România literară, iulie-septembrie 1972 (Anul 5, nr. 28-40)
1972-07-06 / nr. 28
Breviar Ecouri literare in ..Studia et Acta Musei llicolae Bălcescu“ UNA dintre cele mai interesante culegeri de documente istorice care apar în zilele noastre este aceea de sub îngrijirea directorului Muzeului, Horia Nestorescu-Bălceşti . Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu, Bălceşti pe Topolog (vol. I, 1969, in-8°, 424 pagini, vol. II, 1970-71, recent apărut, 772 pag.) Aceluiaşi emerit cercetător îi datorăm lucrarea de referinţă : Nicolae Bălcescu, contribuţii biobibliografice, cu un studiu introductiv de Dan Berindei, Bucureşti, 1971, Editura Enciclopedică română şi Editura Militară. Muzeul memorial „Nicolae Bălcescu“, din Bălceşti pe Topolog, a mai publicat recent, sub semnăturile cunoscuţilor cercetători Cornelia Bodea, Paul Cernovodeanu şi Horia Nestorescu-Bălceşti, în colecţia „Documentele Bălceştilor“, cartea cu titlul Vatra Bălceştilor, studii şi documente, din care ne putem face o idee mai exactă despre vechimea şi proprietăţile neamului care l-a dat pe Nicolae Bălcescu. Satul e menţionat întîia oară intr-un document „de la Alexandru Iliaş din 5 august 1629“. O jupîneasă, Rada din Bălceşti, şi fiul ei, Dumitru, „în vreme de mare foamete vînd un ţigan pe 80 de oboroace de grîu Şi un bou“. Bulceştii, coborîtori dintr-un vestit pretendent domnesc, cumpără în raţe moşia la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi la începutul celui următor ; ea nu era mare de peste 500 de stînjani. Cumpărătorul ei, în 1766, un preot, stăpînea o întindere aproape împătrită. O nepoată a acestui bogat slujitor nu numai al bisericii a fost vestita Zinca Bălcescu, mama lui Nicolae, măritată, precum se știe, cu logofătul Barbu, „fiul unui căpitan de seimeni, Petre, mic proprietar în Prahova, la Dealul Mare“. Nicolae şi fraţii şi surorile lui nu şi-au luat numele de la tatăl lor, Barbu Petrescu, ci de la mama lor, a cărei parte de moşie în Bălceşti era de 900 de stînjeni plus 12 pogoane de vie la Valea Orliţei (Prahova), alţi 200 de stînjeni din moşia Gîltofani şi 5 500 de taleri. Se pare că Nicolae moştenise înclinarea pentru preocupările cărturăreşti de la tatăl său, copist de manuscrise şi memorialist in nuce, la vîrsta de 20 de ani, „a consemnat unele evenimente cu caracter istoric la care a fost martor ocular (intrarea austriecilor în Bucureşti la 1789, incendierea Curţii Noi de către cătanele armatei de ocupaţie şi altele)“. La naşterea lui Nicolae, Barbu era pitar, în stăpînirea unui modest pitac de boierie. El n-ar fi purtat numele Petrescu, cum credea Ion Ghica, iar după moartea lui, în 1825, văduva îşi zicea, în acte, „Joiţa Pălcescu, a răposatului pitar Barbu“. Primul copil, Costache, mai tîrziu ministru liberal, s-a născut la via din Prahova, în 1813, iar Nicolae în 1819, la Bucureşti, în casele din mahalaua Mîntuleasa ; în acelaşi an, părinţii îşi fac casă pe un loc moştenit de la un unchi Lămotescu, în mahalaua Boteanu, îndatorat cu banii sămeşiei de Dolj, de pe urma zaverei, tatăl lasă datorii, pe care vajnica văduvă, oftalmologă empirică, le va lichida abia după 20 de ani de procese, ca apoi să-şi amărască bătrîneţele cu surghiunul celor trei feciori ai ei, în ordinea vîrstei, Costache, Nicolae şi Barbu. Mezinul i-a dat de furcă lui Nicolae în exil, dar mai tîrziu s-a aşezat şi a întemeiat familie, bucurîndu-se de nedorita situaţie a unui „Dreimädlhaus“. Cele trei fete ale lui s-au măritat şi au scris fiecare amintiri. Copilăria lor fusese umbrită de moartea pretimpurie a mamei şi de recăsătorirea tatălui cu o femeie cochetă şi uşuratică, pe care a iubit-o, dar de care a trebuit să se despartă. Fetele erau poliglote şi îşi scriau între ele ne franţuzeşte. Am citat în Opere, 1, Teatru (1959), un foarte interesant fragment dintr-o scrisoare a Zoei N. Mandrea către sora ei, Olga, mai tîrziu Giaurtu, cu impresii de la premiera Nopţii furtunoase : „...Caragiali (sic) veni în loja noastră şi îţi făcea intr-adevăr milă, văzîndu-l palid şi tremurînd, cum blestema ceasul în care-i venise ideea s-o scrie. Cu toate acestea teatrul era plin şi piesa avu un succes complet şi meritat“. Intr-adevăr, premiera, în seara zilei de joi 18 ianuarie 1879, a fost bine primită. La a doua reprezentaţie a fost fluierată, la instigaţiile unei părţi din presă, de bravii spectatori, membri ai Gărzii civice, veniţi să-şi apere heghemoniconul. In orice caz, mărturia Zoei ne revelă un aspect nebănuit al tînărului autor (abia împlinise 27 de ani !), care suferea de trac, mai abitir decit actorii. Zoe s-a măritat cu magistratul N. Mandrea. Nepotul ei, Nicolae Crăsnaru, care ne dă în vol. I de Studia et Acta „Cinci scrisori de la Zoe Bălcescu-Mandrea“, ne spune despre N. Mandrea că ar fi fost „membru fondator al Junimei“. Este o exagerare. Membrii fondatori au fost Titu Maiorescu, P. P. Carp, Theodor Rosetti, Vasile Pogor şi Iacob C. Negruzzi. N. Mandrea a fost magistrat şi a urcat aproape toate treptele ierarhiei, ajungînd preşedinte la înalta Curte de Casaţie. A nutrit şi ambiţii politice, in timpul guvernării junimiste din 1888-1889. După căderea prietenilor săi şi sub guvernarea conservatoare a lui Lascăr Catargiu, el îi scria lui N. Petraşcu, la 16 aprilie 1891, cu vădită amărăciune : „Eu perseverez tot în magistratură, căci aşa-numiţii prieteni pentru mine au crezut că sunt ceea ce sunt bine, — şi poate prea bine. — Se vede că non omnia possunt omnes“ (nu le stau toate tuturor în putere). Am citat din arhiva lui N. Petraşcu, reprodusă de I. E. Torouţiu în Studii şi documente literare, vol. VI, Junimea, Bucureşti, 1938, pag. 305. N. Petraşcu ni l-a înfăţişat odată pe Caragiale înscenând la Maiorescu un vicleim, după datină, cu postumaţie şi text. Intr-una din scrisorile Zoei N. Mandrea către sora ei, Olga P. Gigurtu, îl vedem pe Caragiale într-o postură şi mai interesantă — aceea de păpuşar: „Seara ne ducem la Maiorescu, unde se aranjase un teatru de marionete şi nici nu poţi să-ţi închipui ce bine era aranjat. Caragiale, ascuns, le mişca : ele erau făcute astfel incit să reprezinte pe cineva şi foarte asemănătoare. Ele reprezentau pe : d na Kremnitz, d-na Rosetti, d-na Negruzzi, Eminescu, Caragiale, Cantacuzino, Nika, apoi Leonte etc. şi diverse doamne din societate. D-na Maiorescu, d-na Rosetti şi cu mine nu eram printre păpuşi ; şi se imitau ciudăţeniile, poznele lor, felul lor ridicol, să leşini de rîs. Insă nefiind printre acelea am rîs mai puţin decît aş fi putut. Era intr-adevăr îngrozitor pentru ele, cu toate că ele făceau pe veselele“. In scrisoare nu ni se spune nimic despre textul vorbit, dar înscenarea, desigur, n-a fost mută ! Este de presupus că păpuşile au fost confecţionate de însuşi Caragiale şi că el avea o veche practică a confecţionării şi manevrării lor, devreme ce atinsese măiestria pe toată gama execuţiei. Caragiale n-a cruţat pe doamne : Mite Kremnitz, soţia doctorului, fost cumnat al lui Maiorescu, recăsătorit cu Ana Rosetti (sora lui D. Rosetti- Max, cronicar şi revuist), era victima n-rul 1, alături de soţia lui Theodor Rosetti, viitorul prim-ministru şi de aceea a lui Iacob C. Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare. Nu le-a cruţat, arătîndu-le, desigur, pe fiecare cu fasoanele ei şi cu felul ei de a vorbi. Ele au făcut haz, dar, vorba aceea, rîdeau „galben“, în silă, stăpînindu-şi supărarea, ca să nu se simtă că s-au recunoscut în schimele păpuşilor. Zoe Mandrea spune că n-a rîs cît ar fi putut rîde; prin aceasta se arată femeie de societate, care-şi supraveghează reflexele. Intr-o altă scrisoare, Zoe comunică aceleiaşi surori impresii despre ultima noutate : internarea lui Eminescu (scrisoarea este deci din iunie 1883) : „Ai auzit tu că Eminescu este la Mărcuţa, cu cămaşa de forţă şi că frate-său a înnebunit la Iaşi cu 9 zile înaintea lui, iar tatăl de 86 de ani supravieţuieşte ? Soţia bătrînului a murit de aceeaşi boală şi încă unul din copiii lor. Eu am spus întotdeauna că el o să sfîrşească acolo, fără să ştiu că era o boală de familie — el avea ceva teribil în privirea lui. N-ai putea să crezi cît m-a impresionat această nenorocire şi cît m-a întristat“. Intr-o notă ni se spune : „soţii Mandrea l-au găzduit un timp pe Eminescu la conacul lor de la Floreşti“. Intr-adevăr, în vara anului 1878, Eminescu a petrecut câteva săptămîni la Floreşti-Dolj, unde a tradus întîiul volum din colecţia Hurmuzache şi de unde a trimis o prea savuroasă scrisoare colegilor săi de redacţie Caragiale şi Ronetti-Roman, rămaşi la Bucureşti, să lucreze în redacţia Timpului. Fratele lui Eminescu, de care e vorba mai sus, era Nicu, „Neculai cel prost“, în vîrstă de 40 de ani cînd s-a îmbolnăvit şi cu un an înainte de a se sinucide. Un alt frate, Iorgu, ofiţer, murise cu zece ani înainte (G. Călinescu credea că de ftizie, ca şi Şerban, decedat în noiembrie 1874). După G. Călinescu, Ralu Eminovici, mama lor, ar fi murit de cancer. Legenda însă, cum se vede, lăţise zvonul aceleiaşi boli, pe atunci infamantă, de care a fost lovit Eminescu. Singura notă de reţinut, aşadar, din ştirea dată de Zoe Mandrea, este acel „ceva teribil în privirea lui Eminescu, care impresionase neplăcut pe tînăra femeie şi o făcuse să prevadă tristul deznodământ. Să fi avut într-adevăr Eminescu o privire demenţială ? Nu este exactă, de altminterea, nici vîrsta dată lui Gheorghe Eminovici, care în acel moment nu era octogenar, cum credea Zoe Mandrea , se născuse la 10 februarie 1812 (avea aşadar 71 de ani !). Cine va fi ispitit să citească in Studia et Acta, vol. I, scrisorile Zoei Mandrea, va mai culege date interesante despre firea afemeiată a lui Titu Maiorescu, de care se dusese vestea în „lumea cea bună“. Intr-adevăr, Zoe însăşi fusese curtată de el, dar rezistase, spre deosebire de alte „doamne“ din acelaşi cerc, mai lunecătoare, care-i cedaseră. Zoe comentează astfel procesul lor sufletesc : „Ce vrei tu ? Femeile cinstite au toate micile lor romane cărora ele le dau totdeauna mare importanţă şi este totdeauna un lucru trist de a se dezlega de ele“. Ce să mai vorbim despre cele ce nu treceau printre cele cinstite ? închei cu menţiunea că tustrele fete ale lui Barbu Bălcescu şi-au scris memoriile : Olga Gigurtu mai pe larg, Zoe Mandrea mai pe scurt, iar Ana (Netty) Culcer (în textul din scrisorile Zoei, încă „puştoaică“), „una peste alta, impresii, amintiri, povestiri, cugetări, versuri, ba chiar şi desene“ (Ana Bălcescu-Culcer de Gabriel Culcer, în Studia et Acta, II, pag. 641). în Craiova, ne spune celălalt nepot, are circulat un dialog-adagiu : „ — Ce are Craiova mai de preţ ? — Parcul Bibescu, biserica Sf. Dumitru şi fetele Bălcescu“. Fetele la urmă ? Asta nu-i frumos ! Şerban Cioculescu Nicolae Bălcescu în 1851 (Portret de Gh. Tătărescu) Mahalaua cu Sibile UNEORI îmi place să le văd aievea, coborând de pe zidul pe care au fost pictate si locuind în mahalaua care le purta numele : Mahalaua Sibilelor. Iar printre ele, pe Anton Pann, psaltul de la Sibile, cel inspirat de dinsele, si cărora parei le-a nemurit stîrbovirea, frumuseţea si furoarea lor centenară, in versuri anume închinate destinului : Lumea erste ca o roată Ce se-ntoarce tot de rost Fără cineva să poată Să rămiie-n ce a fost. Frumuseţea cea mai sfîntă Nu stă-n punctul fericit Azi frumoasa ce se-ncinta Mîine vezi că s-a zbîrcit. Pamn coborît între Sivile ori Savite î Căţărîndu-se pe ramura misterioasă din arborele care nu poate fi tăiat. Ţata Persica ori Delfica ori Eritreana încercînd să-l alunge cu zarzăre ! De fapt ce e cu aceste doamne care au numit o mahala ? Sînt nişte picturi de pe zidul unui lăcaş de pe Podul Tîrffului den Afară , azi unde se întretaie strada Sfinţilor cu Calea Moşilor. Zece Savile si nouă filosofi greci intre care Platon, Thales şi Aristotel. Mahalaua Sibilelor era, in acelaşi timp, şi Mahalaua Filosofilor. Proorocitele se îngăduiau bine cu abstracţiunile dialectice. Homer ignorase darurile divinatorii ale Cassandrei. Ile-abia Eschil si Euripide au făcut dreptate celei dinţii Sibile, făcîndu-i auzită rostirea pătrunzătoarei stranie : „Eu pentru propria-mi nunti inăltind vilvătăile faclei, din flăcări, din străfulgerări iti dau, Hymeneule, tie, iti dau, p Hecate, lumina ce după datină arde la nunta fecioarelor". Aidoma sibilelor romane, mahalagioaicele savile de pe malul Bucurestioarei vor fi arătat scrisă voința soartei in frunze de stejar. Vara, cântecele lor Începeau ca si astăzi si ca întotdeauna in aceste locuri cu invocaţia frunzelor. Frunze strânse în poală pe care le vor fi împrăştiat apoi in bătaia vântului. Daphné se va fi măritat poate cu un bărbier ori un plăpumar din Popa Hierea. Şi fata ori nepoata ei se va fi numit Amalteea $i va fi fost argintară ori simigioaică tot in Popa Hierea. Fiicele lui Glaucos si ale Dianei date după vreun potcovar ori fierar de la Curtea Veche ori Podu-dă-pămint. Și parcă-mi imaginez : — Moașă Persica, mă sculai azi-dimineată și plecai cu copiii la mos să-l dea de grindă. Da’ bine că-mi adusei aminte, tata Eritreia ce mai face ? Tot mai dă în cărţi ? Savilele ştiau să dea in bobi şi să ghicească in palmă. Cu cît imbătrineau, cu atit se întristau. Cu cît isi aduceau mai sălbatic aminte de scurta si violenta lor tinereţe in mahalaua ce le poartă numele, cu atit baba Persica ori Frigiana ori Cume si Triburtina, vor fi rostit tot mai aprins in Scaune, in dosul Carvasaralei, pe la hanul sărdarului Răducanu Târcă, pe la casele lui Dumitrache Giuvaergiu ori ale văduvii Catincăi Lițcai, în graiul lor, minunat, sibilinic : Să mă spăl pe trup De păr de lup ; Să mă spăl pe cap De păr de lup , Să mă spăl pe miini De păr de cîini ; Să mă spăl pe picere De păr de căţele. Mă spălai, mă curăţai. De urît mă scuturai ; De dragoste mă-ncărcai. Rămii sănătoasă lină fîntînă. Apoi se vor fi întors iarăşi, tot gîrbovite dar împăcate, la tîmpla bisericii cu Sibile, printre filozofii ajunşi fără voia lor sfinţi : sfîntul Thales din Milet, sfintul Heraclit din Efes, sfintul Aristotel, sfîntul Platon. Iar finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb, va fi înginat poate, mai mult pentru sine, în tinda cu Savile : Vezi p-un tinar în putere, Cu cuvînt viu şi cu ton. Azi bătrîn fără vedere Răzimat p-al său baston. Şi : Ceasul umblă şi loveşte. Iar vremea se odihneşte. Cezar Baltag România literară .