România literară, iulie-septembrie 1977 (Anul 10, nr. 27-39)

1977-09-22 / nr. 38

Breviar A*"4-1 Ultima scrisoare a lui G. T. Kirileanu către Șerban Cioculescu G. T. KIRILEANU şi CREANGĂ A­u fost in corespondenţă cu moş Ghiţă T. Kirileanu intre anii 1942 şi 1960, acela al sfirşitului său, în vîrstă­ de 88 de ani. Păstrez din ea un număr de 15 misive (o carte de vizită, trei cărţi poştale şi unsprezece scri­sori). In recenta Corespondenţă, apărută sub îngrijirea lui Mircea Handoca în Edi­tura Minerva, au fost publicate una sin­gură către mine și patru ale mele către dînsul. Eminentul editor al lui Creangă păstra ciornele scrisorilor lui, întocmai ca Titu Maiorescu, căruia i-a păstrat o pioasă amintire, considerindu-se pină la sfîrşitul vieţii, un credincios junimist. G. T. Kiri­leanu a scris puţin, iar ediţia operelor lui Creangă, pină la el defectuos publicate din punct de vedere filologic, rămîne lu­crarea sa capitală. Cu sfaturile şi ajutorul lui şi-a putut duce la bun sfîrşit valoroasa sa monografie Jean Boutiére­­i-a şi fost dat să fie întîiul care i-a studiat autorului lui Harap Alb, viaţa şi opera, punîndu-i poveştile pe aceeaşi treaptă, din punct de vedere artistic, cu acelea ale lui Perrault, ale fraţilor Grimm şi ale lui Andersen, universalii omologi ai genialului nostru povestaş şi memorialist). G. T. Kirileanu a fost de ajutor multora, stînd la dispoziţia oricui apela la el, cu preţioase date infor­mative, cu cărţi şi cu documente din vasta lui bibliotecă, rămasă municipiului Piatra- Neamţ, in care şi-a petrecut ultimele trei decenii de viaţă. In rîndurile care urmează mă voi ocupa exclusiv de referinţele lui la Creangă, al cărui campion a rămas pină la sfîrşitul vieţii, dînd, la virsta de 85 de ani, în co­laborare cu acad. Iorgu Iordan, o ultimă ediţie exemplară a Operelor. La 12 iulie 1948 îi trimiteam lui moş Ghiţă o carte de vizită de recomandare a unui elev al lui Jean Boutiére, anume Claude Pilon, cu rugămintea de a-l primi. La sfîrşitul lunii, am primit acest răspuns — tot pe carte de vizită : „G. T. Kirileanu, fost secretar general al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri mul­­ţămeşte d-lui Prof. Şerban Cioculescu pen­tru îndemnul dat d-lui Claude Pilon de a mă vizita la săhăstria mea - avînd astfel plăcuta ocazie a sta de vorbă cu acest simpatic prieten al ţării noastre şi al limbii române. Păcat că era prea grăbit să plece din cauza unui termen de prezenţă la Bucureşti, aşa că n-a putut vizita măreţele Chei ale Bicazului (...]. Piatra-N. 29 iulie 1948“. Cu şase ani înainte, după ce-mi mulţu­mea pentru primirea ediţiei Peregrinului transilvan, continua astfel : «Cu mare plăcere am ascultat la Radio conferinţa D-tale despre prietenia dintre Creangă şi Eminescu. — Am rămas incîn­­tat de măiastră analiză ce ne-ai înfăţişat asupra legăturii dintre cele două mari suflete excepţionale. Şi mă gîndeam cît de uşurele au fost cele spuse de G. Panu în această privinţă, şi cît de nepotrivite (ca să nu zic mai mult !) sînt cele înşirate de G. Călinescu. Mă mai gîndeam apoi şi la faptul că între sufletul lui Eminescu şi al lui Cara­­giale nu s-a putut face aceeaşi apropiere, iar cele două minunate articole a lui Cara­­giale despre Eminescu, după moartea a­­cestuia, mi se par a fi mea culpa pentru amărăciunile ce-i făcuse de multe ori... Bine ai zugrăvit invidia colegilor lui Creangă, dar ţin a-ţi spune că dintre co­legii colaboratori la cărţile de şcoală unul singur s-a arătat plin de ticăloşie. Acesta a fost Preotul Gh. Enăchescu în scrisoarea reprodusă de revista din Folticeni „Şeză­toarea", anul VII, 1903, pag. 130, la care a răspuns foarte bine institutorul C. Grigo­­rescu (idem pag. 193), prieten și colabora­tor cinstit. In sus zisa revistă, pag. 156, văd că acum 40 de ani am scris aceste cuvinte asupra manuscriselor Creangă : „Origi­nalele sînt în păstrarea mea. Cînd le voiu spori la număr, le voiu depune la o biblio­tecă publică"». M­OŞ GHIJĂ greşea cu G. Călines­cu, dar îl înţeleg că nu se putea împăca uşor cu metafore ca „bivol nămolos" şi cu felul pitoresc de înfăţişare a idolului său. Ca şi altor corespondenţi, G. T. Kiri­leanu încheia cu mulţumiri pentru ceea ce numea „bunătatea“ (...] „faţă de un bătrîn răsuflat ca mine". Nu era deloc „răsuflat", întrucît şi-a păstrat pînă la urmă luciditatea, memoria şi atenţia faţă de toţi cei ce-l cercetau sau apelau la erudiţia sa. In scrisoarea următoare, de la „8 Jaur. 1944”, m-a onorat cu o justă punere la punct: «Cu mare plăcere îţi urmăresc viorele şi miezoasele articole din ziarul „Ecoul". In cuprinzătorul Cuvint înainte unde vorbeşti despre Titu Maiorescu m-a pus pe ginduri parenteza : „exceptînd pe Creangă al că­rui preţ unic i-a scăpat". Eu cred că nu i-a scăpat de loc. Căci se ştie doar cită grijă a avut T. M. de Creangă toată viaţa lui, începin­ci de cînd l-a avut elev la şcoala normală de învăţători. T. M. a fost acela care a stăruit să se facă numirea lui Cr­­in învăţămînt — am publicat scri­soarea lui M. în­ această privinţă. T. M. i-a îndrumat în publicaţiile didactice ale lui Creangă, T. M. l-a mîngîiat, făcîndu-i vizită, cînd Ministrul Tell il destituise. S. tot T. M. l-a numit din nou în postul său. T. M. a stăruit să i se îndeplinească do­rinţa lui Cr. de­ a fi numit în Consiliul supe­rior al Instrucţiei. Corespondenţa dintre ei, alăturea cu scrisoarea lui Eminescu din posesiunea mea, stau dovadă despre grija şi statornica preţuire ce a avut T. M. faţă de Creangă...» A fost la mijloc o neînţelegere. Cunoş­team relaţiile dintre cei doi mari bărbaţi, denivelaţi numai sub raportul social, şi nu m-am gîndit nici un moment să contest sau să micşorez rolul lui Titu Maiorescu ca sprijinitor al lui Creangă, de-a lungul frămîntatei existenţe a acestuia. Altceva am vrut să spun cînd afirmam că lui Maiorescu îi scăpase „preţul unic" al lui Creangă. Mi-era ciudă că autorul capita­lelor studii despre Eminescu şi despre tea­trul lui Caragiale nu şi-a dat osteneala, la apariţia ediţiei princeps a Operelor lui Creangă, să le consacre şi lor o cercetare de aceeaşi însemnătate. Or, în cele două din urmă volum­e de Critice, Creangă e pomenit mai adesea în cîte o înşirare a colaboratorilor Convorbirilor literare, iar de două ori, în contexte asemănătoare, cu memorabile epitete : „cu virtosul glumeţ Creangă" (Leon C. Negruzzi şi „Junimea") „Amintirile din copilărie de nepreţuitul Creangă*... (Literatura română şi străinătatea) Nu era mai nimerit să scrie un studiu despre Creangă în locul celui despre Leon C. Negruzzi ? Visez îndelung asupra sin­tagmei „nepreţuitul Creangă” şi dacă dăm cuvintului înţelesul de „prea puţin preţui­tul”, nu era cel mai indicat dintre toţi, Titu Maiorescu, ca să-l ridice la locul ce i se cuvenea ? Chiar dacă aceeaşi sin­tagmă ar fi luată ca un superlativ, datoria îi incumba marelui critic de a analiza po­veştile şi amintirile lui Creangă, aşa cum făcuse pentru ceilalţi doi mari corifei ai Convorbirilor literare şi ai literaturii române ! Mi reproşez o al­tă greşeală : aceea de a fi încercat să obţin de la moş Ghiţă să-mi cedeze autogra­fele cele mai preţioase ale colec­ţiei sale. Am primit acest răspuns blind, în corpul aceleiaşi scrisori : „A mă despărţi de cele două autografe Eminescu şi Creangă mi-i cu neputinţă pentru motivul pe care ţi l-am arătat intr-o scrisoare precedentă. Mult te rog să te gindeşti că aceeaşi pasiune de autografe ne stăpîneşte pe amindoi, aşa incit sper că nu te vei supăra pentru îndărătnicia mea !“ Cum era să mă supăr pe marele biblio­fil şi colecţionar ? Mi-a fost necaz pe mine însumi, că făcusem acel demers necuge­tat ! Voi aminti o referinţă la biblioteca lui moş Ghiţă. La 2 ianuarie 1957, îmi scria : „Acum, cetind articolul d-tale despre biblioteca lui Ford. Bronstiere, şi parva licet componere magnis, mi-am zis : hai să iau slăbitul meu condeiu şi să-i mărturisesc vechiului şi bunului prieten că istoricul bibliotecei învăţatului francez mi-a îndrep­tat gîndul spre biata mea bibliotecă de vreo 20 mii de cărţi pe care am dăruit-o anul trecut Ministerului Culturii cu condi­ţia de a rămîne în casa mea din Piatra-N. ca bibliotecă documentară regională. Ca­talogul ei s-a făcut de o bibliotecară a Ministerului Culturii, care însă nu i-a acor­dat o atenţie asemănătoare ca a d-tale despre cărţile rămase de la F. Brunetière. E drept că valoarea cărţilor mele nu se poate compara cu a celor descrise de d-ta. Dar fiul unui sătean neştiutor de carte, după ce a ajuns la lumina cărţii, s-a silit să adune pentru viitorii cercetători locali cărţi devenite rare după marile pierderi din cele două războae". Mişcătoare mărturie de modestie ! L-am cercetat pe moş Ghiţă o singură dată în „săhăstria" sa din Piatra-Neamţ, cînd am avut plăcerea să ating cu privirea cîteva numai din rarităţile colecţiei sale. Mai tîrziu, am vizitat casa memorială, de fapt bibliotecă publică, dar ea mi s-a pă­rut pustie, în lipsa celui ce-o însufleţise. Dau în facsimile ultima lui scrisoare, datată cu aproape şase luni înainte de sfîrşitul său. Scrisul este tremurat, al unui suferind, care-şi aduna ultimele puteri ca să-mi trimită „devotate sentimente ale unui bătrîn trecut în al 89-lea an al vieţii pe sfîrşite". Lucid, îmi dezvăluia că el fusese acela care obţinuse pentru Topirceanu postul de inspector (general) al artelor. A fost una din multele binefaceri ale mare­lui om de bine, a cărui moarte a mîhnit pe toţi cei ce-l apropiaseră. Şerban Cioculescu ________________________________________________________________/ Î Barnabot ACUM, după ce l-am contemplat atita vreme, părăsind localitatea in care işi are reşedinţa, ce mărturie aş putea aduce despre Barnabot, în urma căreia, cei ce n-au avut prilejul să-l vadă, şi-ar putea face o idee despre măreţia lui ? Aceasta venea, in mare măsură, din faptul că era foarte batrin. Imi dădeam seama că in tinereţe nu putuse fi utit de majestuos, că totul se acumulase cu virsta, de la eleganţa deliberată a fiecărui gest — negare a orice putea fi agitaţie, grabă, nerăbdare —, pină la nepăsarea regală cu care privea nimicurile din jur. Probabil că avea mulţi ani, dar trecerea lor, dacă ii va fi luat din vigoare, nu îl împuţinase în nici un fel, ci şi mai mult il împlinise, dindu-i netulburata lui estetică şi o totală superbie. Tot admirindu-l, şi suferind că n-aş şti cum să-l înfăţişez, m-am surprins schiţind in aer gesturi, care ii urmăreau conturul — mai ales atunci cind, aşezat, îşi inalta capul cu mindrie —, ca şi cum m-aş fi exersat sâ-i fac statuie. Şi mi-am adus aminte că, la Luxor şi in Valea Regilor, unde dăinuiesc cele mai derutante temple şi morminte de fara­oni, am văzut numeroase statui, fascinante, extatice, obsedante, ale celor mai indepărtafi st­umoşi ai lui Barnabot. Poate că, pentru a spune ceva despre el, nu ajunge un singur om, ci ar fi nevoie de o întreagă civilizaţie. Cel mai ades îl priveam cum doarme. Pentru aceasta, nu trebuia să aştept căderea nopţii. Chiar in plină zi, intorcind spatele oricăror alte tentaţii, se aduna in sine insuşi pentru multă vreme, dar alteori se desfăşura cit era de lung, abandonindu-se somnului şi etalindu-şi, cu eleganţa lui dintotdeauna, abandonarea. Atunci, „braţele somnului" încetau să mai fie o metaforă, spre a sugera cu totul altceva . Somnul devenea un personaj concret, de dimensiuni colosale, poate exact de dimensiunile universului, animat de cea mai mare bunăvoinţă faţă de Barnabot, iar acesta, ştiind să folosească prilejul, dormea in braţele lui, intr-un răsfăţ total. In asemenea ore, neasemuita lui făptură insemna iarăşi o negare : negarea a tot ceea ce nu era somn, pină la nivelul cosmosului. Iar eu, privindu-l neputincios in faţa măreţiei şi enigmei lui, il implo- - ram : — Sire, învaţă mă ce aş putea spune semenilor mei despre tine ? Intr-un rind, indurîndu-se de stăruitoarea mea rugăminte, ni-a cerut să pun mina pe hirtie şi condei şi, cuvint cu cuvint, mi-a dictat urmă­toarea frază : „Dacă materia, prinzind viaţă, a urmărit să-şi dea o formă cit mai estetică şi, in acelaşi timp, să trăiască voluptăţi supreme, atunci rareori si-a atins ast die bine scopul, ca in clipa cind s-a întruchipat in mine." Aşa a vorbit Barnabot si, coborindu-şi pleoapele peste ochii lui galbeni, s-a scufundat in somn. Dar cine este Barnabot ? O, iertaţi-mă că am uitat să vă spun. Barnabot este, pentru cazul că nu v-aţi dat seama pină acum, un motan. Geo Bogza România literară .

Next