România literară, iulie-septembrie 1972 (Anul 5, nr. 28-40)

1972-07-06 / nr. 28

Un manifest liric G­EO DUMITRESCU face parte din­tre poeţii al căror stil este mai important decit opera. Pentru a-l defini, criticul ar trebui să se îndepăr­teze nu numai pînă la a cuprinde din­­tr-o privire toate poemele, ci pînă la a le vedea într-un context de istorie li­terară. Ca o substanţă activă, aceste poeme se precipită, se revarsă şi lasă gol spaţiul de retortă al cărţilor, dar continuă să existe transformate, prin difuzie, într-un principiu dinamic. Cum se întîmplă adesea, afirmaţia aceasta contrazice aparenţele. Ciclu­rile în care Geo Dumitrescu şi-a grupat versurile au fizionomii destul de dis­tincte şi pot fi descrise într-o ordine cronologică. Blazarea agresivă din A­­ritmetica (1941) şi Libertatea de a trage cu puşca (1946), entuziasmul maia­­kovskian al Aventurilor lirice (1963) sau tenta meditativă care maturizează, in Nevoia de cercuri (1966), elanurile cetăţeneşti şi erotice reprezintă tot atî­­tea repere pentru o delimitare comodă. Mergînd mai departe, în poezia lui Geo Dumitrescu nu lipsesc Poeziile, dintre care cel puţin Dramă In parc. Ipoteze. Clinele de lingă pod şi Ne­voia de cercuri pot fi selectate în anto­logii exigente. Esenţial însă, în opera lui Geo Dumitrescu metoda transcende configuraţia, impunîndu-se în conştiinţa cititorului ca un mod posibil, adesea polemic, de înţelegere a poeziei. Pînă şi piesele citate pentru valoarea lor estetică autonomă conţin, în substrat, o poetică, o explicaţie ilustrată a me­canismului liric. In Dramă in parc, de exemplu, este explicată posibilitatea de a figura cu elemente prozaice sta­rea de spirit romantică. Nepăsarea exasperată cu care se schiţează deco­rul denunţă, în autor, un exilat, un vi­sător obligat să suporte evidenţele : „Grădina publică era tristă şi goală ; / toamna beată îşi pierduse toate vani­tăţile. / Liceanul cu coşuri şi elanuri pesimiste / se uita la cer şi concepea cine ştie ce poezie banală." O mărtu­risire fugară ca un frison : „Mă gîn­­deam tot mai încăpăţînat la Violaine..." clarifică, de altfel, sensul poemului. Senzaţia că Dramă în parc este mai mult o propunere originală de poezie romantică decît poezie romantică pro­­priu-zisă provine din faptul că alege­rea decorului care sugerează banali­tatea nu e strict motivată. Asemeni unui profesor, poetul alege primul exemplu dintr-o mie posibile. O curte în care atîrnă rufele la uscat sau o mansardă mobilată sumar, descrise cu aceeaşi voce dezacordată, s-ar putea substitui grădinii publice, toamnei, li­ceanului banal. Pe autor nu-l interesea­ză ambianţa ca realitate unică, ira­diind inefabil, ci ca simplu argument în demonstraţia că poezia, oricît de elevată, poate fi exprimată prin ele­mente comune, înrudit, ca spirit protestatar, cu re­prezentanţii generaţiei de care apar­ţine prin vîrstă — Dimitrie Stelaru AL Lungu, Ion Caraion, Ben. Corlaciu — Geo Dumitrescu se detaşează de aceş­tia prin capacitatea de a împinge pro­testul pînă în planul convenţiei lite­rare. In opera sa, el pledează nu nu­mai pentru democraţie în sens social, ci şi pentru o democraţie a cuvintelor, a temelor, a motivelor. Expresii cărora tradiţia le-a limitat sau le-a refuzat dreptul de a pătrunde în lirică năvă­lesc acum ca o mulţime pestriţă, răz­vrătită, reclamate nu de o rigoare a viziunii, ci de pura plăcere de a în­călca interdicţiile. Poemele sunt mai mult exemplificări de poeme, defilări ale impresionantelor surse lirice perife­rice. Teoreticianul care îl dublează pe poet jubilează, forţînd nota nerăbdător şi exaltînd procedeele In defavoarea rezultatelor. Pe calea aceasta. In poe­zia lui Geo Dumitrescu intră prioritar denumirile obiectelor umile, ale auto­­matismelor, ale evenimentelor străzii. Ceea ce e normal în viaţa zilnică de­vine, în poezie, şocant, acaparează a­­tenţia. „Aici în colţ am să-mi pictez gîndurile —/ o claie informă de rufe murdare.'. „O muscă plictiseala ? se plimbă pe tavan", „în cupele străvezii de sub tavane / gilgite înspumat cot­­narul electric*, „a trebuit să arunc pes­te apă / o ţigară. Şi ea s-a făcut o punte / subţire, legănată, pe care am trecut...* — toate aceste zigzaguri ner­voase între fizic şi spiritual, între tern şi feeric transmit cititorului o neobiş­nuită stare de tensiune, de receptivi­tate faţă de revoltele poeziei. Incepînd cu Aventuri lirice, la Geo Dumitrescu s-a accentuat şi un alt mod de nonconformism. Epica şi retorica, care în Libertatea de a trage cu puşca deţineau un rol secundar în raport cu termenii ostentativ prozaici, acaparea­ză tot mai mult structura poemelor. Extinzîndu-şi acţiunea de valorificare, Geo Dumitrescu arată cum pot deveni poezie locurile comune — proprii vor­birii obişnuite, presei, afişelor. O de­monstraţie de amploare, în sensul a­­cesta, reprezintă poemul Problema spi­noasă a nopţilor în care convenţia cu­rentelor luări de cuvînt la şedinţe este exploatată sistematic, monografic, cu o ingeniozitate tenace : „ — Să vedem ce facem cu nopţile­­... / a mai strigat unul. / Şi aşa apăru deodată pe ordi­nea de zi, / ca un lucru urgent, ce nu mai poate suferi amînare. 7 problema spinoasă a nopţilor... / Căci era acolo o adunare a poeţilor, / o şedinţă de lucru, cam aşa ceva..." Totodată, re­portajul, relatarea îşi dezvăluie in­structiv poezia latentă. In Clinele de lingă pod, o plimbare obişnuită cu bi­cicleta materializează sentimentul de independenţă morală : „Pedalam li­niştit / prin dimineaţa răcoroasă şi pli­nă de soare, / pedalam liniştit, egal, cu pieptul plin / de bucuria aerului proas­păt, a luminii, / de bucuria echilibru­lui, / a lunecării libere, line, pe două roţi, / agale pedalam, ascultînd , zum­zetul roţilor pe asfalt, / depănînd uşor stîlpii de telegraf, arborii, / cîmpurile verzi, foşnitoare, gardurile..." Nici noua orientare nu conduce la realizări definitive, organice. Poezia lui Geo Dumitrescu, fărîmiţată şi răvăşită de o vocaţie a defrişării febrile, conti­nuă să fie în schimb un focar de su­gestii. Reflexe ironice dau strălucire acestui original manifest care cheamă la o solidaritate a mijloacelor lirice împotriva prejudecăţilor. In poezia ro­mână de astăzi, locul lui Geo Dumi­trescu se află la intersecţia elanurilor de emancipare stimulate de stilul său de creaţie. De la Nina Cassian, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Ana Blan­­diana, Ioana Diaconescu şi pînă la su­tele de amatori care gravitează în ju­rul poştei redacţiei, nimic nu poate fi explicat complet fără a apela la acest stil. Alexandru Ştefănescu / IOLANDA CONSTANTIN Cuvinte îmi iubesc cuvintele nefolosite şi cu miresmele poienilor îmi păstrez înţelesul lor, asemenea visurilor din copilărie. îmi e mută bucuria, tristeţea mi-e mută, numai aparenţele sînt stridente, îmi iubesc cuvintele nefolosite. Turn Sunt strigăt în pustiu, zîmbet ascuns între ziduri. Aştept în gerul depărtării, cu inima de piatră. Stele reci în nopţile verii... Taine îmi înconjură umbra. Şi tîmplele mele împietrite visează o aureolă de iarbă. VALERIU GORUNESCU Estivală Părea dimineaţa neştiutoare să-şi mai afle poteca prin cîmpul nisipos. Rîdeau sălciile de ea ca suratele, scăpîndu-şi basmalele mari pe gîrlă'n jos. Curpenii înfăşau lubeniţele, ca pe nişte prunci dolofani, în dantelele lor verzi. Atunci m-ai ajuns tu, orbitoare lumină, prin care, rătăcind, nu te pierzi. Am tăiat harbujii cu miez zaharos explorînd cu graurii prăfuitul ținut. Mîinile tale legănau într-un spic holda toată. Alcoolurile viei s-au scurs într-un sărut. Nu mi-a mai părut săracă acea țară de baltă, dacă tu mi-ai adus atîtea calde zvîcniri. Trecea vîntul prin noi spre o cotă înaltă —■ răcorind buzele arzătoarei noastre iubiri. -­ VERONICA RUSSO Tăinuitul dar Mlădiere, cu stemă de alb trandafir sub nepăsări de albe troiene ascunsă, ieruncile tale ascultă căderi înspumate, de ape... OLGA ROTĂREANU Te-aştept la Ipoteşti Te caut pe-nserat Sub bolţile cu stele, Luceafăr depărtat Al tinereţii mele. Te-aştept la Ipoteşti Să vii ca altădată, Să mai slăveşti în versuri Străbuna noastră vatră. Mereu cu gînd pribeag Te caut printre astre, Luceafăr veşnic drag Literaturii noastre. 8 România literară

Next