, la Paris, face nopţi albe ascultînd muzică, singura care îl mai poate scoate din săl­băticie, după cum măr­turiseşte el într-o misivă către Vasile Alecsandri. In aceeaşi scrisoare îi cere prietenului său in­formaţii despre producţia literară din patrie, do­vedind, în acest sens, un sănătos spirit critic, pe linia ideilor „Daciei lite­rare“ : „Am auzit că un potop de poezii, tocmai aşa de păgubitoare litera­turii noastre precum fo­cul şi lăcustele stărilor materiale, v-au potopit“. Sensibil şi la probleme de ordin lingvistic, vede, în­durerat, „limba noastră prigonită şi osîndită la moarte“ prin înfiinţarea de şcoli străine, şi-i cere aceluiaşi Alecsandri să creeze intens, căci „Acum mai mult decit totdea­una avem trebuinţă d-a ne grăbi a dezvolta prin limbă, naţionalitatea noastră". Dacă adăugăm la cele de mai sus şi in­tenţia sa de a întocmi, alături de M. Kogălnicea­­nu, un dicţionar biogra­fic, menit să cuprindă „vieţile celor mai însem­naţi români din toate ţă­rile şi din toate timpu­rile“, constatăm că scri­sorile reuşesc să comple­teze­­ şi să rotunjească imaginea unui om multi­lateral, intelectual activ, atent la tot ce se petrece în jurul său. Bălcescu a cultivat în cel­­ mai înalt grad prie­tenia, fapt subliniat de toţi cei ce l-au cunoscut îndeaproape. Nevoia de afecţiune a celui care „nu se simte menit" pentru fericirea intimă este mare. Toate scrisorile sale către Ion Ghica, Va­sile Alecsandri, Alecu C. Golescu, în care cere şi dă permanent dovezi de prietenie, mărturisesc a­­cest lucru. „Iubeşte-mă, Alecule, îi scrie Bălcescu celui din urmă, la 5 apri­lie 1849 — fii pentru mine ca un bun frate ; sunt atit de nefericit, atit de izolat în afecţiile mele, incit am o mare trebuinţă de spri­jinul unui prieten". Im­­binînd calităţile unui con­spirator de temut cu în­ţelegerea largă şi lucidă a evenimentelor istorice, Bălcescu s-a simţit dator să-şi îndrume permanent prietenii, in glumă sau cu gravitate, cu sau fără menajamente, lăudîndu-i, încurajîndu-i, certîndu-i, ameninţîndu-i. Cu cîtă gingăşie, tact şi putere de pătrundere psihologică îl consolează pe Vasile A­­lecsandri la pierderea E­­lenei Negri ! Bălcescu a­­pelează la coarda cea mai sensibilă a prietenului său — aspiraţia de a de­veni poet naţional : „Aş vrea să te văz şi pe tine amorezat de o idee aşa de măreaţă, de pildă, de ideea ce aveai d-a face o poemă epică asupra cu­­prinderii Daciei". Şi tre­­cînd la fapte, el ia pentru prietenul său note despre costumele dacilor, cere de la Roma un album cu copii de pe Columna lui Traian, pune să se cum­pere un volum cu cores­pondenţa dintre Pliniu şi Traian. Scrisorile lui Bălcescu, mai ales cele adresate Alexandrinei, soţia lui Ion Ghica, ne relevă şi un alt aspect, aş zice ine­dit, al personalităţii sale, acela al unui excelent in­terlocutor şi chiar om de lume. Un Bălcescu subtil şi spiritual, dotat cu un remarcabil talent episto­lar şi cu evidente calităţi de memorialist ce ar me­rita, cred, o atenţie mai mare din partea istoriei literare. Foarte interesan­tă mi se pare, din acest punct de vedere, misiva din 26 aprilie 1849. După ce povesteşte, cu savoare şi cu un ton de uşoară galanterie, peripeţiile u­­nei scrisori a Alexandri­nei, avem surpriza să-l vedem pe Bălcescu delec­­tîndu-se cu relatarea a­­necdotelor ce circulau în Ardeal, pe seama lui Ce­zar Bolliac, care „a re­zolvat în sfîrşit problema ce l-a preocupat toată viaţa sa : aceea de a găsi mulţi cititori", convin­­gîndu-i pe revoluţionarii maghiari să impună ora­şelor cucerite de ei o con­tribuţie în abonamente la ziarul „Espatriatul“. Cum oraşele cucerite erau nu­meroase „eu îmi imagi­nez — adaugă Bălcescu cu umor — că el trebuie să fie deja milionar“. Tema dominantă a scri­sorilor celui „total împins spre a fi revoluţionar“ de experienţa închisorii, care „obligă ca şi nobleţea“, este revoluţia şi activi­tatea revoluţionară. In ultimii ani, vitregiile vieţii şi boala nemiloasă îl silesc să se preocupe tot mai mult de asigu­rarea propriei existenţe , el face proiecte, nereali­zabile, de a se stabili în Spania, de a ajunge învă­ţător în Turcia sau de a cultiva pămîntul într-o fermă din Dobrogea.­ La fel de fantezist este şi un proiect matrimonial, „zes­trea bunicică“ dorind, bineînţeles a o „sacrifica pentru cauză“ dar nu are curajul „a arunca pe o carte necunoscută liniştea şi fericirea intimă“. Ultimele scrisori sînt sfîşietoare prin tragismul lor reţinut în care cuvin­tele capătă o profundă rezonanţă eminesciană : „Sînt ostenit“. Boala îl încovoaie tot mai mult spre pămînt. Mai găseşte totuşi în el resurse să slă­vească încă o dată „Inzei­­ta libertate" şi să adre­seze un ultim gînd pa­triei sale : „Şi cel din urmă cuvînt va fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă". DORU SCARLATESCU (Profesor — Tecuci) Iarăşi despre Emi­ne­scu S-au împlinit, de cu­­rînd, opt decenii de la moartea lui Eminescu. E­­veniment remarcabil în viaţa noastră culturală, a­­cest prilej ar fi trebuit marcat, din partea editu­rilor noastre, de o preo­cupare mai activă în di­recţia valorificării critice a tezaurului manuscris e­­minescian conservat la Biblioteca Academiei, precum şi a diferitelor studii şi sinteze referi­toare la personalitatea genială a creatorului „Lu­ceafărului". Deşi s-au obţinut în­semnate succese, reedi­­tîndu-se în tiraje de masă ediţii din opera poetului, ca şi unele studii mono­grafice cum sunt : „Viaţa lui Mihai Eminescu“ de G. Călinescu, „Contribu­ţii documentare la bio­grafia lui Mihai Emines­cu“ de Augustin Z. N. Pop „Proza lui Eminescu“ de Eugen Simion, „Emines­­cu şi teatrul“ de Ioan Massoff, „Titanul şi ge­niul in poezia lui Mihai Eminescu“ de Matei Căli­nescu, „Eminescu şi poe­zia populară“ de Ion Ro­­taru, „Eminescu despre problemele limbii române literare“ de Gh. Bulgăr, „Comentarii eminesciene“ de­­D. Murăraşu, etc., to­tuşi vrem să relevăm fap­tul că în această privinţă nu s-a făcut totul. Astfel, monumentala e­­diţie critică a acad. D. Panaitescu-Perpessi­­cius, ajunsă printr-o re­marcabilă trudă şi osîr­­die la volumul al VI-lea, întîrzie să apară în con­tinuare. In momentul de faţă se simte din ce în ce mai mult nevoia unei e­­diţii critice complete a operelor lui Eminescu. Socotim că o asemenea întreprindere, desigur foarte grea şi plină de răspundere, nu trebuie în nici un caz abandonată. Specialişti avem. Instru­mente de lucru, edituri există. Atunci, de ce se tărăgănează atit de mult lucrurile, mai ales că e vorba de o operă de inte­res naţional. Dacă acest lucru trebuie să rămînă încă un deziderat al vii­torului, de ce nu se ree­ditează măcar corespon­denţa lui Eminescu, pu­blicată parţial de către I. E. Torouţiu în 1933, teatrul sau traducerile marelui poet, despre care noi n-avem decit vagi, sumare referinţe astăzi? Se impune apoi, reedi­tarea volumelor I, II, III ale ediţiei Perpessicius, apărute între 1939—1943 într-un tiraj destul de re­dus, de multă vreme e­­puizat. Şi pentru că veni vorba despre reeditări, de ce Editura pentru litera­tură întîrzie atit de mult retipărirea excelentului studiu „Opera lui Emi­nescu“ al lui G. Călines­cu ? Tot atit de necesară ni se pare şi tipărirea în­tr-o nouă ediţie a studiu­lui „Poezia lui Eminescu“ al lui Tudor Vianu, apă­rut în 1930 la „Cartea Românească“, ca şi a unor culegeri de studii , aparţi­­nînd unor reputaţi cerce­tători ai vieţii şi operei eminesciene din trecut, ca G. Bogdan-Duică, D. Caracostea, Ilarie Chendi, C. Papacostea, Leca Mo­­rariu etc. Este timpul apoi să se treacă la întocmirea unei Bibliografii Eminescu, in­strument de lucru atit de necesar. încercări meri­torii în acest sens s-au făcut, și trebuie să amin­tim aici numele unor N. Zaharia, Gh. Adamescu, G. Călinescu, D. Panai­­tescu-Perpessicius, I. I­­liescu, A. Martin, G. Ju­­can, care au întocmit bi­bliografii parţiale, pe a­­tacuri lacunare, dar foar­te utile în „deschiderea drumului“. Lipseşte însă o bibliografie cuprinză­toare, care să înregistreze cronologic cele mai im­portante lucrări (dacă nu toate) referitoare la per­sonalitatea şi activitatea literară a lui Eminescu. S-ar putea trece în sfirşit la editarea acelui Corpus documentar Emi­nescu, vastă acţiune, de competenţa unui larg co­lectiv de cercetători spe­cializat, care să lucreze, aşa cum s-a mai suge­rat, într-un institut a­­nume creat în acest scop. De asemeni, credem că ar fi utilă organizarea unui Festival anual Emi­nescu, al cărui program să cuprindă sesiuni de comunicări ştiinţifice, seri de poezie, simpozi­oane, spectacole festive, vizite şi excursii docu­mentare, cu participarea unor personalităţi mar­cante ale vieţii noastre culturale şi artistice şi a unor invitaţi de peste hotare. Acest festival se poate organiza în luna iunie şi ar putea avea un caracter permanent. Prof. MARIUS POPESCU (Pro­vi­ţa de Jos — Prahova) Această pagină rămîne în permanenţă la dispoziţia cititorilor noştri, spre a aduce la lumină contribuţia lor (păreri şi observaţii critice, sesizări, propuneri şi suges­tii etc.) în toate problemele şi în toate domeniile de ac­tivitate ce intră în sfera de preocupări a revistei noas­tre (literatură, arte, cultură). Ii rugăm deci să ne adre­seze scrisorile lor (cu menţiunea: „Voci din public ), cărora le vom face loc cu plăcere în aceste coloane, în ordinea sosirii şi in ordinea însemnătăţii problemelor ridicate. Vom publica, de asemenea, aici (pe cît posibil), în aceeaşi ordine şi păstrînd o specială gratitudine trimi­­ţătorilor, şi scrisorile referitoare la „România literară“, aprecieri critice asupra cuprinsului, structurii, înfăţişării ei etc., observaţii, sugestii, completări, polemici etc. în legătură cu texte apărute în paginile ei, — în dorinţa de a păstra nemijlocit şi permanent o legătură activă cu cititorii noştri, de a-i antrena din ce în ce mai mult în elaborarea şi orientarea revistei, de a întreţine în cîm­pul culturii noastre schimbul viu, deschis, de opinii, discuţia liberă creatoare. Cititorii sunt însă rugaţi să ţină seama de limitele spaţiului rezervat „Vocilor din public“ şi să-şi restrîngă scrisorile la strictul necesar. Redacţia îşi rezervă dreptul de a rezuma textele prea lungi sau de a extrage din ele pasagiile cele mai impor­tante, de interes mai larg. Cum? De ce? Pină cind? Dacă doreşti să te infor­mezi asupra trecutului istoric şi cultural al ju­deţului în care trăieşti — sau prin care, ca turist, treci —, te loveşti de lip­sa unui instrument de în­drumare, simplu şi prac­tic, dar cuprinzător : un ghid al muzeelor, caselor memoriale, monumentelor şi locurilor istorice, parcu­rilor zoologice şi rezerva­ţiilor naturale etc. Exis­­tind suficiente forţe pe plan local, asemenea ghi­­duri (ori măcar microgun­­duri), însoţite de ilustra­ţii, prezentări succinte, hărţi şi alte date necesare documentării şi orientării, ar putea fi elaborate de comitetele judeţene de cultură şi artă, de la care aşteptăm să recepteze su­gestia noastră şi s-o tra­ducă în viaţă, în acest mod realizîndu-se o acţiune deosebit de însemnată pe plan cultural şi educativ. — Prof. Petru Necula (Murgeni-Vaslui), Cenaclul „Lucian Blaga“ din Arad, care are o ve­chime de 22 ani şi o tradi­ţie bogată, este pe cale de destrămare, din simplul motiv al lipsei unei săli de şedinţe. Un timp, cei 20—30 de tineri însufleţiţi de dorin­ţa de a-şi discuta creaţiile literare se adunau intr-o sală destinată provizoriu acestui scop. Iată însă că, de 8 luni, şi porţile aces­tui spaţiu s-au închis, cine ştie pentru cît timp. Fo­rurile locale cunosc a­­ceastă situaţie, dar o con­templă cu o linişte olim­piană. De ce ? Pină cînd ? — Ioan D. Irimie (Arad). ^ România literară Circumstanţe August, strălucire deplină Bucureşti, kilometrul 0. De aici, de lingă această piatră kilometrică instituită prin convenţie, călăto­riile noastre încep să se deruleze vertiginos. Din­colo de Cîmpina şoseaua delirează într-un decor accidentat. Valuri de piatră strivesc privirile şi un aer aspru descinde din păduri şi din stînci, peste trenuri şi automobile năpustite spre înălţimi. Şi în­tre munţi, dintr-o dată, cîmpia devine o amintire monotonă, iar marea un fel de oglindă aburită, din­­tr-un vis de demult. In spate, noaptea, orăşelele mici şi cochete se înclină spre Prahova asemeni unor tăvi cu jăratec, luminile ferestrelor se înve­lesc în verde şi acoperişuri ascuţite sclipesc sub stele mai apropiate ca oricind. Iar dimineaţa soare­le răsare ceva mai tîrziu, destramă perdelele de ceaţă străvezie care coboară dintre brazi şi tre­cerea lui diurnă desprinde din fiecare versant nuan­ţele unor culori latente, dincolo de care somnul mi­neral al miezului de stîncă se prelungeşte într-o vegetaţie luxuriantă, foşnind în lumină. Căluiu, rememorind. Mănăstirea cu acelaşi nume a fost înălţată in anul 1588, in preajma unor vremuri care se anunţau tulburi, lingă un izvor cu apă lim­pede despre care legenda spune că a ţişnit chiar pe locul în care a bătut din copită calul alb al lui Mihai Viteazul. Unul dintre portretele originale ale acestui domnitor se află aici, pe zidurile umbrite de timp ale bisericii. Ctitorii mănăstirii au fost trei fraţi Buzeşti, Radu, Preda şi Stroe, căpitani de oşti şi înalţi dregători ai Ţării Româneşti, unii din­tre acei bărbaţi năpraznici, cu sprijinul cărora Mihai Viteazul a încercat să înfringă un destin, să ridice din pulbere şi să împingă spre conturul lor ade­vărat hotarele mereu încălcate ale patriei. Dar, să revenim la legendă. Acolo unde mihnitul meşter Manole şi-a frint aripile de şindrilă a ţişnit un izvor, aici unde un domn român şi-a strunit calul înaintea unui zbor fulgerător şi incisiv a ţişnit un alt izvor — iată două legende în care atit gestul final al învinsului, cit şi dezlănţuirea iniţială a vii­torului învins răvăşesc deopotrivă lacrimile lumi­noase din adîncul generos al pămîntului. Sinaia, îngîndurat. Cindva, In gara acestui oraş, incercînd să înfringă plictiseala unui destin clădit pe nisip, o femeie neînchipuit de frumoasă aştepta im tren şi nimeni nu bănuia că imaginea acestei femei, asemeni unui abur albastru, va împăienjeni privirile unui profesor umil în care pină atunci se va fi rotit îndărătnic o stea. Dincolo şi mai sus de umerii ei înfriguraţi se clătina un carusel de can­delabre prin a cărui lumină veştedă alunecau mii­­nile agile ale crupierilor, siluetele mai mult sau mai puţin zvelte ale unor bărbaţi risipitori şi umbra unui rege. Asta cindva, pentru că, acum, crupierii atenţi, bărbaţii indiferenţi şi umbrele regilor s-au destrămat ca un fum. Amintirea lor nefastă mai dăinuie poate in oglinzile Peleşului, in saloanele cazinoului sau in separeurile fostului cabaret Rieg­­ler, dar timpul lucrează necruţător şi limpezeşte spaţiul şi memoria, instituind o altă lumină. Din nou Bucureşti, Muzeul satului. Porţi sculp­tate, case, biserici, troiţe, fîntîni... In bordeiul din Castranova lumina pătrunde prin ferestrele joase subţiată de aburii altui pămînt şi din alte ferestre a fugit conturul albastru al munţilor îndepărtaţi. Desprinsă din apele vijelioase ale unui alt ţinut, roata morii din Teregova a încremenit învăluită de umbrele serii. Pe timpul larg al lui Neag, năpădit de o linişte adincă, nu se mai adună căruţele şi samovarul din Jurilovca e rece. In toate locuinţele obiectele din încăperi se confruntă acum eliberate de orice nelinişte. Istoria vieţii şi a îndeletnicirilor omeneşti, cu răbdare şi pietate, işi caută reperele în stîlpi de pridvoare, în ziduri albe, in curţi um­brite, în toate acele locuri in care memoria noastră comună desprinde umbrele coaselor şi ale secerilor purtate de strămoşi, intr-o legănare lentă şi, timp de secole, egală cu sine. Iar dincolo de acoperişu­rile ascuţite ale caselor, dincolo de turla avîntată a bisericii, dincolo de cumpăna fîntînii ridicată pină in cer, mai departe şi mai aproape, respiră acelaşi pămînt generos al patriei, cu drumuri, cu holde, cu arbori răsucindu-se în soare, in lumina lui veş­nică. România, august 1969. Iradiind din alcătuirea ei naturală, din trecutul ei îndepărtat şi apropiat, din spiritualitatea ei, ţara continuă a-şi împlini des­tinul. Munţii, cimpiile şi marea cea mare poartă pe umerii lor, înveliţi intr-o nouă lumină, alcătuiri noi, ele visele iradiind o nouă înţelegere a naturii, o nouă modalitate, mai eficientă, de a făuri istoria, o nouă spiritualitate. Şi, acum, pe pragul ferestrei pe care sfertul de veac al socialismului românesc o deschide spre viitorul pe care ni l-am prefigurat, încercăm sentimentul fabulos al perceperii perma­nenţei sub zodia căreia dăinuim ca popor , această lumină generoasă, iradiind din adîncul arzător al fiinţei noastre naţionale, nestinsă de la începuturile noastre şi mereu potenţată, atingindu-şi, în aceste zile de august, strălucirea deplină. Mihai PELIN

Next