România literară, aprilie-iunie 1974 (Anul 7, nr. 14-26)

1974-04-04 / nr. 14

Opinis­ Piatră peste piatră D­ACĂ sufletul moldoveanului e, de la natură, de esenţa lirică şi contemplativă, pă­­mîntul său a trebuit întărit cu cetăţi. Pămintul din jurul sufletu­lui, pămintul de suflet, pămintul rupt din rai al Ţării de Sus, al Ţă­rii de Jos. Cearcăn de veghe pen­tru ochiul adîncit în vise­­ cetă­ţile ţărilor române. Buni strategi şi mai cu seamă iscusiţi psihologi şi neîntrecuţi cu­noscători ai năravurilor vremii, domnitorii dinţii ai Moldovei le-au poruncit blonzilor visăreţi să-şi pună nu cenuşă, ci cărămizi în cap, pînă în slava cerului şi să-şi facă zid de apărare. Pînă şi bisericile se încingeau cu o cen­tură de atîrnat buzduganul. Suce­­viţa cloceşte sfinte taine, stă pe ouă de arcade in mijlocul unei întărituri crenelate, ca un ţest de humă peste capul lui Dumnezeu. Frescele s-au rumenit in dogoa­rea soarelui interior ca pîinea, a­­părate de cuptorul de piatră al zidurilor. Ziduri şi iar ziduri. Am scris de prea multe ori cuvîntul „ziduri“ ? Nu nevoi stilistice au impus înălţarea lor Ziduri şi iar ziduri. De apărare. C­UM va fi arătat Suceava pe vremea întru totul auri­tului Ştefan ? Cum va fi a­­rătat Ştefan „blagocestivul“, cum pusese să i se scrie pe-un steag d­e luptă, brodat c-un falnic Sfînt Gheor­ghe omorind jigania, pe vre­mea vinerei cetăţi a Sucevei ? Cei care-au vrut să le ia seama de­­apro­ape, prea de aproape, n-au mai apucat să lase descrieri. Oş­tenii scrijeleau cu barba planul strategicei ctitorii pe oale cu vin şi, după ce închinau intru slava domnitorului, spărgeau oala în capul curioşilor de sub ziduri. Bang ! capul. Bang, bang ! — clopotele. Vremuri de larmă... Dacă desfundăm urechile Zamcăi, Crăciunei, Cetăţii Neamţului, şi cele care ne mai vin in minte, ce zăngănit de arme, vîjîit de lănci, sîsîit de săgeţi otrăvite. Ce rume­guş de oşti străine scoatem de pe timpanul nestrăpuns al cetăţilor de scaun ! De-aici obsesia sulta­nilor în tratatele încheiate cu domni mai nevolnici : „Să-şi dă­­rime cetăţile“. I­ar printre puţinele rinduri se putea citi „Şi să-şi radă mustăţile“. Ordin d­e la-mpărăţie. Text şi subtext. Moldovenii le-au părut întotdeauna vrăjmaşilor prea ţepoşi şi prea zidiţi. „A se azvîrli în aer cetăţile“. Au fost burduşite cu lemne, umplute cu paie, s-a pus cîte-un fitil în fiecare pai, s-a scăpărat cu amnarul şi s-­a dat foc la pul­berării. Cetăţile n-au sărit în aer decit aşa, formal, pe ici pe colo, de ochii lumii. Nu le-a lăsat ae­rul să sară în aer. Văzduhul Mol­dovei ţinea cu ţara. Marin Sorescu IORGA, AZI Despre Eminescu Văzînd o relaţie directă între interpre­tarea clasicilor şi transformările epocii care determină noua înţelegere a operei, N. Iorga exclamă intr-un articol apărut în 1903 : „Ce vicisitudini in soarta reputaţiei şi tălmăcirii lui Eminescu I* De la poza romantică sumbră a gene­raţiei imediat următoare morţii tragice a poetului... („bâietanii şi băieţoii işi lăsară plete, vorbiră gros, se uitară crunt, îm­­prăştiară cu scumpătate gînduri tene­broase şi sentimente oculte, se prefăcură că au halucinaţii şi porniri bolnăvi­cioase...") şi de la tot ceea duse — prin exces de obscuritate — la crearea imaginii acelui „zeu sinistru tăiat în marmură nea­gră“... pînă la primele priviri mai limpezi pe care începutul de secol le aruncă asu­pra astrului literaturii române : „Se văzu astfel că Eminescu... era și un mare comunicativ, un foarte harnic scrii­tor.. “ „Un foarte harnic scriitor" - iată în fine o înţelegere modernă, plină de promi­siuni..." „Un nou Eminescu apăru : minte setoasă de a şti, suflet doritor de a îm­părtăşi altora, inimă revărsîndu-se în bună­tate, ochi puternici ţintind necontenit idea­lul. Şi tinerii timpului nou, dezmorţiţi de beţia formulelor mizantropice şi individua­liste, simţind, odată cu puterile unei rase sănătoase, nevoia de a le exercita pentru izbînda unei culturi adevărate, au primit cu bucurie solia cea bună." Această „întirziere" in receptarea su­perioară a înţelesului operei, Iorga o defi­neşte astfel — frază homerică, literă cu literă : „Iar începutul e totdeauna acelaşi pen­­tru mărimile dominante : soarele a răsă­rit, iar veghetorul intîrziat care scrie slove mici la raza roşietică a lămpii se simte îndemnat a coborî perdelele ca să împiedice intrarea crudă a lumii albe, care-l tulbură. Peste citeva clipe însă, lu­mea întreagă va cînta imnuri de recunoş­tinţă astrului triumfător." zîmbetul lui amar, injuria suprema de a-l privi ca dintre ai lor, ca un simbol al vic­timei unei organizaţii stupide — întocmai precum, ieri, toţi halucinaţii, reali sau pre­făcuţi, purtau în buzunar chipul tînărului Eminescu despletit." Sînt cei doi mari scriitori români pe care Iorga îi alătură în acest fel, văzînd în ei un exemplu de muncă eroică. El (Caragiale) „Cîntărea de o sută de ori cuvîntul pe care-l cobora pe hîrtie într-o caligrafie perfectă, pe care-l citea cu o dicţiune fără greş, pentru a-l distruge la cea mai slabă îndoială despre adevărul corespon­denţei lui cu ideea sa ori cu armonia operei". Dramatică bătălie „între plan şi mij­locul de îndeplinire"... „o luptă în stare să distrugă pe rînd productivitatea, feri­cirea şi viaţa unui om..." Cînd sacrificiul de sine se confundă cu scrisul, se pun şi bazele culturii durabile... Constantin Ţoiu Glass Ingo : „Nod spaţial“ (alamă şi oţel) Despre Caragiale „Ei bine, toţi înscriţii, toţi ambiţioşii ne­­satisfăcuţi, toţi cei ce sufăr după iluzia geniului ce li s-ar fi sălăşluit în tidvă, toţi boemii cari cred că aveau aripi pe care un mediu infam le-a amorţit, toţi «rataţii» şi învinşii unei porniri peste puterile lor, toţi fac lui Caragiale, fiindcă au şi ei iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiuiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiimimiiiiiiHiiiiitiiiiiiiiumiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiic 8 România literară D­escentralizarea activităţii edi­toriale a avut, printre alte efecte bune, pe acela că în diverse re­giuni ale ţării s-a intensificat munca de punere in valoare a ştiinţei din trecut, mulţumită interesului pe care generaţiile actuale îl poartă celor care le-au prece­dat. Astfel, de curînd, Editura Facla din Timişoara a dat din nou la lumină Gra­matica românească pe care bănăţeanul Constantin Diaconovici Loga a tipărit-o la Buda în 1822. Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu au stabilit textul, pe care l-au însoţit cu o prefaţă, cu note şi cu un glo­sar Ce e drept, tratatul e destul de greu de citit pentru cineva care nu s-a familiari­zat cu terminologia gramaticală din tre­cut. Foarte mulţi termeni internaţionali de origine latină erau pe atunci traduşi, aranjaţi in forme care ni se par acum străine : în loc de vocale se zicea sună­toare, în loc de plural apare multoratec şi aşa mai departe. Editorii au avut grijă să noteze (p. 18) că, din acest punct de vedere, Diaconovici e mult mai „modemn“ decît autorii contemporani cu el şi mai ales decît cei anteriori. El introduce nu­meroase neologisme pe care astăzi le folosim in mod curent. O gramatică veche în ultimele decenii s-a dezvoltat, pe plan internaţional, preocuparea de a găsi, in opere din antichitate sau din primele se­cole ale erei moderne, embrionul unor idei care de-abia acum au ajuns la o fruc­tificare notabilă. Spre surprinderea mea, am constatat acum că şi la noi se pot găsi puncte de plecare asemănătoare. Fără să fi examinat în întregime şi cu toată atenţia necesară cartea lui Diacono­vici Loga, am dat peste unele pasaje care ar fi stirnit mirarea la începutul secolului nostru, pe cînd astăzi par cu totul natu­rale. Sînt abia 45 de ani de cînd s-au dus bazele fonologiei, ramură a lingvisticii care se bazează pe ideea că orice catego­rie se poate stabili numai prin făptui că se opune alteia şi că elementele sonore ale limbii trebuie clasificate după rolul pe care îl au in diferenţierea cuvintelor , din­tre toate varietăţile de pronunţare, se dă deci importanţă numai acelora care ne permit să deosebim un cuvint de altul. Şi iată ce găsim la Diaconovici : distingem printre consoanele labiale pe b, p şi m, pentru că una e baba, alta papa, şi iarăşi alta mama (p. 51). La fel se obţine deli­mitarea între ele şi a celorlalte consoane. Atîta ar fi fost suficient pentru a se con­stitui fonologia acum 150 de ani, dacă ci­neva ar fi dat atunci atenţie autorului nostru... Regretatul Constantin Racoviţă a adus pentru prima oară in lingvistica noastră noţiunea de „gen. personal“, diferenţiere a substantivelor care denumesc persoane de cele care denumesc alte animale sau obiecte neînsufleţite. Unul dintre punctele de demarcare era faptul că se foloseşte acuzativul cu prepoziţia pe numai pentru persoane. Şi iată ce spune în această pri­vinţă Diaconovici (p. 152) : „La numele care însemnează fiinţe necuvinţătoare, un acuzativ nu se pune pre“, dar exemplele (leagă boul, nu leagă pe bou, şi dă-mi lemnul, nu dă-mi pe lemn) arată că a cuprins în clasament şi neînsufleţitele. Am dat numai aceste două exemple, cu gindul că ele vor putea convinge pe cine­va dintre specialiştii noştri să facă o cer­cetare completă, în toate lucrările noastre vechi, pentru a prezenta în întregime con­tribuţia românească la constituirea con­cepţiilor ştiinţifice actuale privitoare la problemele limbii. Nu e nevoie ca autorii actuali să fi citit personal pe cei vechi, căci chiar dacă nu ştim că cineva a enun­ţat cînd­va o idee, putem fi influenţaţi de el indirect, prin intermediul altora care au primit şi ei, oral ,indicaţia de la alţii. Al. Graur Gînduri la structura noastră C­a să ne dăm exact seama de specificitatea spiritualităţii noastre, nu trebuie uitat nici un moment climatul în care ne-am format ca limbă şi popor. Sîntem ramură latină îndepărtată şi singu­ra limbă romanică de tip răsăritean. Aici ne-am cristalizat între presiunea şi atracţia unor mari forţe, foarte di­ferite ca structură. Istoria ne este dramatică şi înălţătoare, totodată. Ceea ce trebuie subliniat neapărat este că întotdeauna sîntem tari, gă­sim în noi puteri de miracol. Sufletul poporului nostru derivă din zăcămintele sale istorice, din pămîntul şi cerul de care este legat, din destinul şi psihologia care au caracter de unicitate. Creaţia noastră spirituală s-a plă­mădit pe un fond de luptă, tragic, dar şi luminos. E ca în povestea cu împăratul care cu un ochi plînge, iar cu celălalt rîde. După cum s-a mai observat, melancolia calmă şi umorul adînc merg mînă în mînă, cărora li se adaugă o îndumnezeită sete de frumos, de slovă. Dar, pen­tru că, vrînd-nevrînd, intrăm în do­meniul comparatismului, aceste tră­sături, oricum, generale, le au şi alte popoare, aşa că liniile definito­rii ale creaţiei spirituale româneşti sînt: Mioriţa şi celelalte nestemate ale tezaurului nostru folcloric ; Emi­nescu şi Blaga ; Cantemir, Hasdeu, Iorga şi Pârvan ; Creangă şi Cara­giale ; Rebreanu şi Sadoveanu; Brâncuşi şi Enescu ; Luchian. Oricît ne-am teoretiza însuşirile proprii, făcînd cercetări şi analize cu cele mai moderne şi nimerite metode, nu putem surprinde în totalitate şi miez marii piloni ai spiritualităţii româneşti, decît făcîndu-i cunoscuţi lumii întregi, cît se poate de pro­fund şi adecvat, prin transpuneri în alte limbi. Mă tot gîndesc cît de necesar este să formăm adevărate şcoli de traducători din româneşte, compuse din oameni care să cu­noască perfect limba şi literatura noastră, alături de limba şi litera­tura în care tălmăcesc, oameni de ales har, pentru a se da în engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, italiană, limbile asiatice etc., mari­le noastre valori, nu sporadic, nu ocazional, ci temeinic şi desăvîrşit. Ce monument este Ţiganiada, de pildă, şi ce soartă putea să aibă ea, dacă ar fi fost pusă într-o mare circulaţie, sau era receptată la timp în circuitul universal ! Ne-am sincronizat, întotdeauna, cu ritmurile universale ale culturii și literaturii, dar într-un mod apar­te. Uneori am fost dătători de ton (e cazul curentelor de avangardă), dar, din păcate, n-a sosit încă marea noastră zi. Probabil că ne su­­rîde acum ocazia, prilejuită de afirmarea politică în arena interna­ţională. Perioada interbelică a fost de înaltă apoteoză a culturii şi numai neşansa ne-a văduvit, mai încoace, de un premiu Nobel. Blaga era cel mai chemat, atunci. La ora aceasta, în fapt şi nu în vorbă, avem o deo­sebită perioadă a poeziei, iar proza şi exegeza literară şi-au regăsit drumul. Teatrul şi filmul ne sunt foarte datoare. Arta şi literatura vor afla moda­lităţile cele mai adecvate de oglin­dire a luptei noastre pentru mai bine în osmoza pe care o realizează talentul, cultura, seriozitatea, marea conştiinţă naţională şi politică, la care se asociază o trudă istovitoare, dar reconfortantă în acelaşi timp. Soluţiile concrete le va descoperi fiecare creator, în funcţie de struc­tura proprie, în funcţie de lumina lui interioară. In orice caz, avem nevoie de valori, nu de improvizaţii. Valorile tradiţionale şi cele noi, certe, se armonizează întotdeauna, chiar dacă, uneori, se ivesc, pentru moment, aparente discrepanţe. Exis­tă o comuniune tainică, intimă, care la început, mai ales, nu este de domeniul evidenţelor. Avem un public cititor de excep­ţie, la sufletul căruia trebuie um­blat însă cu nespusă atenţie. Sen­sibilitatea, încrederea, timpul oame­nilor sunt bunuri sacre. Petre Got

Next