România literară, aprilie-iunie 1979 (Anul 12, nr. 14-26)

1979-04-12 / nr. 15

Breviar Aforismele lui Eminescu -----------------------------------------—­ I­N ŞEDINŢELE Junimei, se făcuse obiceiul, în jurul anului 1880, ca membrii ei să citească aforisme, din care cel­e mai bune apăreau in „Convorbiri literare“. Meticulos, Maio­­rescu a însemnat pe o hîrtie de cores­pondenţă, ultimele : „Stejarul e un copac ciudat : idealiştii iau frunzele, ceilalţi fructele. (Ron. [etti] Roman) Adevărul aur ? — După aur aleargă toţi, de adevăr fug toţi. (Eminescu) Cea mai tristă ironie a soartii e cind ne dă obiectul unei dorinţe, după ce aceasta a trecut în stadiul amintirii. (Carag. [iale]) Pe marea l­ină, un suflet neastimpărat caută a-şi meşteşugi singur furtuni. (Carag.) Cind avem un sentiment fără spe­ranţă, o mare speranţă ne mai rămâne , că niciodată nu-l vom pierde. (Carag.) Pentru ce e lumea veselă, cind un an se duce? Pentru că el n-a făcut-o nici mai fericită, nici mai bună, nici mai cuminte. (Carag.) 9. Ian. 1880“ *) După cum se vede, în acea şedinţă, Caragiale a fost în cea mai bună formă, ca să întrebuinţăm un termen sportiv. Ei bine ! Cugetarea lui Eminescu figurează in cu­legerea recentă a lui Marin Bucur**, care a compulsat manuscrisele de la Biblioteca Academiei R. S. România, poeziile, antu­me şi postume, proza literară, teatrul, publicistica politică şi culturală, adică to­talitatea operei, spicuind 494 de aforisme şi dind un cuprinzător Indice tematic. Nu ne vom referi decât la cugetările în legătură cu limba şi cu literatura. Fără să fi fost un duşman al primenirii lexicului prin infuzia de neologisme, des­tul de puternică pe vremea lui, Eminescu se arăta şi în acest domeniu, ca şi în politică, un tradiţionalist, ca să nu spu­nem un conservator. Dovadă această reflecţie : „224. Nicolae Bă­cescu e de altmintre­lea o dovadă că limba românească pe vremea lui şi nainte de dînsul era pe de­plin formată şi în stare să reproducă gîndiri cit de înalte şi simţiri cit de adinei, incit tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzită şi a civilizaţiei «pomădate» a fost curat in dauna limbei noastre.“ (Opera politică, I 121) Nu e chiar aşa. Limba lui Bălcescu nu e ferită de oarecare „franţuzire“, fără să fi fost .,pomădată“, dar era aceea a unui bonjurist patriot. Afirmaţia că toată evo­luţia ulterioară a limbii noastre a fost dăunătoare, nu e valabilă decit pentru excesele şcolii latiniste şi acelea italie­niste ale lui Heliade. Eminescu avea dreptate, numai din punct de vedere sin­tactic, cînd afirma, la începutul aforis­mului cu n­ rul 220 : „Limba noastră nu e nouă, ci din con­tră veche şi staţionară“. (Despre limba cărturarilor români din Ardeal — Scrieri) De altfel, el îşi dădea seama de carac­terul excesiv al respingerii cuvintelor noi, cind scria : „221. Chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu e lipsită de expresia concretă a simţirii şi numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin“. (Opera politică, I, 79) Prin ironia lucrurilor, sintagma „ab­stracţiunile supreme“, în loc de „gîndirile *) In colecţia noastră **) Eminescu, Cugetări. Ediţie îngrijită de Marin Bucur în Colecţia Cogito, Edi­tura Albatros, 1979 cele mai înalte“ (ca mai sus), îl infirmă pe Eminescu şi nu numai în domeniul filo­­sofiei, dar şi în acela, mai vast, al limba­jelor proprii fiecărei ştiinţe sau disciplini. Tradiţionalist ca şi Eminescu, dar cu o generaţie înaintea lui. Alecu Russo, care făcuse şcoala franceză în Elveţia, gîndea şi scria în limba franceză cu tot atîta înlesnire ca şi în româneşte, afirmase că Ştefan cel Mare, dacă ar fi înviat cu 50 de ani înainte s-ar fi inteles cu toţi, dar nu şi dacă s-ar întoarce pe lume in zilele lui. N-avea însă nici el dreptate, deoarece grecismele, turcismele şi rusismele din prima jumătate a secolului trecut făceau mai-mai de nerecunoscut graiul strămo­şesc, al învingătorului de la Podul înalt- Vaslui. Eminescu era tot atît de tradiţionalist şi în materie de literatură. Singurii scri­itori şi artişti citaţi de el în culegerea lui Marin Bucur sunt, în ordinea alfabetică : Bălcescu, Beethoven, Fidias, Homer, Moliére, Palestrina, Praxiteles, Rafael, Shakespeare şi Grigore Ureche. Nu mai mult de zece, şi nici un contemporan ! Modernul, — pentru că, în fond, prin gîndire filosofică şi prin geniu creator, Eminescu a revoluţionat cultura noastră, — vorbeşte de „icoanele lui Rafael“ (n-rul 411), iar nu de picturile lui, ca şi cum ar fi fost un zugrav de biserici, iar nu un pictor, laic, şi pentru că vocabula veche „icoană“ i se părea mai sugestivă decit neologismul „portret“. Numele lui Rafael revine în postuma In van căta-veţi, de la n-rul 463 şi,anume intr-un context revelator : „Să-nvie pinza Rafael astăzi nu-i . Nu-nvie dalta-n mînile cele noi. Moartă rămîne Marmora grea sub ochiul mort“. E pe cit de frumos spus, pe atît de con­testabil. Secolul trecut a dat mari pictori şi sculptori, de aceea plingerea asupra prezentului poate fi o frumoasă temă poe­tică, dar ea nu exprimă o realitate. Nu poate fi desfiinţată, aşa, dintr-un condei, întreaga artă plastică a veacului trecut, cu un accent premonitoriu şi pentru cel următor. Consecvent cu sine, tradiţiona­listul căuta idealul perfecţiei în trecut. In cugetarea de la n­ rul 411, în care se aglomerează şase din cei zece mai sus po­meniţi scritori şi artişti, mai aflăm că Eminescu citea cu plăcere „imnele din Rig-Veda“. Da, erau la modă, şi el, ca schopenhauerian, nu putea să se lipsească de o aşa delectabilă erudire, dar puţini sunt astăzi cititorii neobligaţi de profesia lor, să recurgă la acele texte (şi mai ales în limba lor, dar Eminescu a ţinut să se iniţieze şi în sanscrită ) 1. S­UNTEM aşadar lămuriţi asupra tisturilor şi teoriilor eminesciene fixiste, pe care le găsim încă o dată paradoxale, faţă de caracte­rul inovator al scrisului lui, dar să tre­cem mai departe. Cele mai frapante aforisme sunt acelea care-l trădează pe poet, prin bogăţia lor figurativă, precum şi prin lapidaritatea unora, ca aceasta : „296. Naţiunea stîngă. Generaţiile s­c­riu, oamenii valuri“. (Mss. 2 254, f. 28) Suspectăm insă o amară ironie în altă cugetare tot atît de laconică : „447. Trecu­tul-mar­mură, prezentul­ Dumnezeu, viitorul-umbră“. (Mss. 2 255, f. 205) Cui i-ar putea părea prezentul divin, decit juisorului vulgar, adevăratului „porc din turma lui Epicur“ ? Problema timpului l-a preocupat adesea pe Eminescu, şi cind poetul trece înain­tea filosofului pesimist, surprindem o viziune plină de încredere în viitor : „452. Trecut şi viitor sunt in sufletul meu ca pădurea intr-un sîmbure de ghin­dă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă“. (Sărmanul Dionis) Alternanţa între viaţă şi moarte este şi ea exprimată metaforic : „468. Viaţa-i cuibul morţii — moartea sămînţa vieţei nouă“. (Mira) Ne surprinde cugetarea de mai jos, in altă ordine de idei, la omul care a iubit-o atîţia ani platonic pe Veronica şi ar fi adorat-o astfel pină la urmă, dacă iniţia­tiva finală n-ar fi luat-o ea, doritoare de împlinire : „Amiciţia se-ntemeiază pe stimă, prin urmare pe calităţi ale sufletului. Amorul, pe calităţi ale corpului. Pentru o persoană cu suflet frumos putem avea amiciţie — amor nu. Sărutarea pe care regina Mar­gareta de Scoţia a dat-o învăţatului Alain Chartier a fost numai o grimasă“. (Mss. 2 258, f. 163) Nicidecum ! Legenda spune că regina l-a sărutat pe frunte în timp ce dormea, şi nu pe învățat, ci pe gloriosul poet (1385—1429 ?) Dictionnaire des littératu­­res, Philippe Van Tieghem — Pierre Jos­­serand afirmă : „Gloria lui Alain Chartier a fost foarte mare pină în mijlocul se­colului al XVI-lea“. „ în concluzie, literatura pe care o preco­niza cu justeţe Eminescu­ trebuia să fie specific naţională, dar fără ca el să aibă şi intuiţia că numai astfel ea are şi şansa universalităţii (ideea e mai nouă !). Textele sunt in genere, filologiceşte vor­bind, acurat transcrise, cu excepţia a două fragmente in versuri : „472. Căci a noastre vieţi sunt ca unele ce curg“ în loc de „Căci a noastre Vieţi cu toate sunt ca undele ce curg“ şi „493. Toate-s vechi şi noi sunt toate“ în loc de „Toate-s vechi şi nouă toate“. Din Mss. 2 268, f. 15. editorul a dat n-rele 148 și 149 inversate, iar la n-rul 148 a dat un text în limba germană de­fectuos și ininteligibil, care trebuie citit astfel : „Manches was einer niedriger Natur zur Verkümmerung, dient einer hohen (sau hohem) zu Vervollkommung“. Traducerea nu este cea dintre paranteze drepte pe care o dă editorul, ci următoa­rea : „Cîte ceva, care degradează o fire in­ferioară, serveşte uneia înalte (sau su­perioare) pentru perfecţionare“. Eminescu a transcris judicioasa cuge­tare schilleriană fără a-i da izvorul, încheiem subliniind oportunitatea cu­legerii, care va oferi tuturor iubitorilor lui Eminescu un compendiu al întregii lui sfere de gîndire şi de simţire. Şerban Cioculescu SPIRU VERGULESCU : Drum intre culmi (Din expoziţia deschisă la Muzeul de artă din Constanţa) Everac Pe cind citeam, amuzat la culme, cartea lui Paul Everac, Şedinţa balerinelor — mai mult o cărţulie in comparaţie cu atitea impozante volume, alcătuită din aproape cincizeci de schiţe ce nu depăşesc două, trei pagini, al căror haz vine din harul autorului de a parodia limbajul şi de a demonta mecanismul psihic al multora dintre cei ce-şi închipuie că socialis­mul e o spuză bună de tras pe turta lor, mai toţi purtind nume capabile să dezvăluie, prin ele însele, o realitate socială şi morală, ceea ce mă făcea ca, după fiecare bucată, să-i expediez cunoscutului dramaturg, din păcate numai în gind, mesaje de felicitare - așadar, pe cind citeam această carte plină de umor, gîndindu-mă unde ar putea fi situată în raport cu Caragiale, am ajuns la pagina 118 care, cuprinzînd un fel de impresii de călătorie, se deosebește de toate celelalte, prin următorul conţinut : „De dimineaţă, la Weimar, au fost ouă la pahar sau cu şuncă, jambon sau rasol-felii, unt, grape-fruit, lapte, leber, cîrnat de ceai, brioşe, miere, ba­nane. Se putea deasemenea alege între cafea turcească şi Mokka, comanda crenvurşti, alterna brinzeturi, pune smintînă, opta între pere şi mere de mai multe feluri, mai moi, mai cărnoase, mai dulci, mai cu miros de ananas... Imediat după asta, pe la 11, s-au văzut la Buchenwald încăperile unde se dezbrăcaseră prizonierii costelivi, camera unde fuseseră ochiţi pe la spate în ceafă, duşumeaua cu pete roşii, scocurile pe unde se scursese sîngele, la­boratorul de scalpare şi de luatul pielei pentru lampă, colţul unde a căzut Thälmann, pista unde cete de famelici cu ochii holbaţi fuseseră hăituiţi de clini ageri, gropile cu cite 15 000 de tigve şi oase anonime, aruncate buluc, din belşug... Intorcîndu-ne la dejun, am avut pateuri cu stafide, o supă concentrată de vacă, păstrăvi cu capete, fricando cu ciuperci şi sos madera, îngheţată cu frişcă şi pişcoturi, bere de Dresda, vin de Tokay, coctail de fructe. După masă s-a vizitat casa Goethe, plină cu busturi de filosofi stoici romani". Nici din aceste rînduri nu s-ar putea spune că lipsește umorul. Dar, dind de ele, n-am mai fost amuzat la culme, nu mai m-am gîndit la Caragiale — ci mai degrabă la Bertolt Brecht —, iar surîsul de pină atunci mi-a înghețat pe buze. Nu ne putem plînge că în comportamentul societăţii post-belice, caracte­rizat adeseori prin violenţă şi cruzime, n-ar intra din timp un timp şi o doză de nesimţire. Geo Bogza România literară .

Next