România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)
1969-08-21 / nr. 34
voci din public Bălcescu in scrisori Lectura scrisorilor lui Bălcescu adunate în excelenta ediţie a lui G. Zâne (Bălcescu, Opere, voL IV, Corespondenţă, Buc. E.A 1964) devine deosebit de pasionantă. Rolul şi importanţa politică a acestor scrisori au fost de multe ori evidenţiate. O înţelegere a concepţiei şi activităţii revoluţionare ale marelui „tribun“ este imposibilă fără parcurgerea lor. Bălcescu însuşi a relevat valoarea lor de document : „Ele vor sluji să arate într-o zi că în aceste momente critice, noi n-am stat în nelucrare.“ In Bălcescu noi aveam imaginea cea mai luminoasă, mai pură şi mai fascinantă în acelaşi timp a militantului paşoptist. Dar, devenită un adevărat simbol al revoluţionarului total, personalitatea acestuia s-a dezbrăcat, parcă, de învelişul ei lumesc, spiritualizîndu-se, abstractizîndu-se. Se cuvine, dar, să-i redăm lui Bălcescu ceea ce era în el profund omenesc. II Interesează teatrul şi muzica. In 1843 se entuziasmează de spectacolul cu „Lucia di Lamermoor" şi găseşte că „în teatru numai, mai poţi trăi şi sparge monotonia“. Interesul e constant, căci, cu patru ani mai tîrziu, la Paris, face nopţi albe ascultînd muzică, singura care îl mai poate scoate din sălbăticie, după cum mărturiseşte el într-o misivă către Vasile Alecsandri. In aceeaşi scrisoare îi cere prietenului său informaţii despre producţia literară din patrie, dovedind, în acest sens, un sănătos spirit critic, pe linia ideilor „Daciei literare“ : „Am auzit că un potop de poezii, tocmai aşa de păgubitoare literaturii noastre precum focul şi lăcustele stărilor materiale, v-au potopit“. Sensibil şi la probleme de ordin lingvistic, vede, îndurerat, „limba noastră prigonită şi osîndită la moarte“ prin înfiinţarea de şcoli străine, şi-i cere aceluiaşi Alecsandri să creeze intens, căci „Acum mai mult decit totdeauna avem trebuinţă d-a ne grăbi a dezvolta prin limbă, naţionalitatea noastră". Dacă adăugăm la cele de mai sus şi intenţia sa de a întocmi, alături de M. Kogălniceanu, un dicţionar biografic, menit să cuprindă „vieţile celor mai însemnaţi români din toate ţările şi din toate timpurile“, constatăm că scrisorile reuşesc să completeze şi să rotunjească imaginea unui om multilateral, intelectual activ, atent la tot ce se petrece în jurul său. Bălcescu a cultivat în cel mai înalt grad prietenia, fapt subliniat de toţi cei ce l-au cunoscut îndeaproape. Nevoia de afecţiune a celui care „nu se simte menit" pentru fericirea intimă este mare. Toate scrisorile sale către Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Alecu C. Golescu, în care cere şi dă permanent dovezi de prietenie, mărturisesc acest lucru. „Iubeşte-mă, Alecule, îi scrie Bălcescu celui din urmă, la 5 aprilie 1849 — fii pentru mine ca un bun frate ; sunt atit de nefericit, atit de izolat în afecţiile mele, incit am o mare trebuinţă de sprijinul unui prieten". Imbinînd calităţile unui conspirator de temut cu înţelegerea largă şi lucidă a evenimentelor istorice, Bălcescu s-a simţit dator să-şi îndrume permanent prietenii, in glumă sau cu gravitate, cu sau fără menajamente, lăudîndu-i, încurajîndu-i, certîndu-i, ameninţîndu-i. Cu cîtă gingăşie, tact şi putere de pătrundere psihologică îl consolează pe Vasile Alecsandri la pierderea Elenei Negri ! Bălcescu apelează la coarda cea mai sensibilă a prietenului său — aspiraţia de a deveni poet naţional : „Aş vrea să te văz şi pe tine amorezat de o idee aşa de măreaţă, de pildă, de ideea ce aveai d-a face o poemă epică asupra cuprinderii Daciei". Şi trecînd la fapte, el ia pentru prietenul său note despre costumele dacilor, cere de la Roma un album cu copii de pe Columna lui Traian, pune să se cumpere un volum cu corespondenţa dintre Pliniu şi Traian. Scrisorile lui Bălcescu, mai ales cele adresate Alexandrinei, soţia lui Ion Ghica, ne relevă şi un alt aspect, aş zice inedit, al personalităţii sale, acela al unui excelent interlocutor şi chiar om de lume. Un Bălcescu subtil şi spiritual, dotat cu un remarcabil talent epistolar şi cu evidente calităţi de memorialist ce ar merita, cred, o atenţie mai mare din partea istoriei literare. Foarte interesantă mi se pare, din acest punct de vedere, misiva din 26 aprilie 1849. După ce povesteşte, cu savoare şi cu un ton de uşoară galanterie, peripeţiile unei scrisori a Alexandrinei, avem surpriza să-l vedem pe Bălcescu delectîndu-se cu relatarea anecdotelor ce circulau în Ardeal, pe seama lui Cezar Bolliac, care „a rezolvat în sfîrşit problema ce l-a preocupat toată viaţa sa : aceea de a găsi mulţi cititori", convingîndu-i pe revoluţionarii maghiari să impună oraşelor cucerite de ei o contribuţie în abonamente la ziarul „Espatriatul“. Cum oraşele cucerite erau numeroase „eu îmi imaginez — adaugă Bălcescu cu umor — că el trebuie să fie deja milionar“. Tema dominantă a scrisorilor celui „total împins spre a fi revoluţionar“ de experienţa închisorii, care „obligă ca şi nobleţea“, este revoluţia şi activitatea revoluţionară. In ultimii ani, vitregiile vieţii şi boala nemiloasă îl silesc să se preocupe tot mai mult de asigurarea propriei existenţe , el face proiecte, nerealizabile, de a se stabili în Spania, de a ajunge învăţător în Turcia sau de a cultiva pămîntul într-o fermă din Dobrogea. La fel de fantezist este şi un proiect matrimonial, „zestrea bunicică“ dorind, bineînţeles a o „sacrifica pentru cauză“ dar nu are curajul „a arunca pe o carte necunoscută liniştea şi fericirea intimă“. Ultimele scrisori sînt sfîşietoare prin tragismul lor reţinut în care cuvintele capătă o profundă rezonanţă eminesciană : „Sînt ostenit“. Boala îl încovoaie tot mai mult spre pămînt. Mai găseşte totuşi în el resurse să slăvească încă o dată „Inzeita libertate" şi să adreseze un ultim gînd patriei sale : „Şi cel din urmă cuvînt va fi încă un imn ţie, ţara mea mult dragă". DORU SCARLATESCU (Profesor — Tecuci) Iarăşi despre Eminescu S-au împlinit, de curînd, opt decenii de la moartea lui Eminescu. Eveniment remarcabil în viaţa noastră culturală, acest prilej ar fi trebuit marcat, din partea editurilor noastre, de o preocupare mai activă în direcţia valorificării critice a tezaurului manuscris eminescian conservat la Biblioteca Academiei, precum şi a diferitelor studii şi sinteze referitoare la personalitatea genială a creatorului „Luceafărului". Deşi s-au obţinut însemnate succese, reeditîndu-se în tiraje de masă ediţii din opera poetului, ca şi unele studii monografice cum sunt : „Viaţa lui Mihai Eminescu“ de G. Călinescu, „Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu“ de Augustin Z. N. Pop „Proza lui Eminescu“ de Eugen Simion, „Eminescu şi teatrul“ de Ioan Massoff, „Titanul şi geniul in poezia lui Mihai Eminescu“ de Matei Călinescu, „Eminescu şi poezia populară“ de Ion Rotaru, „Eminescu despre problemele limbii române literare“ de Gh. Bulgăr, „Comentarii eminesciene“ deD. Murăraşu, etc., totuşi vrem să relevăm faptul că în această privinţă nu s-a făcut totul. Astfel, monumentala ediţie critică a acad. D. Panaitescu-Perpessicius, ajunsă printr-o remarcabilă trudă şi osîrdie la volumul al VI-lea, întîrzie să apară în continuare. In momentul de faţă se simte din ce în ce mai mult nevoia unei ediţii critice complete a operelor lui Eminescu. Socotim că o asemenea întreprindere, desigur foarte grea şi plină de răspundere, nu trebuie în nici un caz abandonată. Specialişti avem. Instrumente de lucru, edituri există. Atunci, de ce se tărăgănează atit de mult lucrurile, mai ales că e vorba de o operă de interes naţional. Dacă acest lucru trebuie să rămînă încă un deziderat al viitorului, de ce nu se reeditează măcar corespondenţa lui Eminescu, publicată parţial de către I. E. Torouţiu în 1933, teatrul sau traducerile marelui poet, despre care noi n-avem decit vagi, sumare referinţe astăzi? Se impune apoi, reeditarea volumelor I, II, III ale ediţiei Perpessicius, apărute între 1939—1943 într-un tiraj destul de redus, de multă vreme epuizat. Şi pentru că veni vorba despre reeditări, de ce Editura pentru literatură întîrzie atit de mult retipărirea excelentului studiu „Opera lui Eminescu“ al lui G. Călinescu ? Tot atit de necesară ni se pare şi tipărirea într-o nouă ediţie a studiului „Poezia lui Eminescu“ al lui Tudor Vianu, apărut în 1930 la „Cartea Românească“, ca şi a unor culegeri de studii , aparţinînd unor reputaţi cercetători ai vieţii şi operei eminesciene din trecut, ca G. Bogdan-Duică, D. Caracostea, Ilarie Chendi, C. Papacostea, Leca Morariu etc. Este timpul apoi să se treacă la întocmirea unei Bibliografii Eminescu, instrument de lucru atit de necesar. încercări meritorii în acest sens s-au făcut, și trebuie să amintim aici numele unor N. Zaharia, Gh. Adamescu, G. Călinescu, D. Panaitescu-Perpessicius, I. Iliescu, A. Martin, G. Jucan, care au întocmit bibliografii parţiale, pe atacuri lacunare, dar foarte utile în „deschiderea drumului“. Lipseşte însă o bibliografie cuprinzătoare, care să înregistreze cronologic cele mai importante lucrări (dacă nu toate) referitoare la personalitatea şi activitatea literară a lui Eminescu. S-ar putea trece în sfirşit la editarea acelui Corpus documentar Eminescu, vastă acţiune, de competenţa unui larg colectiv de cercetători specializat, care să lucreze, aşa cum s-a mai sugerat, într-un institut anume creat în acest scop. De asemeni, credem că ar fi utilă organizarea unui Festival anual Eminescu, al cărui program să cuprindă sesiuni de comunicări ştiinţifice, seri de poezie, simpozioane, spectacole festive, vizite şi excursii documentare, cu participarea unor personalităţi marcante ale vieţii noastre culturale şi artistice şi a unor invitaţi de peste hotare. Acest festival se poate organiza în luna iunie şi ar putea avea un caracter permanent. Prof. MARIUS POPESCU (Proviţa de Jos — Prahova) Această pagină rămîne în permanenţă la dispoziţia cititorilor noştri, spre a aduce la lumină contribuţia lor (păreri şi observaţii critice, sesizări, propuneri şi sugestii etc.) în toate problemele şi în toate domeniile de activitate ce intră în sfera de preocupări a revistei noastre (literatură, arte, cultură). Ii rugăm deci să ne adreseze scrisorile lor (cu menţiunea: „Voci din public ), cărora le vom face loc cu plăcere în aceste coloane, în ordinea sosirii şi in ordinea însemnătăţii problemelor ridicate. Vom publica, de asemenea, aici (pe cît posibil), în aceeaşi ordine şi păstrînd o specială gratitudine trimiţătorilor, şi scrisorile referitoare la „România literară“, aprecieri critice asupra cuprinsului, structurii, înfăţişării ei etc., observaţii, sugestii, completări, polemici etc. în legătură cu texte apărute în paginile ei, — în dorinţa de a păstra nemijlocit şi permanent o legătură activă cu cititorii noştri, de a-i antrena din ce în ce mai mult în elaborarea şi orientarea revistei, de a întreţine în cîmpul culturii noastre schimbul viu, deschis, de opinii, discuţia liberă creatoare. Cititorii sunt însă rugaţi să ţină seama de limitele spaţiului rezervat „Vocilor din public“ şi să-şi restrîngă scrisorile la strictul necesar. Redacţia îşi rezervă dreptul de a rezuma textele prea lungi sau de a extrage din ele pasagiile cele mai importante, de interes mai larg. Cum? De ce? Pină cind? Dacă doreşti să te informezi asupra trecutului istoric şi cultural al judeţului în care trăieşti — sau prin care, ca turist, treci —, te loveşti de lipsa unui instrument de îndrumare, simplu şi practic, dar cuprinzător : un ghid al muzeelor, caselor memoriale, monumentelor şi locurilor istorice, parcurilor zoologice şi rezervaţiilor naturale etc. Existind suficiente forţe pe plan local, asemenea ghiduri (ori măcar microgunduri), însoţite de ilustraţii, prezentări succinte, hărţi şi alte date necesare documentării şi orientării, ar putea fi elaborate de comitetele judeţene de cultură şi artă, de la care aşteptăm să recepteze sugestia noastră şi s-o traducă în viaţă, în acest mod realizîndu-se o acţiune deosebit de însemnată pe plan cultural şi educativ. — Prof. Petru Necula (Murgeni-Vaslui), Cenaclul „Lucian Blaga“ din Arad, care are o vechime de 22 ani şi o tradiţie bogată, este pe cale de destrămare, din simplul motiv al lipsei unei săli de şedinţe. Un timp, cei 20—30 de tineri însufleţiţi de dorinţa de a-şi discuta creaţiile literare se adunau intr-o sală destinată provizoriu acestui scop. Iată însă că, de 8 luni, şi porţile acestui spaţiu s-au închis, cine ştie pentru cît timp. Forurile locale cunosc această situaţie, dar o contemplă cu o linişte olimpiană. De ce ? Pină cînd ? — Ioan D. Irimie (Arad). ^ România literară Circumstanţe August, strălucire deplină Bucureşti, kilometrul 0. De aici, de lingă această piatră kilometrică instituită prin convenţie, călătoriile noastre încep să se deruleze vertiginos. Dincolo de Cîmpina şoseaua delirează într-un decor accidentat. Valuri de piatră strivesc privirile şi un aer aspru descinde din păduri şi din stînci, peste trenuri şi automobile năpustite spre înălţimi. Şi între munţi, dintr-o dată, cîmpia devine o amintire monotonă, iar marea un fel de oglindă aburită, dintr-un vis de demult. In spate, noaptea, orăşelele mici şi cochete se înclină spre Prahova asemeni unor tăvi cu jăratec, luminile ferestrelor se învelesc în verde şi acoperişuri ascuţite sclipesc sub stele mai apropiate ca oricind. Iar dimineaţa soarele răsare ceva mai tîrziu, destramă perdelele de ceaţă străvezie care coboară dintre brazi şi trecerea lui diurnă desprinde din fiecare versant nuanţele unor culori latente, dincolo de care somnul mineral al miezului de stîncă se prelungeşte într-o vegetaţie luxuriantă, foşnind în lumină. Căluiu, rememorind. Mănăstirea cu acelaşi nume a fost înălţată in anul 1588, in preajma unor vremuri care se anunţau tulburi, lingă un izvor cu apă limpede despre care legenda spune că a ţişnit chiar pe locul în care a bătut din copită calul alb al lui Mihai Viteazul. Unul dintre portretele originale ale acestui domnitor se află aici, pe zidurile umbrite de timp ale bisericii. Ctitorii mănăstirii au fost trei fraţi Buzeşti, Radu, Preda şi Stroe, căpitani de oşti şi înalţi dregători ai Ţării Româneşti, unii dintre acei bărbaţi năpraznici, cu sprijinul cărora Mihai Viteazul a încercat să înfringă un destin, să ridice din pulbere şi să împingă spre conturul lor adevărat hotarele mereu încălcate ale patriei. Dar, să revenim la legendă. Acolo unde mihnitul meşter Manole şi-a frint aripile de şindrilă a ţişnit un izvor, aici unde un domn român şi-a strunit calul înaintea unui zbor fulgerător şi incisiv a ţişnit un alt izvor — iată două legende în care atit gestul final al învinsului, cit şi dezlănţuirea iniţială a viitorului învins răvăşesc deopotrivă lacrimile luminoase din adîncul generos al pămîntului. Sinaia, îngîndurat. Cindva, In gara acestui oraş, incercînd să înfringă plictiseala unui destin clădit pe nisip, o femeie neînchipuit de frumoasă aştepta im tren şi nimeni nu bănuia că imaginea acestei femei, asemeni unui abur albastru, va împăienjeni privirile unui profesor umil în care pină atunci se va fi rotit îndărătnic o stea. Dincolo şi mai sus de umerii ei înfriguraţi se clătina un carusel de candelabre prin a cărui lumină veştedă alunecau miinile agile ale crupierilor, siluetele mai mult sau mai puţin zvelte ale unor bărbaţi risipitori şi umbra unui rege. Asta cindva, pentru că, acum, crupierii atenţi, bărbaţii indiferenţi şi umbrele regilor s-au destrămat ca un fum. Amintirea lor nefastă mai dăinuie poate in oglinzile Peleşului, in saloanele cazinoului sau in separeurile fostului cabaret Riegler, dar timpul lucrează necruţător şi limpezeşte spaţiul şi memoria, instituind o altă lumină. Din nou Bucureşti, Muzeul satului. Porţi sculptate, case, biserici, troiţe, fîntîni... In bordeiul din Castranova lumina pătrunde prin ferestrele joase subţiată de aburii altui pămînt şi din alte ferestre a fugit conturul albastru al munţilor îndepărtaţi. Desprinsă din apele vijelioase ale unui alt ţinut, roata morii din Teregova a încremenit învăluită de umbrele serii. Pe timpul larg al lui Neag, năpădit de o linişte adincă, nu se mai adună căruţele şi samovarul din Jurilovca e rece. In toate locuinţele obiectele din încăperi se confruntă acum eliberate de orice nelinişte. Istoria vieţii şi a îndeletnicirilor omeneşti, cu răbdare şi pietate, işi caută reperele în stîlpi de pridvoare, în ziduri albe, in curţi umbrite, în toate acele locuri in care memoria noastră comună desprinde umbrele coaselor şi ale secerilor purtate de strămoşi, intr-o legănare lentă şi, timp de secole, egală cu sine. Iar dincolo de acoperişurile ascuţite ale caselor, dincolo de turla avîntată a bisericii, dincolo de cumpăna fîntînii ridicată pină in cer, mai departe şi mai aproape, respiră acelaşi pămînt generos al patriei, cu drumuri, cu holde, cu arbori răsucindu-se în soare, in lumina lui veşnică. România, august 1969. Iradiind din alcătuirea ei naturală, din trecutul ei îndepărtat şi apropiat, din spiritualitatea ei, ţara continuă a-şi împlini destinul. Munţii, cimpiile şi marea cea mare poartă pe umerii lor, înveliţi intr-o nouă lumină, alcătuiri noi, ele visele iradiind o nouă înţelegere a naturii, o nouă modalitate, mai eficientă, de a făuri istoria, o nouă spiritualitate. Şi, acum, pe pragul ferestrei pe care sfertul de veac al socialismului românesc o deschide spre viitorul pe care ni l-am prefigurat, încercăm sentimentul fabulos al perceperii permanenţei sub zodia căreia dăinuim ca popor , această lumină generoasă, iradiind din adîncul arzător al fiinţei noastre naţionale, nestinsă de la începuturile noastre şi mereu potenţată, atingindu-şi, în aceste zile de august, strălucirea deplină. Mihai PELIN