România literară, aprilie-iunie 1974 (Anul 7, nr. 14-26)
1974-04-04 / nr. 14
Opinis Piatră peste piatră DACĂ sufletul moldoveanului e, de la natură, de esenţa lirică şi contemplativă, pămîntul său a trebuit întărit cu cetăţi. Pămintul din jurul sufletului, pămintul de suflet, pămintul rupt din rai al Ţării de Sus, al Ţării de Jos. Cearcăn de veghe pentru ochiul adîncit în vise cetăţile ţărilor române. Buni strategi şi mai cu seamă iscusiţi psihologi şi neîntrecuţi cunoscători ai năravurilor vremii, domnitorii dinţii ai Moldovei le-au poruncit blonzilor visăreţi să-şi pună nu cenuşă, ci cărămizi în cap, pînă în slava cerului şi să-şi facă zid de apărare. Pînă şi bisericile se încingeau cu o centură de atîrnat buzduganul. Suceviţa cloceşte sfinte taine, stă pe ouă de arcade in mijlocul unei întărituri crenelate, ca un ţest de humă peste capul lui Dumnezeu. Frescele s-au rumenit in dogoarea soarelui interior ca pîinea, apărate de cuptorul de piatră al zidurilor. Ziduri şi iar ziduri. Am scris de prea multe ori cuvîntul „ziduri“ ? Nu nevoi stilistice au impus înălţarea lor Ziduri şi iar ziduri. De apărare. CUM va fi arătat Suceava pe vremea întru totul auritului Ştefan ? Cum va fi arătat Ştefan „blagocestivul“, cum pusese să i se scrie pe-un steag de luptă, brodat c-un falnic Sfînt Gheorghe omorind jigania, pe vremea vinerei cetăţi a Sucevei ? Cei care-au vrut să le ia seama deaproape, prea de aproape, n-au mai apucat să lase descrieri. Oştenii scrijeleau cu barba planul strategicei ctitorii pe oale cu vin şi, după ce închinau intru slava domnitorului, spărgeau oala în capul curioşilor de sub ziduri. Bang ! capul. Bang, bang ! — clopotele. Vremuri de larmă... Dacă desfundăm urechile Zamcăi, Crăciunei, Cetăţii Neamţului, şi cele care ne mai vin in minte, ce zăngănit de arme, vîjîit de lănci, sîsîit de săgeţi otrăvite. Ce rumeguş de oşti străine scoatem de pe timpanul nestrăpuns al cetăţilor de scaun ! De-aici obsesia sultanilor în tratatele încheiate cu domni mai nevolnici : „Să-şi dărime cetăţile“. Iar printre puţinele rinduri se putea citi „Şi să-şi radă mustăţile“. Ordin de la-mpărăţie. Text şi subtext. Moldovenii le-au părut întotdeauna vrăjmaşilor prea ţepoşi şi prea zidiţi. „A se azvîrli în aer cetăţile“. Au fost burduşite cu lemne, umplute cu paie, s-a pus cîte-un fitil în fiecare pai, s-a scăpărat cu amnarul şi s-a dat foc la pulberării. Cetăţile n-au sărit în aer decit aşa, formal, pe ici pe colo, de ochii lumii. Nu le-a lăsat aerul să sară în aer. Văzduhul Moldovei ţinea cu ţara. Marin Sorescu IORGA, AZI Despre Eminescu Văzînd o relaţie directă între interpretarea clasicilor şi transformările epocii care determină noua înţelegere a operei, N. Iorga exclamă intr-un articol apărut în 1903 : „Ce vicisitudini in soarta reputaţiei şi tălmăcirii lui Eminescu I* De la poza romantică sumbră a generaţiei imediat următoare morţii tragice a poetului... („bâietanii şi băieţoii işi lăsară plete, vorbiră gros, se uitară crunt, împrăştiară cu scumpătate gînduri tenebroase şi sentimente oculte, se prefăcură că au halucinaţii şi porniri bolnăvicioase...") şi de la tot ceea duse — prin exces de obscuritate — la crearea imaginii acelui „zeu sinistru tăiat în marmură neagră“... pînă la primele priviri mai limpezi pe care începutul de secol le aruncă asupra astrului literaturii române : „Se văzu astfel că Eminescu... era și un mare comunicativ, un foarte harnic scriitor.. “ „Un foarte harnic scriitor" - iată în fine o înţelegere modernă, plină de promisiuni..." „Un nou Eminescu apăru : minte setoasă de a şti, suflet doritor de a împărtăşi altora, inimă revărsîndu-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul. Şi tinerii timpului nou, dezmorţiţi de beţia formulelor mizantropice şi individualiste, simţind, odată cu puterile unei rase sănătoase, nevoia de a le exercita pentru izbînda unei culturi adevărate, au primit cu bucurie solia cea bună." Această „întirziere" in receptarea superioară a înţelesului operei, Iorga o defineşte astfel — frază homerică, literă cu literă : „Iar începutul e totdeauna acelaşi pentru mărimile dominante : soarele a răsărit, iar veghetorul intîrziat care scrie slove mici la raza roşietică a lămpii se simte îndemnat a coborî perdelele ca să împiedice intrarea crudă a lumii albe, care-l tulbură. Peste citeva clipe însă, lumea întreagă va cînta imnuri de recunoştinţă astrului triumfător." zîmbetul lui amar, injuria suprema de a-l privi ca dintre ai lor, ca un simbol al victimei unei organizaţii stupide — întocmai precum, ieri, toţi halucinaţii, reali sau prefăcuţi, purtau în buzunar chipul tînărului Eminescu despletit." Sînt cei doi mari scriitori români pe care Iorga îi alătură în acest fel, văzînd în ei un exemplu de muncă eroică. El (Caragiale) „Cîntărea de o sută de ori cuvîntul pe care-l cobora pe hîrtie într-o caligrafie perfectă, pe care-l citea cu o dicţiune fără greş, pentru a-l distruge la cea mai slabă îndoială despre adevărul corespondenţei lui cu ideea sa ori cu armonia operei". Dramatică bătălie „între plan şi mijlocul de îndeplinire"... „o luptă în stare să distrugă pe rînd productivitatea, fericirea şi viaţa unui om..." Cînd sacrificiul de sine se confundă cu scrisul, se pun şi bazele culturii durabile... Constantin Ţoiu Glass Ingo : „Nod spaţial“ (alamă şi oţel) Despre Caragiale „Ei bine, toţi înscriţii, toţi ambiţioşii nesatisfăcuţi, toţi cei ce sufăr după iluzia geniului ce li s-ar fi sălăşluit în tidvă, toţi boemii cari cred că aveau aripi pe care un mediu infam le-a amorţit, toţi «rataţii» şi învinşii unei porniri peste puterile lor, toţi fac lui Caragiale, fiindcă au şi ei iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiuiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiiiiiiiiiimimiiiiiiHiiiiitiiiiiiiiumiiiiiiiiiiiiiiiiiiiuiiiiiiiiiiic 8 România literară Descentralizarea activităţii editoriale a avut, printre alte efecte bune, pe acela că în diverse regiuni ale ţării s-a intensificat munca de punere in valoare a ştiinţei din trecut, mulţumită interesului pe care generaţiile actuale îl poartă celor care le-au precedat. Astfel, de curînd, Editura Facla din Timişoara a dat din nou la lumină Gramatica românească pe care bănăţeanul Constantin Diaconovici Loga a tipărit-o la Buda în 1822. Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu au stabilit textul, pe care l-au însoţit cu o prefaţă, cu note şi cu un glosar Ce e drept, tratatul e destul de greu de citit pentru cineva care nu s-a familiarizat cu terminologia gramaticală din trecut. Foarte mulţi termeni internaţionali de origine latină erau pe atunci traduşi, aranjaţi in forme care ni se par acum străine : în loc de vocale se zicea sunătoare, în loc de plural apare multoratec şi aşa mai departe. Editorii au avut grijă să noteze (p. 18) că, din acest punct de vedere, Diaconovici e mult mai „modemn“ decît autorii contemporani cu el şi mai ales decît cei anteriori. El introduce numeroase neologisme pe care astăzi le folosim in mod curent. O gramatică veche în ultimele decenii s-a dezvoltat, pe plan internaţional, preocuparea de a găsi, in opere din antichitate sau din primele secole ale erei moderne, embrionul unor idei care de-abia acum au ajuns la o fructificare notabilă. Spre surprinderea mea, am constatat acum că şi la noi se pot găsi puncte de plecare asemănătoare. Fără să fi examinat în întregime şi cu toată atenţia necesară cartea lui Diaconovici Loga, am dat peste unele pasaje care ar fi stirnit mirarea la începutul secolului nostru, pe cînd astăzi par cu totul naturale. Sînt abia 45 de ani de cînd s-au dus bazele fonologiei, ramură a lingvisticii care se bazează pe ideea că orice categorie se poate stabili numai prin făptui că se opune alteia şi că elementele sonore ale limbii trebuie clasificate după rolul pe care îl au in diferenţierea cuvintelor , dintre toate varietăţile de pronunţare, se dă deci importanţă numai acelora care ne permit să deosebim un cuvint de altul. Şi iată ce găsim la Diaconovici : distingem printre consoanele labiale pe b, p şi m, pentru că una e baba, alta papa, şi iarăşi alta mama (p. 51). La fel se obţine delimitarea între ele şi a celorlalte consoane. Atîta ar fi fost suficient pentru a se constitui fonologia acum 150 de ani, dacă cineva ar fi dat atunci atenţie autorului nostru... Regretatul Constantin Racoviţă a adus pentru prima oară in lingvistica noastră noţiunea de „gen. personal“, diferenţiere a substantivelor care denumesc persoane de cele care denumesc alte animale sau obiecte neînsufleţite. Unul dintre punctele de demarcare era faptul că se foloseşte acuzativul cu prepoziţia pe numai pentru persoane. Şi iată ce spune în această privinţă Diaconovici (p. 152) : „La numele care însemnează fiinţe necuvinţătoare, un acuzativ nu se pune pre“, dar exemplele (leagă boul, nu leagă pe bou, şi dă-mi lemnul, nu dă-mi pe lemn) arată că a cuprins în clasament şi neînsufleţitele. Am dat numai aceste două exemple, cu gindul că ele vor putea convinge pe cineva dintre specialiştii noştri să facă o cercetare completă, în toate lucrările noastre vechi, pentru a prezenta în întregime contribuţia românească la constituirea concepţiilor ştiinţifice actuale privitoare la problemele limbii. Nu e nevoie ca autorii actuali să fi citit personal pe cei vechi, căci chiar dacă nu ştim că cineva a enunţat cîndva o idee, putem fi influenţaţi de el indirect, prin intermediul altora care au primit şi ei, oral ,indicaţia de la alţii. Al. Graur Gînduri la structura noastră Ca să ne dăm exact seama de specificitatea spiritualităţii noastre, nu trebuie uitat nici un moment climatul în care ne-am format ca limbă şi popor. Sîntem ramură latină îndepărtată şi singura limbă romanică de tip răsăritean. Aici ne-am cristalizat între presiunea şi atracţia unor mari forţe, foarte diferite ca structură. Istoria ne este dramatică şi înălţătoare, totodată. Ceea ce trebuie subliniat neapărat este că întotdeauna sîntem tari, găsim în noi puteri de miracol. Sufletul poporului nostru derivă din zăcămintele sale istorice, din pămîntul şi cerul de care este legat, din destinul şi psihologia care au caracter de unicitate. Creaţia noastră spirituală s-a plămădit pe un fond de luptă, tragic, dar şi luminos. E ca în povestea cu împăratul care cu un ochi plînge, iar cu celălalt rîde. După cum s-a mai observat, melancolia calmă şi umorul adînc merg mînă în mînă, cărora li se adaugă o îndumnezeită sete de frumos, de slovă. Dar, pentru că, vrînd-nevrînd, intrăm în domeniul comparatismului, aceste trăsături, oricum, generale, le au şi alte popoare, aşa că liniile definitorii ale creaţiei spirituale româneşti sînt: Mioriţa şi celelalte nestemate ale tezaurului nostru folcloric ; Eminescu şi Blaga ; Cantemir, Hasdeu, Iorga şi Pârvan ; Creangă şi Caragiale ; Rebreanu şi Sadoveanu; Brâncuşi şi Enescu ; Luchian. Oricît ne-am teoretiza însuşirile proprii, făcînd cercetări şi analize cu cele mai moderne şi nimerite metode, nu putem surprinde în totalitate şi miez marii piloni ai spiritualităţii româneşti, decît făcîndu-i cunoscuţi lumii întregi, cît se poate de profund şi adecvat, prin transpuneri în alte limbi. Mă tot gîndesc cît de necesar este să formăm adevărate şcoli de traducători din româneşte, compuse din oameni care să cunoască perfect limba şi literatura noastră, alături de limba şi literatura în care tălmăcesc, oameni de ales har, pentru a se da în engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, italiană, limbile asiatice etc., marile noastre valori, nu sporadic, nu ocazional, ci temeinic şi desăvîrşit. Ce monument este Ţiganiada, de pildă, şi ce soartă putea să aibă ea, dacă ar fi fost pusă într-o mare circulaţie, sau era receptată la timp în circuitul universal ! Ne-am sincronizat, întotdeauna, cu ritmurile universale ale culturii și literaturii, dar într-un mod aparte. Uneori am fost dătători de ton (e cazul curentelor de avangardă), dar, din păcate, n-a sosit încă marea noastră zi. Probabil că ne surîde acum ocazia, prilejuită de afirmarea politică în arena internaţională. Perioada interbelică a fost de înaltă apoteoză a culturii şi numai neşansa ne-a văduvit, mai încoace, de un premiu Nobel. Blaga era cel mai chemat, atunci. La ora aceasta, în fapt şi nu în vorbă, avem o deosebită perioadă a poeziei, iar proza şi exegeza literară şi-au regăsit drumul. Teatrul şi filmul ne sunt foarte datoare. Arta şi literatura vor afla modalităţile cele mai adecvate de oglindire a luptei noastre pentru mai bine în osmoza pe care o realizează talentul, cultura, seriozitatea, marea conştiinţă naţională şi politică, la care se asociază o trudă istovitoare, dar reconfortantă în acelaşi timp. Soluţiile concrete le va descoperi fiecare creator, în funcţie de structura proprie, în funcţie de lumina lui interioară. In orice caz, avem nevoie de valori, nu de improvizaţii. Valorile tradiţionale şi cele noi, certe, se armonizează întotdeauna, chiar dacă, uneori, se ivesc, pentru moment, aparente discrepanţe. Există o comuniune tainică, intimă, care la început, mai ales, nu este de domeniul evidenţelor. Avem un public cititor de excepţie, la sufletul căruia trebuie umblat însă cu nespusă atenţie. Sensibilitatea, încrederea, timpul oamenilor sunt bunuri sacre. Petre Got