România literară, ianuarie-martie 1976 (Anul 9, nr. 1-13)

1976-02-05 / nr. 6

Faima lui Turner • La o licitaţie londo­neză, emisarii vestitului muzeu din München „Neue Pinakothek“ au a­­chiziţionat o operă de sea­mă din creaţia tirzie a lui Turner. Tabloul a fost compus in 1844. Pînă acum, muzeele din R.F.G. aveau in posesia lor o singură pînză a pictorului englez, la „Kurpfälzi­sche Museum“ din Hei­delberg (oraş vizitat şi iubit de Turner). Lady Agatha • După moartea cele­brei Agatha Christie, tot soiul de comentarii apar in presa dornică de mare tiraj. De exemplu, datele asupra „expansiunii“ o­­perei ei pe toate meridia­nele: 350 miliarde exem­plare. Adică Lady Agatha a fost scriitorul cel mai citit din întreaga lume... Aceasta, în viață fiind... După moarte, a intrat în legendă. De vorbă cu A. Sadeţki şi Aida Sadeţkaia • DOI apreciaţi cunoscători ai cul­turii române, sosiţi de la Moscova pentru o călătorie de studii în ţara noastră, ne-au vizitat la redacţie : A. Sadeţki — traducător, editor, critic, — şi prof. dr. doc. Aida Sadeţkaia. Aida Sadeţkaia conduce lectoratul de limbă şi literatură română de la Academia Unională de Studii Econo­mice. In 30 de ani de activitate — mai întîi la Institutul pentru relaţii internaţionale — a publicat 15 vo­lume : cursuri şi manuale de limba română, lucrări de gramatică română, culegeri de texte literare româneşti. A fost, de asemeni, redactor ştiinţific al Dicţionarului româno-rus — apărut la Moscova (ediţia I, 1953, ediţia a II-a, 1955). Se mai adaugă la toate acestea numeroase articole privind metodolo­gia de predare a limbilor străine, cer­cetări comparative asupra limbilor ro­mână şi rusă. — Cum au fost apreciate lucrările dv. de către colegii români ? — Amintesc recenziile purtînd semnătu­ra unor oameni de ştiinţă ca acad. Iorgu Iordan sau acad. Al. Graur. In anul 1971 am ţinut la Universităţile din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi o serie de prelegeri de metodologie organizate pe lingă catedrele de limba şi literatura rusă. ...De peste 20 de ani, A. Sadeţki îm­bină cu asiduitate activităţile de tra­ducător, editor (redactor­ principal la Editura Hudojestvennaia literatura) şi alcătuitor de culegeri şi antologii, toate privind literatura română. — Citeva date din bogatul dv. bilanţ de traducător din literatura română... — Aş aminti, mai întii, tălmăcirea ro­manului Răscoala de Liviu Rebreanu, a­­părut şi in „Biblioteca literaturii mondi­ale“ (in care au mai apărut şi Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Slavici, Coşbuc, Sa­do­veanu). Am tradus foarte multe nuvele începind cu Odobescu şi terminind cu Fă­­nuş Neagu şi Corneliu Ştefanache. Apoi, Poveştile lui Creangă, din Caragiale, Petre Ispirescu, Tudor Arghezi, Nuvele de Re­breanu, multe cărţi pentru copii, în total, am tradus din peste 30 de autori. — Cu ce v-aţi început activitatea de alcătuitor de culegeri ? — Cu Antologia poeziei române, apă­rută in anul 1958. Au urmat 3 volume de Nuvele româneşti (1960) ; o Antologie a basmului românesc (1961) ; Vlahuţă (nu­vele şi poezii) ; Versuri de Tudor Arghezi (...volum pe care am avut onoarea să i-l înmînez maestrului, la Bucureşti, în 1960, cu ocazia sărbătoririi a 80 de ani de la naştere ; mi-a dăruit mai tirziu un exem­plar rar din Cuvinte potrivite, dintr-o edi­ţie de autor în 85 de exemplare...) . Poezii de Eminescu , apoi din nou Arghezi in co­lecţia Tezaurul liricii mondiale ; alte vo­lume de nuvele, printre care culegerile Vară şi viscol şi Aldion, diavolul alb , nu­vele de Delavrancea, dramaturgia şi nu­velele lui Caragiale. ...Am mai tradus Take, Ianke şi Cadir şi Mitică Popescu, pentru o antologie a­­comediei româneşti.­­— Care este ultima carte la care aţi­­ lucrat ? — Volumul de Nuvele româneşti con­temporane, recent apărut, în alcătuirea şi cu prefaţa mea... Sub tipar am o mo­nografie Liviu Rebreanu. — La ce lucraţi in prezent ? — E vorba de o lucrare mai mare, la care colaborează 4 edituri : o serie de 15 volume in cadrul Bibliotecii literaturii ro­mâne postbelice, în care vor apărea Sa­­doveanu, Călinescu, Stancu... Mai dificil de realizat vor fi antologiile : Antologia poe­ziei române postbelice, o Antologie a dra­maturgiei, o Antologie a nuvelei. — Care dintre traducerile din literatura română vi s-au părut cele mai reuşite ? — Ca redactor, v-aş spune că mi-e mai uşor să scot o carte de poezie decît una de proză... Dintre traducerile in pro­ză, excepţională mi s-a părut versiunea dată de Sofia Kulmanova romanului Ion de Liviu Rebreanu. Tălmăciri de cali­tate înaltă dau­ in mod constant tradu­cători ca Kirill Kovaldji, Iuri Kojevnikov (şi în poezie), Zlata Potapova. — Dar in poezie 7 — In poezie s-au impus numeroşi tra­ducători, printre care cîţiva mari poeţi : Anna Ahmatova, L. Martînov, V. Levik, D. Samoilov, Bella Ahmadulina, Serghei Servinski, Nikolai Stefanovici, Valentin Kolceaghin, Aleksandr Revici. — Care dintre cărţile traduse s-au bu­curat de mai mult succes ? — Cărţile de proză — toate. Dintre vo­lumele de poezie, mai ales cele ale lui Eminescu, Arghezi (din care urmează să apară a 4-a ediţie), Topîrceanu (recitat foarte des la festivaluri), Magda Isanos, Mihai Beniuc. Cred că şi viitorul volum de poezie ro­mânească va cunoaşte un succes deose­bit d e o culegere din opera a patru poeţi : Blaga, Bacovia, Minulescu, B. Fundoianu. Rep. La 17 ani . Prima carte a lui Georges Simenon, scrisă la vîrsta de 17 ani și apărută in anul 1921 la Liege, căzută apoi in ui­tare, a fost editată de către Editions d’Au­­jourd’hui. Romanul, cu­­prinzînd 80 de pagini, e­­ditat sub pseudonimul Georges Sim, se intitulea­ză Lingă podul din Arches, purtînd subtitlul „mic ro­man umoristic despre mo­ravurile din Liége“. Caietele Céline • Un volum de studii consacrate lui L. F. Céline, coordonate de Jean-Pierre Dauphin, a­­părut la Editura Lettres Modernes-Minard, inaugu­rează caietele ce vor fi dedicate acestui scriitor. Volumul schiţează liniile generale ale „unei poetici celineniene“. Cercetarea se orientează în jurul te­melor obsesive ale auto­rului şi ale artei sale no­vatoare. Se găsesc în a­­cest volum interesante re­flecţii asupra acelei „mu­zici unice“ a scrierilor au­torului, asupra modificării sintaxei şi lexicului, a­­supra rolului argoului în opera sa. „Divina comedie" într-o viziune scenică • Teatrul „Studio“ din Varşovia a prezentat trans­punerea scenică a Divinei comedii de Dante Ali­ghieri. Spectacolul atrage atenţia asupra unor grave probleme ale contempo­raneităţii : pericolul fas­cismului, cinismul, com­­formismul, goana după bunăstarea personală. „Dante e minunat — spune regizorul Józef Szayna — el a ştiut să vadă frumuseţea lumii, chiar sfişiată de tra­gedii“... O enciclopedie • Edmund Osmanczyk, ziarist şi om de ştiinţă polonez, este autorul unei importante lucrări : „Pro­blemele internaţionale şi enciclopedia O.N.U.“. Car­tea cuprinde 1 044 pagini, 4 091 termeni şi 60 de pa­gini de bibliografie. Ea a fost editată, în afară de polonă, şi în limbile rusă, engleză, franceză şi spa­niolă. Autocritică ? • Isidore Isou, fonda­torul mişcării letriste, a susţinut în faţa unor foruri universitare la Vin­cennes o teză asupra an­samblului lucrărilor sale, definind letrismul ca o poezie a literelor şi nu a cuvintelor. In vîrstă de 50 de ani, el a petrecut — după cum mărturiseşte — jumătate din viaţă con­struind, graţie letrismului, o filosofie proprie, de-a lungul a 200 de volume şi plachete. La sfîrşitul susţinerii tezei, Isou a strigat ju­riului : „Spuneţi-mi, vă rog, e oare viaţa mea un eşec ?“ America văzută de artişti europeni • National Gallery din Washington a deschis recent o expoziţie de de­sene, picturi şi gravuri realizate de artişti eu­ropeni din secolele XV şi XVI. Este vorba despre viziunea acestor artişti asupra Lumii Noi desco­perite de Cristofor Co­­lumb. O gravură in lemn executată in anul 1493 la Florența este cea mai veche reprezentare despre Columb în America. Cele 350 de opere de artă, reunite sub titlul Vi­ziunea europeană asupra Americii vor poposi în continuare la Cleveland și apoi la Paris. r A­TLAS DESPRE CULORI • CRED că mai mult decit vechiul cartier francez, mai mult decît gura largă și lină a vărsării Mississippi-ului chiar, la New Orleans ne-a impre­sionat faptul că in centrul orașului — pe străzi, in magazine, in localuri pu­blice — negrii reprezintă peste optzeci la sută — poate şi mai mult — din popu­laţie. Sínt negri-negri şi negri cafenii, şi negri cu pielea abia umbrită ca de un fum mai întunecat, şi negri aproape albi, dar cu trăsături negroide şi mai ales cu acel pâr des sirmos care apare in toate amestecurile. Sínt negri cu faţa aceea caracteristică, rotundă, bucălată, cu buze groase, cu fruntea bombată, şi­­ negri cu trăsături prelungi, cu pomeţii proeminenţi, cu muşchii arcuiţi fin ; sunt negri înalţi şi negri scunzi, negri sclipind de inteligenţă şi negri abia ieşiţi din ceaţa înfrunzită a tropicelor. Nu aparţin, evident, aceloraşi grupuri etnice, aşa cum e evidentă deosebirea dintre italieni şi germani, dintre englezi şi ruşi, dintre francezi şi greci. Au fost aduşi poate din diferite părţi ale Africii, s-au amestecat poate în mod diferit. După pasta albastră-cenuşie a albilor îmbrăcaţi in aproape uniformele lor de bluejeans, atent fiecare doar să fie cit mai nedeosebit, cit mai anonim, cit mai neobservabil în grupul indiferent şi asemănător, această explozie de culori şi contraste cromatice era un adevărat şoc, o desmeticire bruscă a simţurilor căzute în toropeală şi indiferenţă. In primele clipe intri intr-un fel de nervozi­tate vizuală, simţi nevoia să-ţi mişti ochii de pe un trecător pe altul pentru a te familiariza şi, mai ales, pentru a te convinge că ceea ce vezi este aici fami­liar. Au, evident, un gust general înnăscut al formelor şi culorilor şi nu cred că am văzut un negru (bărbat sau femeie, nu are importanţă, pentru că băr­baţii sunt la fel preocupaţi de latura vestimentară şi estetică a înfăţişării lor ca şi femeile) îmbrăcat de prost gust sau cu nuanţele culorilor prost combi­nate, chiar dacă adesea erau prea extravaganţi pentru gustul meu. Mari pă­lării vopsite violent, cu panglici late în nuanţe complementare, strinse de catarame strălucitoare şi complicate, pelerine imense, volane exuberante, dan­tele explozive, întreaga stradă este palpitantă şi scinteietoare, abia domolită de contrapunctul sobru al fețelor întunecate, totul pare aranjat în vederea unui carnaval, totul pare coborit dintr-or scenă de operă. Un element in plus contribuie la caracterul nefiresc al întregului spectacol — perucile, perucile purtate de femei intr-un număr impresionant de mare, la orice vîrstă, la orice îmbrăcăminte, la orice oră din zi sau din noapte. N-am înţeles ce ciu­dată pudoare (părul lor nu e cu nimic mai urît decît al albelor) determină pur­tarea perucilor — ca şi a băştilor pălăriilor, căciulilor, turbanelor, şepcilor, cipilicilor, la băieţi — o continuă tendinţă de a şi-l ascunde, in orice caz, sau de a şi-l transforma In afară de peruci există o mulţime de substanţe fixative, capabile să-l descreţească, să-l decoloreze, să-l întindă, să-l lipească de craniu. Dar asta nu se descoperă decit cu timpul, n­u se observă decît la o privire mai îndelungată, mai analitică. La început nu e decît o continuă beţie de culori nemaivăzute, de asocieri nemaiîndrăznite, o explozie de lu­mini atit de bruscă şi de neaşteptată, încît prejudecăţile şi sensurile se gră­besc şi ele să explodeze. Ana Blandiana ____________________________| -\ in cadrul ,,Zilelor culturii portugheze" . Expoziţie de ESPRE arta portugheză modernă se cunoşteau destul de puţine lucruri la noi. Cite ceva despre Maria-Elena Vieira da Silva, pictoriţa care a contribuit substanţial în ultimele decenii la succe­sele lirismului nonfigurativ în lume, şi cam a fii. . Cuprinzătoarea expoziţie de gravuri din perioada 1956—1975 deschisă în sala din clădirea Teatrului Naţional ne apare, in aceste condiţii, ca o dublă revela­ţie : prin noutatea, dar şi prin strălucitele ei calităţi. O noutate „interioară“ întrucît se afirmă surprinzător, aproape în exclusi­vitate în cadrul tehnicilor tradiţionale ale gravurii: aquaforte, pointe-sèche şi lito­grafie. Nici formatele lucrărilor nu depă­şesc, de cele mai multe ori, dimensiunile mici sau mijlocii, obişnuite in practica se­culară a genului. Inovaţia se petrece în interiorul imaginii, cu mindria desăvîrşi­­rii meşteşugăreşti, dar deloc cu ostenta­ţia ei. Firesc, fără nici o crispare, artiştii por­tughezi au trecut şi trec prin experienţele artistice ale secolului XX; mai toate îşi fac simţite prezenţa. Şi totuşi ispita cla­sificărilor nu pindeşte pe nimeni. Curen­tele identificabile — suprarealism, simbo­lism, abstracţionism geometric, realism, romantism, cubism, orfism, conceptualism — acţionează ca stimulente şi nu se con­stituie ca un cadru ordonator în care per­sonalităţile s-ar înscrie. Coerenţa şi ri­goarea care domină ansamblul expoziţiei, claritatea căutărilor şi poziţiilor vin din­­lăuntrul fiecărei imagini, unde interacţiu­nea dintre procesul de asimilare al in­fluenţelor şi originalitatea invenţiei per­sonale se exercită cu acea stăpînire de sine şi luciditate ascuţită in plin brio tem­peramental, caracteristică marii creaţii ar­tistice portugheze de-a lungul veacurilor, incepind cu ilustrul Nuno Goncalves (sec. al XV-lea), ale cărui picturi nu mai dis­par niciodată din memoria cui le-a văzut, şi pînă la iscusiţii decoratori ai arhitectu­rii portugheze de exterior şi interior. Toc­mai aici stă concepţia originală — şi fer­tilă — a şcolii contemporane de gravură portugheză asupra raporturilor cu tradi­ţia : nu preluarea de motive sau stiluri asigură continuitatea dintre trecutul şi prezentul unei puternice culturi naţiona­le, ci păstrarea, cu dezvoltarea în forme noi, a virtuţilor spirituale specifice care au determinat traiectoriile acestei culturi. Aşa ne apar, nu în dialogul lor cu lu­mea contemporană, pe care-l susţin acum gravură deschis­ă după ce ani îndelungi au fă­cut-o cu permanente sacrificii — calită­ţile artistice ale gravurilor portugheze : intensitatea trăirii, dar şi aşezarea ei so­lidă, energia concentrată şi stăpinită a limbajului, virtuozitatea elegantă, fină a execuţiei tehnice Fie că sunt artişti ma­turi ca Armada Negriei­os, ale cărui si­luete gravate cu alb in fonduri colorate ori negre unesc austeritatea cu pasiunea. Carlos Botelbo, un zulu al litografiei pei­sagistice, sau sint a­tiști mai tineri ori foarte tineri — peste cincizeci de nume — care ar merita, fiecare, o apreciere deo­sebită (să cităm dintre ei pe Matilda Mar­­tal, pe Gil Texeira Lopez Bartolomeu Cid, pe Man, pe Menez), toţi confirmă realiză­rile şi perspectivele gravurii portugheze. Eforturile tuturor acestor artişti nu au însă numai un caracter individual Aso­cierea lor, in 1956. in ..Societatea coopera­tivă a gravorilor portughezi“, sprijinită de publicul amator de artă şi de fundaţia Gulbenbian, a deschis un orizont larg so­cial unei activităţi. In acelaşi timp artis­tice, didactice, şi implicit, de o înaltă ţi­nută umană. Amelia Pavel ANTONIO MENDES : Serigrafie România literară 23

Next