România literară, iulie-septembrie 1972 (Anul 5, nr. 28-40)
1972-07-06 / nr. 28
Un manifest liric GEO DUMITRESCU face parte dintre poeţii al căror stil este mai important decit opera. Pentru a-l defini, criticul ar trebui să se îndepărteze nu numai pînă la a cuprinde dintr-o privire toate poemele, ci pînă la a le vedea într-un context de istorie literară. Ca o substanţă activă, aceste poeme se precipită, se revarsă şi lasă gol spaţiul de retortă al cărţilor, dar continuă să existe transformate, prin difuzie, într-un principiu dinamic. Cum se întîmplă adesea, afirmaţia aceasta contrazice aparenţele. Ciclurile în care Geo Dumitrescu şi-a grupat versurile au fizionomii destul de distincte şi pot fi descrise într-o ordine cronologică. Blazarea agresivă din Aritmetica (1941) şi Libertatea de a trage cu puşca (1946), entuziasmul maiakovskian al Aventurilor lirice (1963) sau tenta meditativă care maturizează, in Nevoia de cercuri (1966), elanurile cetăţeneşti şi erotice reprezintă tot atîtea repere pentru o delimitare comodă. Mergînd mai departe, în poezia lui Geo Dumitrescu nu lipsesc Poeziile, dintre care cel puţin Dramă In parc. Ipoteze. Clinele de lingă pod şi Nevoia de cercuri pot fi selectate în antologii exigente. Esenţial însă, în opera lui Geo Dumitrescu metoda transcende configuraţia, impunîndu-se în conştiinţa cititorului ca un mod posibil, adesea polemic, de înţelegere a poeziei. Pînă şi piesele citate pentru valoarea lor estetică autonomă conţin, în substrat, o poetică, o explicaţie ilustrată a mecanismului liric. In Dramă in parc, de exemplu, este explicată posibilitatea de a figura cu elemente prozaice starea de spirit romantică. Nepăsarea exasperată cu care se schiţează decorul denunţă, în autor, un exilat, un visător obligat să suporte evidenţele : „Grădina publică era tristă şi goală ; / toamna beată îşi pierduse toate vanităţile. / Liceanul cu coşuri şi elanuri pesimiste / se uita la cer şi concepea cine ştie ce poezie banală." O mărturisire fugară ca un frison : „Mă gîndeam tot mai încăpăţînat la Violaine..." clarifică, de altfel, sensul poemului. Senzaţia că Dramă în parc este mai mult o propunere originală de poezie romantică decît poezie romantică propriu-zisă provine din faptul că alegerea decorului care sugerează banalitatea nu e strict motivată. Asemeni unui profesor, poetul alege primul exemplu dintr-o mie posibile. O curte în care atîrnă rufele la uscat sau o mansardă mobilată sumar, descrise cu aceeaşi voce dezacordată, s-ar putea substitui grădinii publice, toamnei, liceanului banal. Pe autor nu-l interesează ambianţa ca realitate unică, iradiind inefabil, ci ca simplu argument în demonstraţia că poezia, oricît de elevată, poate fi exprimată prin elemente comune, înrudit, ca spirit protestatar, cu reprezentanţii generaţiei de care aparţine prin vîrstă — Dimitrie Stelaru AL Lungu, Ion Caraion, Ben. Corlaciu — Geo Dumitrescu se detaşează de aceştia prin capacitatea de a împinge protestul pînă în planul convenţiei literare. In opera sa, el pledează nu numai pentru democraţie în sens social, ci şi pentru o democraţie a cuvintelor, a temelor, a motivelor. Expresii cărora tradiţia le-a limitat sau le-a refuzat dreptul de a pătrunde în lirică năvălesc acum ca o mulţime pestriţă, răzvrătită, reclamate nu de o rigoare a viziunii, ci de pura plăcere de a încălca interdicţiile. Poemele sunt mai mult exemplificări de poeme, defilări ale impresionantelor surse lirice periferice. Teoreticianul care îl dublează pe poet jubilează, forţînd nota nerăbdător şi exaltînd procedeele In defavoarea rezultatelor. Pe calea aceasta. In poezia lui Geo Dumitrescu intră prioritar denumirile obiectelor umile, ale automatismelor, ale evenimentelor străzii. Ceea ce e normal în viaţa zilnică devine, în poezie, şocant, acaparează atenţia. „Aici în colţ am să-mi pictez gîndurile —/ o claie informă de rufe murdare.'. „O muscă plictiseala ? se plimbă pe tavan", „în cupele străvezii de sub tavane / gilgite înspumat cotnarul electric*, „a trebuit să arunc peste apă / o ţigară. Şi ea s-a făcut o punte / subţire, legănată, pe care am trecut...* — toate aceste zigzaguri nervoase între fizic şi spiritual, între tern şi feeric transmit cititorului o neobişnuită stare de tensiune, de receptivitate faţă de revoltele poeziei. Incepînd cu Aventuri lirice, la Geo Dumitrescu s-a accentuat şi un alt mod de nonconformism. Epica şi retorica, care în Libertatea de a trage cu puşca deţineau un rol secundar în raport cu termenii ostentativ prozaici, acaparează tot mai mult structura poemelor. Extinzîndu-şi acţiunea de valorificare, Geo Dumitrescu arată cum pot deveni poezie locurile comune — proprii vorbirii obişnuite, presei, afişelor. O demonstraţie de amploare, în sensul acesta, reprezintă poemul Problema spinoasă a nopţilor în care convenţia curentelor luări de cuvînt la şedinţe este exploatată sistematic, monografic, cu o ingeniozitate tenace : „ — Să vedem ce facem cu nopţile... / a mai strigat unul. / Şi aşa apăru deodată pe ordinea de zi, / ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amînare. 7 problema spinoasă a nopţilor... / Căci era acolo o adunare a poeţilor, / o şedinţă de lucru, cam aşa ceva..." Totodată, reportajul, relatarea îşi dezvăluie instructiv poezia latentă. In Clinele de lingă pod, o plimbare obişnuită cu bicicleta materializează sentimentul de independenţă morală : „Pedalam liniştit / prin dimineaţa răcoroasă şi plină de soare, / pedalam liniştit, egal, cu pieptul plin / de bucuria aerului proaspăt, a luminii, / de bucuria echilibrului, / a lunecării libere, line, pe două roţi, / agale pedalam, ascultînd , zumzetul roţilor pe asfalt, / depănînd uşor stîlpii de telegraf, arborii, / cîmpurile verzi, foşnitoare, gardurile..." Nici noua orientare nu conduce la realizări definitive, organice. Poezia lui Geo Dumitrescu, fărîmiţată şi răvăşită de o vocaţie a defrişării febrile, continuă să fie în schimb un focar de sugestii. Reflexe ironice dau strălucire acestui original manifest care cheamă la o solidaritate a mijloacelor lirice împotriva prejudecăţilor. In poezia română de astăzi, locul lui Geo Dumitrescu se află la intersecţia elanurilor de emancipare stimulate de stilul său de creaţie. De la Nina Cassian, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Ioana Diaconescu şi pînă la sutele de amatori care gravitează în jurul poştei redacţiei, nimic nu poate fi explicat complet fără a apela la acest stil. Alexandru Ştefănescu / IOLANDA CONSTANTIN Cuvinte îmi iubesc cuvintele nefolosite şi cu miresmele poienilor îmi păstrez înţelesul lor, asemenea visurilor din copilărie. îmi e mută bucuria, tristeţea mi-e mută, numai aparenţele sînt stridente, îmi iubesc cuvintele nefolosite. Turn Sunt strigăt în pustiu, zîmbet ascuns între ziduri. Aştept în gerul depărtării, cu inima de piatră. Stele reci în nopţile verii... Taine îmi înconjură umbra. Şi tîmplele mele împietrite visează o aureolă de iarbă. VALERIU GORUNESCU Estivală Părea dimineaţa neştiutoare să-şi mai afle poteca prin cîmpul nisipos. Rîdeau sălciile de ea ca suratele, scăpîndu-şi basmalele mari pe gîrlă'n jos. Curpenii înfăşau lubeniţele, ca pe nişte prunci dolofani, în dantelele lor verzi. Atunci m-ai ajuns tu, orbitoare lumină, prin care, rătăcind, nu te pierzi. Am tăiat harbujii cu miez zaharos explorînd cu graurii prăfuitul ținut. Mîinile tale legănau într-un spic holda toată. Alcoolurile viei s-au scurs într-un sărut. Nu mi-a mai părut săracă acea țară de baltă, dacă tu mi-ai adus atîtea calde zvîcniri. Trecea vîntul prin noi spre o cotă înaltă —■ răcorind buzele arzătoarei noastre iubiri. - VERONICA RUSSO Tăinuitul dar Mlădiere, cu stemă de alb trandafir sub nepăsări de albe troiene ascunsă, ieruncile tale ascultă căderi înspumate, de ape... OLGA ROTĂREANU Te-aştept la Ipoteşti Te caut pe-nserat Sub bolţile cu stele, Luceafăr depărtat Al tinereţii mele. Te-aştept la Ipoteşti Să vii ca altădată, Să mai slăveşti în versuri Străbuna noastră vatră. Mereu cu gînd pribeag Te caut printre astre, Luceafăr veşnic drag Literaturii noastre. 8 România literară