România literară, octombrie-decembrie 1974 (Anul 7, nr. 40-52)
1974-12-26 / nr. 52
FUNCŢIA critică a ediţiilor critice a fost nu o dată subliniată. Este o constatare banală că numai cunoaşterea integrală a operei unui scriitor permite judecăţi întemeiate asupra personalităţii sale şi numai cunoaşterea rolului acestei opere in epoca sa şi mai tîrziu ne dă măsura amplorii acestei personalităţi. O istorie a literaturii române bazată exclusiv pe vechile ediţii nu poate fi, în cele mai multe cazuri, decit provizorie. Sarcina lecturii integrale a operei scriitorilor noştri mari rămîne încă, pentru mulţi dintre ei, exclusiv în seama autorilor de monografii. Dar o monografie se cere controlată dacă nu în toate datele sale documentare, măcar în judecăţile fundamentale, iar aceasta presupune posibilitatea unei lecturi proprii integrale, cu care să poţi confrunta imaginea propusă de autorul monografiei respective. Dintre marii scriitori şi ctitori ai culturii române moderne numai unul singur se bucură de privilegiul unei monumentale „ediţii naţionale" demnă de o cultură ajunsă pe o treaptă de maturitate : Nicolae Bălcescu. Explicaţia ţine de pasiunea şi competenţa unui om care şi-a consacrat acestei sarcini o bună parte din viaţă : profesorul G. Zâne, începută prin cele două volume apărute la „Fundaţii", desăvîrşită şi reluată în deceniul din urmă, ediţia Zâne se apropie cu paşi repezi de încheiere : volumul IV, Corespondenţa, a apărut cu ani în urmă. Volumul I este în librării — mai exact, a fost — de o lună. Volumul II se termină de tipărit iar volumul III, consacrat în întregime Istoriei românilor sub Mihai Voievod Viteazul a fost predat la tipar. Editura Academiei ţine să facă dovada, în felul acesta, că seria marilor ediţii naţionale inaugurată cu operele lui Alecsandri şi Odobescu nu este pindila de ghinion precum zidirea Meşterului Manole. Un eveniment şi o spectaculoasă confirmare a impresiei generale că istoria literaturii române este un ogor abia zgîriat de plugul cercetătorilor, aşteptîndu-şi laborioasa cultivare sistematică printr-un efort organizat, în spiritul metodelor moderne de colaborare şi coordonare, il constituie apariţia primului volum din Operele lui Mihail Kogălniceanu. Un Kogălniceanu in nouă volume masive, care nici ele nu vor epuiza opera susceptibilă de completări în urma unor investigaţii sistematice, iată ceea ce nu se putea bănui măcar, obişnuiţi cum sîntem a-l reduce pe marele om politic la două prefeţe-program, la o operă istorică de tinereţe, la cîteva discursuri celebre şi la ediţia cronicilor ! însăşi prefaţa cu care prof. Dan Simonescu deschide această ediţie monumentală ne pune în faţă etapele unei lungi „preistorii" de iniţiative personale, urmată numai după 1944 de marile înfăptuiri. PRINTRE cei care şi-au legat numele definitiv de această operă de restaurare şi dezvăluire a dimensiunilor creaţiei lui Kogălniceanu, pe primul loc trebuie aşezat Nicolae Cartojan, de la a cărui dispariţie prematură se împlinesc chiar luna aceasta trei decenii. Marele specialist în literatura română veche este şi primul nostru specialist în Mihail Kogălniceanu. Din cele 27 de articole consacrate de Cartojan unor teme de literatură română modernă, 21 sunt dedicate lui Kogălniceanu . Adunate la un loc, ele ne dau primul monument ştiinţific ridicat celui ce a fost, cum spunea G. Ivaşcu, „arhitectul literaturii noastre moderne", omul care a găsit calea dreaptă ce duce de la Heliade şi Alexandrescu Io Eminescu, Creangă şi Caragiale. Lui N. Cartojan i-au succedat două devotamente similare, împărţindu-şi sarcinile : prof. Den Simonescu pentru opera literatului şi acad. Andrei Oţetea pentru aceea a istoricului, li regăsim, alături de alţi valoroşi colaboratori, printre ctitorii ediţiei de faţă pusă in întregime sub supravegherea prof. Simonescu. Volumul I, al cărui text stabilit, studiu introductiv şi aparat critic aparţin, in exclusivitate, profesorului Simonescu, se anunţă a fi şi cel mai important pentru modificarea şi completarea imaginii de ansamblu asupra locului lui Kogălniceanu în istoria literaturii noastre. Lectura acestui volum impune o serie de meditaţii mai puţin favorizate de ediţiile disparate şi incomplete de pînă acum. Descoperim în Kogălniceanu unul din marii scriitori ai epocii, un înnoitor nu numai teoretic, ci şi prin contribuţia personală de creator şi traducător. Un începător al jurnalului modern de călătorie, aproape un rival al lui Negruzzi în proza de inspiraţie istorică. Impresia că centrul de greutate al geniului lui Kogălniceanu trebuie căutat mai ales în acţiunea politică, în realizarea României moderne, şi mai puţin in opera scrisă, se modifică. El poate sta cu drepturi de egalitate alături de Bălcescu, chiar dacă destinul tragic şi gindirea cu sclipiri profetice a celui din urmă a exercitat o fascinaţie mai mare asupra urmaşilor. In realitate, Bălcescu şi Kogălniceanu sunt două ipostaze esenţiale ale sufletului românesc in epoca modernă, cele două coloane ale unui singur arc de triumf ce se cheamă cultura nouă a României celei noi, pe care şi unul şi altul au zidit-o în acelaşi fel : pornind de la fapta culturală, în ce fel cultura poate ctitori o ţară, în ce fel slova scrisă poate purta, tăinuit, germenul renaşterii naţionale şi a unui nou ev politic, iată ceea ce ne arată destinul lui Kogălniceanu şi a lui Bălcescu. Nici Heliade, nici Asachi, nici Negruzzi şi nici Alexandrescu nu făcuseră, în generaţia anterioară, decit cultură. Geniul lui Bălcescu şi al lui Kogălniceanu au intuit marea forţă politică a culturii, făcînd din fiecare rînd scris o piatră la temelia „României Viitoare" intr-un regim politic,şi o conjunctură istorică ce vegheau sălbatic la înăbuşirea oricărei încercări de schimbare a ordinei existente . Această epopee „esopică", ce precede evenimentelor din octombrie 1853 şi celor ce vor decurge dintr-însele o urmărim aici, precum şi scrierile de pînă în 1855, cînd, in vreme ce Bălcescu se făcea pămint in pămîntul Italiei încă din 1852, Kogălniceanu se pregăteşte pentru cea mai măreaţă dintre etapele vieţii sale : lupta deschisă pentru împlinirea idealului Unirii, pentru făurirea statului român modern şi pentru întemeierea lui pe singura temelie ce-l putea susţine atunci — o ţărănime liberă, stăpînâ pe pămîntul ei şi luminată prin cultură. IMAGINEA didactică, convenţională, simplificată, redusă la două-trei titluri, imagine cultivată de altfel sistematic în trecutul regim tocmai fiindcă dintre revoluţionarii de la 1848 Kogălniceanu ii apăruse cel mai „cuminte" şi cel mai departe de ideea de revoluţie, va trebui, aşadar, confruntată cu documentele. Kogălniceanu ne apare esenţial un revoluţionar în cultură, aşa cum a fost şi în politică. Aceasta şi explică, de altfel, tăcerea ce i s-a ţesut, ceremonios, în jur, incă din timpul vieţii, de către rivalul muntean ce-şi adusese pentru uzul propriu un alt domn decît cel slujit cu atîta credinţă şi patos de Kogălniceanu , in era dominaţiei lui Ion Brătianu, care înţelegea să construiască România modernă mai curînd cu oamenii Nopţii furtunoase şi ai Scrisorii pierdute, considerînd pe omul de cultură un lux ori un accesoriu de utilizat cu mijloace evoluînd între abilitate şi brutalitate, mesajul lui Bălcescu şi al lui Kogălniceanu s-a estompat, cultura s-a disociat de politică ori s-a transformat într-o flaşnetă ce vulgariza, la comandă, marile melodii cîntate de generaţia vizionarilor şi eroilor de la 1848. Heliade (mort în 1872, in plină afirmare a lui Eminescu), Gr. Alexandrescu (mort în 1885), Bolintineanu (mort în 1872) trec în umbră, rătăcind ca nişte fosile din alte timpuri, şi tristul lor declin are ceva simbolic. Ei muriseră, de fapt, în 1866, odată cu izgonirea lui Cuta. Pentru Kogălniceanu n-a mai existat decit un singur moment de glorie : 1877, cind Ion Brătianu şi Carol I nu s-au crezut suficient de stăpini pe sufletul naţiei, brusc redescoperită in dimensiunile de eroism şi jertfă, cerute de clipa aceea, şi au fost constrînşi să fluture bătrînul steag de odinioară. Kogălniceanu simbolizează, astfel, şi întrupează, o întreagă eră din istoria culturii române : perfecta ei coincidenţă cu interesele generale ale naţiunii, momentul în care scriitorul şi omul politic progresist făceau un tot, ca şi în personalitatea unui Bălcescu,sau Alecsandri. După aceea, statul „liberal" a determinat, prin dispreţul lui pentru funcţia majoră a culturii, prin convingerea că acest fenomen costă mai mult decît face, acea dramatică tensiune ce defineşte epoca „Junimii" şi apoi a generaţiei lui Delavrancea şi Nicolae Iorga. Cînd idealul reînvierii dialogului fecund dintre creator şi public, dintre creator şi Istorie, definitoriu pentru epoca paşoptistă şi genial intuit de Eminescu, va reveni însă pe primul plan, şi cînd depăşirea statului acultural sau chiar anticultural va fi înscrisă pe steagul luptei sale de un N. Iorga şi generaţia sa, ochii tuturor vor descoperi, în zare, pe Mihail Kogălniceanu. Şi abia atunci va începe destinul său postum, triumful, fie şi parţial, al mesajului ce l-a simbolizat. Acest destin se împlineşte însă abia astăzi, cînd vremea este coaptă spre a-l înţelege şi citi in deplinătatea operei sale. Dan Zamfirescu ogălniceanu Portret din Dacia literară, Iaşi, 1859 (ediţia a II-a) Nimene mai mult decit noi nu preţuieşte meritul legiuit cîştigat in literatura românească ; cu o vie bucurie vom aplauda orice talent nou ivit, orice încercare făgăduitoare de un viitor succes. Vom face ades parte juneţei şi al neexperienţei. Dar vom păşi hotăritor in contra tutulor semizeilor, pătrimilor şi ptimilor de zei, carii fără nici un titlu, fără nici o capacitate, din autoritatea lor privată, s-au constituit succesorii muzelor, năvălind Olimpul şi Parnasul. De interesul public, de datoria noastră va fi de a-i combate şi de a-i răsturna din poziţiile uzurpate , şi drept arme în această luptă, nu ne vom servi decit de insuşi scrierile lor. M. KOGĂLNICEANU (Din Programul ziarului „Steaua Dunării", 1855, nr. 1 — 1 octombrie) : :**»w** mi» il Miittti, lff&ii I IfcJlr .** «*•w• tw ft 12 România literară