România literară, aprilie-iunie 1984 (Anul 17, nr. 14-26)

1984-05-10 / nr. 19

U­N roman frescă de amploarea ce­lui scris de Ada Orleanu ne obligă să ne îndreptăm în primul rind atenţia spre ceea ce numim de obşte profesionalismul celui ce s-a anga­jat intr-o atît de ambiţioasă şi la urma urmei nici pe departe uşoară tentativă. Vrem insă să dăm cuvîntului pro­fesionalism înţelesul pe care il me­rită pe deplin, să vedem întii de toate in el o emanaţie a ta­lentului, care, cel puţin in roman, nu ni-1 putem închipui manifestîndu-se altfel, adică in afara perimetrului acestuia. Un roman scris fără profesionalism, adică la intimplare, in ignorarea unor rigori, mult mai severe decit par ele la o primă vede­re, un roman care nu este în primul rînd o „construcţie“ (care poate fi de foarte multe feluri, bineînţeles) este, chiar dacă scris pe alocuri cu talent, ratat.... Evadare în timp ♦), romanul A­dei Orlea­nu d­in care autoarea îşi propune să re­constituie un moment important din istoria neamului, şi anume războiul pentru nea­­tirnare din 1877 — este ceea ce se cheamă o construcţie de mare amploare, ale cărei linii şi direcţii sunt trase cu vigoare, i-am zice bărbătească, anulind — desigur nu pentru prima dată in istoria romanului ! — toate prejudecăţile noastre legate de proza aşa-zis feminină. O mină fermă şi foarte sigură conduce firele sinuoase şi nu de puţine ori complicate ale acţiunii, care converg, toate, spre marile eveni­mente istorice a căror declanşare in ro­man se produce, de fapt, abia după pri­mele două sute de pagini. Romanul e scris, aşadar, după tehnica binecunoscută (mo­delul se află, fără îndoială, în copleşitoa­rea epopee tolstoiană), in care păcii (via­ţă de familie, tribulaţii sentimentale, *) Ada Orleanu, Evadare in timp, Ed. Eminescu, 1984, existenţa obişnuită, de fiecare zi, a unor eroi aflaţi undeva la ţară, la oarecare de­părtare de evenimentele care se precipită fără ca ei să fie prinşi, la început, in angrenajul lor­ i se acordă acelaşi spaţiu ca şi războiului care, odată izbucnit, ocupă, ca să zicem aşa, toată scena, devenind el personajul principal al romanului... El, războiul, schimbă dintr-odată existenţa aşezată a respectivilor eroi, îi obligă să intre în alt perimetru existenţial, precum şi în alt spaţiu,­­ cel al epopeii. Eroismul devine principala trăsătură a acestor eroi (Lie Vulpe, tinerii sublocotenenţi Petre şi Emil Rădescu, Cocoş, un ţăran luat de la coarnele plugului, sau colonelul Codruţ, sau atîţia alţii, nenumiţi, dar cu toate aces­tea atît de prezenţi in carte, eroii luptelor de la Plevna sau Smirdan), un eroism insă nici o clipă declamat cu ostentaţie, ci de la sine înţeles, manifestat mai mult prin fapte, decit prin cuvinte. Valoarea acestei cărţi in care se reconstituie cu o excepţională migală (rodul unei documen­tări intr-adevăr impresionante) eveni­mente care au rămas pentru totdeauna in istorie, o putem afla şi in neclintita sobri­etate şi obiectivitate cu care sunt narate evenimentele. Faptele vorbesc singure, autoarea nu simte nevoia să le sublinieze folosind majusculele sau semnele de ex­clamaţie. Tonul declarativ este ocolit în mod intenţionat. Războiul se face cu oa­meni care mor pe cimpul de bătaie, nu sunt trecute sub tăcere nici bătăliile pierdute, erorile inerente, şi nici suferinţele osta­şilor, supuşi privaţiunilor de tot felul, cîmpurile acoperite cu leşurile celor că­zuţi la datorie, gemetele răniţilor cu tru­purile sfirtecate... Nimic de operetă în acest război pe care avîntul romantic al unor artişti l-a „înfrumuseţat“ nu de pu­ţine ori. Personajele romanului se reţin. In pri­mul rind Lie Vulpe, în jurul căruia se adună toate firele epice ale bogatei isto­risiri. La începutul cărţii el este un ado­lescent cam sălbatic, minat de impulsuri aprige şi uneori contradictorii. O afecţiune puternică, exaltată, îl leagă de învăţătorul său Atanasie Cojan. Cînd acesta îl pără­seşte nu-i poate ierta „trădarea“. Intră in conflict cu propria lui­ mamă — o femeie cu un caracter puternic dar şi deosebit de rapace — şi părăseşte casa părintească, îşi ridică propria lui „culă“ unde trăieşte, cu femeia pe care şi-a ales-o fără să aibă încuviinţarea părinţilor — gingaşa şi de­licata Drida. Eroul nu este lipsit nici de unele preocupări intelectuale, chiar dacă educaţia lui rămîne incompletă. Un auto­didact, de fapt, preocupat de problemele sociale ale epocii sale, relevind în acest sens o deosebită putere de pătrundere. Războiul din 1877 dă, în sfirşit, un sens înalt existenţei sale, punînd-o sub semnul împlinirii. Omul veşnic nemulţumit, insul lucid, conştient de strimbătăţile şi inechi­tăţile sociale inerente epocii în care tră­ieşte, pare a-şi găsi in ideea naţională un ideal, o raţiune de a fi. E adevărat că eroul, luat de vîrtejul evenimentelor, îşi pierde la un moment dat locul său de prim plan. O mai mare concentrare, în cea de a doua parte a cărţii, asupra lui, ne-ar fi spus poate ceva mai mult cu privire la transformările şi modificările sufleteşti prin care trece... Deşi episodici, la fel de pregnanţi şi cu profiluri perfect conturate ne apar şi cei doi sublocotenenţi, Petre şi Emil Rădescu. Prin ochii lor vedem bătă­liile de la Plevna şi Smirdan, ei sunt mar­torii exaltaţi — şi totodată lucizi — ai unor momente înscrise pentru totdeauna în is­toria ţării. L-am amintit deja pe Atanasie Cojan, tânărul atins de o boală neiertă­toare, reprezentant tipic al „intelighenţiei“ acelor vremuri, in sufletul căruia şi-au găsit ecoul cele mai nobile şi mai avintate idealuri ale timpului său. Curios că Adei Orleanu ii reuşesc in mai mică măsură personajele feminine. Drida, de pildă, iu­bita, şi apoi soţia lui Lie Vulpe, ni se pare cam edulcorată. Tulburătoare rămine în schimb prezenţa Elenei Alimpeanu, per­sonaj romantic, desprins parcă dintr-o pinză zugrăvită de un pictor al vremii, siluetă elegantă pe care boala o învăluie într-un anumit halou de mister. Trebuie să subliniem faptul că atenţia cititorului se îndreaptă mai puţin poate spre tribulaţiile sentimentale ale eroilor — cu toate că acestora li se acordă un spaţiu amplu — şi mai mult spre scenele de răz­boi, în descrierea cărora putem spune că Ada Orleanu este un adevărat maestru. Precizia, concreteţea, vigoarea de care dă dovadă prozatoarea atunci cind face să se deruleze pe dinaintea ochilor noştri scurgerea armatei române spre Dunăre, concentrările de trupe în micile orăşele unde viitorii eroi sint primiţi cu entuzi­asm, bivuacurile in care, in faţa focului, soldaţii, ţărani abia desprinşi de la coar­nele plugului, stau de vorbă între ei despre propriile lor necazuri, gările cu elevii de liceu luind cu asalt trenurile su­praîncărcate cu militari, lipindu-şi feţele entuziaste şi juvenile de geamurile închise, în sfirşit, bătăliile in care mişcarea trupe­lor noastre este descrisă cu ochiul unui specialist pe deplin edificat în arta răz­boiului, intr-un cuvint, ştiinţa de a da viaţă tuturor acestor scene de masă in care sint puse in mişcare un număr uriaş de personaje, ni se pare cu totul deosebită. Prozatoarea se simte parcă mult mai la ea acasă pe cimpul de luptă, decit­in nu ştiu care conac boieresc de la sfirşitul veacului trecut, chiar dacă unele pagini de evocare ale vremurilor de odinioară ne-au reţinut atenţia. Să ne amintim, de pildă, descrierea Bucureştiului aşa cum arăta el în cel de al optulea deceniu al veacului trecut, văzut mai intii prin ochii unui provincial, Lie Vulpe, abia sosit in capitala ţării de pe plaiurile vrincene, apoi prin cei ai unui străin, un francez preocupat de soarta Principatelor Române. Ambele descrieri sunt pitoreşti, nelipsite de o anumită savoare, punînd în evidenţă, încă o dată, documentarea deosebit de mi­nuţioasă a prozatoarei. Romanul Evadare în timp, dens, scris cu un ireproşabil „profesionalism“, evocind cu vigoare şi pregnanţă un moment cru­cial din istoria neamului, justifică, cre­dem, pe deplin cuvintele lui Valeriu Cris­­tea inscrise pe ultima copertă a cărţii : „Ada Orleanu fixează cu o mişcare sigură crusta de materialitate a lucrurilor şi a fiinţelor, dovedind mai multă robusteţe masculină decit fineţe feminină“, precum şi pe cele ale lui Şerban Cioculescu pre­zente pe aceeaşi pagină şi la care de ase­menea subscriem : „Ada Orleanu e o pro­zatoare de mare talent“. Sorin Titel Un roman istoric Obiecţiile lui Zarifopol la scrierile (Urmare din pagina 7) de rare şi se referă la schiţe mai puţin admirate, ca La conac (fantastică) şi Intre două poveţe (modernă !). Cea dinţii, in­tr-adevăr, păleşte pe lingă La hanul lui Mînjoală, unanim considerată capodoperă. Cea de a doua, căreia editorul modern nu-i preţuia decit corectitudinea gramati­cală, ni s-a arătat nouă sub o cu totul altă lumină "). Unele din atitudinile lui Caragiale sunt atribuite de Zarifopol calităţii de auto­didact a aceluia ce n-avea la bază decit gimnaziul. Aşa, explică aprecierea intr-a­devăr uluitoare, că Eminescu ar fi fost „prost“ .2). Dacă ne e îngăduit să-i găsim o justificare, am presupune că nenea Ian­cu, el însuşi spirit nepractic, căruia nu i-au reuşit nici una din întreprinderile lui, presupuse lucrative, îl socotea pe Emi­nescu un căzut din lună, sortit prin defi­niţie să-şi rateze existenţa omenească. P­RINTRE alte pete în soare, dintre cele mai vizibile, dacă ar fi per­ceptibile ochiului liber, era pentru Zarifopol didacticismul fabulelor, „desigur, cele mai nejustificabile produc­ţii ale lui Caragiale“ “), deşi autorul lor le dăduse sub condiţia anonimatului (lui Mihail Dragomirescu, în 1907, pentru „Convorbiri“), sau compunea doar pentru plăcerea unor intimi corespondenţi, ca o simplă distracţie, fără pretenţii literare. Duşman, înaintea noastră, al inefabilu­lui, cuvint pe care nu l-am găsit in cele 1 000 de pagini ale ediţiei Al. Săndulescu, Zarifopol relevă ca inadmisibile unele precauţii verbale ale scriitorului, umorist de vocaţie care nu se prea simţea la larg in adincirea sentimentelor, ca specime­nele : „incap vorbe ?“ sau „nu se poate spune cu vorbe“. Raţionalist încrezător în atotputernicia verbului (in sensul laic al cuvîntului), Zarifopol obiecta, nu fără dreptate : „In genere, formula implică un nonsens este­tic : in arta cuvîntului nu încape scuza că «nu se poate spune cu vorbe». Ea este o defavorabilă invenţie de diletant. Intr-­o simplă anecdotă chiar (de exemplu, în volumul acesta, pag. 422, f. 47), un «nu se poate spune» ofensează cind îl întimpină în scrisul unui artist ; scrisul pentru ga­zetă explică probabil, nenorocirea ; dar explicaţia nici nu atenuează, după cum nici nu întăreşte calitatea, negativă ori pozitivă, a vreunei realizări oarecare“. *2) Opere, I, articolul Geniul neprihănit, pag. 206 , ...nu rareori l-am auzi­t zicînd : Eminescu era prost“.­­. Din studiul citat. Publicul și arta lui Caragiale, pag. 183. O altă formulă, din cele considerate ca leneşe, subliniată de Zarifopol, este fai­mosul criteriu : „il prinde sau nu-l prinde“. Dacă ar fi fost, vorba aceea, bună­voinţă din partea severului prefaţator, ar fi înţeles că prin aceste cuvinte, Caragiale înţelegea conformitatea manierei literare (bună sau rea), cu structura intimă a scriitorului sau artistului, sau mai simplu zis, cu aptitudinile reale. Cînd acestea sînt doar închipuite (act de bovarism), cel autoiluzionat merge la sigur către o ne­reușită . Zarifopol e de o severitate exce­sivă cînd scrie : „Desigur numai în dez­bateri de aperitive pot fi luate drept so­luţii estetice formule ca «îl prinde sau nu-l prinde», ori «expresiunea îmbracă ori nu îmbracă perfect intenţiunea*­“ .() Or, şi această din urmă formulare are o semnificaţie judicioasă : adecvarea ex­presiei la obiectul ei. Asupra teatrului, cum spuneam, Zari­fopol nu are obiecţii grave, decit cu pri­vire la Năpasta. Totuşi, intr-un fel, stă­ruie mult asupra unei laturi învechite , a tehnicii dramatice caragialiene : „Tehnica lui teatrală este străveche : ca om de tea­tru, Caragiale stăpinea cu virtuozitate în­treg procedeul anticelor paraţerii, care, cu o tenacitate probabil unică în istoria tuturor formelor de artă, au servit să îmbrace intenţia dramatică de la grecii vechi pînă la farsele lui Labiche.“15 *) în treacăt fie zis, după ce condamnase la Caragiale ultima din cele două formulări, Zarifopol se foloseşte şi el de sintagma „au servit să îmbrace intenţia drama­tică...“. E de mirare că acelaşi Zarifopol, atît de cunoscător al gusturilor, inalte sau „joase“ ale lui Caragiale, a ignorat îndo­ita artă a acestuia, de a fabrica singur pă­puşi, uneori foarte asemănătoare cu per­soanele înaintea cărora le prezenta şi de a le juca la perfecţie, ca un autentic spe­cialist (asupra acestui dar de creaţie, şi sacră şi profană, ne-au lăsat preţioase amintiri N. Petraşcu şi una din fiicele lui Barbu Bălcescu, mezinul familiei paşop­tiste). Ca să isprăvim însă cu mai sus formu­latul conservatorism artistic caragialian, dăm judecata categorică de valoare, din același context. „Această tehnică mai veche s-a potrivit bine materialului comic al lui Caragiale , dar în afară de comedie, conservatismul neînduplecat nu-mi pare să-i fi fost de folos“. Prin această lu­ptă luăm act că Zarifopol nu găsea reuşite, din punct de vedere al­ lui Caragiale fistic, decit comediile, nu insă drama, nici nuvelele O făclie de Paşte şi Păcat. De­sigur, excepta de la regula strictă a acestui conservatism schiţele din Momente, care nu aveau modele in proza secolelor tre­cute şi în care autorul român se afirmase creator al unui gen literar nou (sau al unei noi specii epice, integral dialogată, fără elemente portretistice sau de cadru). O excepţie la această linie generală o con­stituie schiţa Ultima emisiune, admirată de Zarifopol tocmai pentru sobrietatea nota­ţiilor respective, de obicei absente. In interpretarea noastră, am relevat :6) că perifericii lui Caragiale (in speţă ţigani, cerşetori şi beţivi) sint prezentaţi de Ca­ragiale ca intr-o cavalleria zingaresca, tra­­tindu-se intre ei ca nişte „domni“ şi „doamne“, in contrast cu trivialitatea de limbaj a preotului paroh, nu intempestiv adus pe scenă, in circiuma de la marginea oraşului. Se va deduce, din acest mod de tratare, semnificaţia sociologică a felului in care Caragiale a prezentat efortul straturilor de jos, urbane, de a se ridica la nivelul celui de sus, prin vorbire aleasă şi politicoasă. Nu le este deci permis regizorilor să tri­vializeze stilul comediilor lui Caragiale, in care se poate descifra acelaşi stil de com­portare şi de vorbire al „mahalagiilor“. A-l trivializa înseamnă a falsifica sensul subliniat de Caragiale atit in teatru, cit şi în schiţe. Aceia dintre contemporani, care, cu toate acestea, au acuzat opera lui de vulgaritate, s-au înşelat. Mici răutăţi la adresa lui Caragiale nu i-au lipsit lui Zarifopol. De exemplu, la adresa teoriilor sociale, ce e drept nu ale autorului lui 1907, din primăvară pînă-n toamnă, despre care n-a suflat nici un cuvint, ci la aceea a vorbitorului cu pre­tenţii de omniscient : „...Cred că cine a auzit vreodată pe Caragiale vociferind »ştiinţă», socială, laolaltă cu Stere sau cu Gherea, nu va uita in veci ştiinţa şi lo­gica atît de amuzante, de stranii şi de ino­cente, cu care neastimpăratul artist ii asalta 17). Cititorul avizat va înţelege că singurul necompetent in materie (ce formulă stu­pidă !) din cei trei era Caragiale, celor­lalţi doi neputîndu-li-se contesta capacita­tea profesională, de sociologi ! Se poate, dar nici unul din aceştia nu ne-a dat un tablou mai veridic şi impresionant sau măcar tot atîta, ca acela din mai sus nu­mitul pamflet, cel mai bun ilustrator al cauzelor răscoalelor ţărăneşti. Să fi fost şi acesta vociferat „ştiinţific“ ? ,8). Şerban Cioculescu ,«­ Cf. Sugestia, 1962, in Caragialian» (1974). 17) Pentru arta literari, I. Geniul ne­prihănit, pag. 207. **) Menţionez că „învechită li s-a pă­rut arta literară a lui Caragiale propriilor săi fii : Mateiu (1885—1936), .rare-l detesta, şi Luca, mezinul (1893—1921), care-l adora. Acord familial­­ PARTIDUL - u­lUIA (Urmare din pagina 3) social-politice şi culturale şi ale întăririi forţei şi coeziunii naţiunii socialiste, ale gindirii novatoare şi activităţii creatoare a secretarului său general. Superioritatea naţiunii socialiste este, aşadar, de ordin economic şi social (desfiinţarea relaţi­ilor de exploatare, instaurarea şi perfec­ţionarea unor noi relaţii sociale, omoge­nizarea întregii societăţi), de ordin politic (dezvoltarea tuturor formelor democra­tice de participare la organizarea şi conducerea treburilor publice), cultural şi moral (prin infaptuirea celei mai pro­funde revoluţi spirituale, participarea largă şi efectivă a celor mai largi mase populare la receptarea şi crearea valori­lor culturale). Conceptul de societate socialistă mul­tilateral dezvoltată, ca obiectiv strategic al actualei perioade istorice in ţara noastră, precum şi ideea de civilizaţie socialistă ca o civilizaţie spirituală supe­rioară — prin care tovaraşul Nicolaa Ceauşescu a îmbogăţit materialismul isto­ric şi concepţia socialismului ştiinţific, au influenţat puternic şi teoria naţiunii ca matrice de creativitate individuală şi colectivă , ca cea mai de seamă forţă propulsoare de progres in lumea contem­porană. O dimensiune esenţială a principiului naţional şi a raportului naţional-inter­­naţional o constituie politica externă a României de promovare consecventă a păcii şi valorilor păcii, de solidaritate in­ternaţională a tuturor claselor, partidelor, popoarelor, oamenilor politici cu funcţii de decizie in salvgardarea celui dinţii drept fundamental al omului — dreptul la viaţă, dreptul la pace. Cu atît mai mult cu cit, aşa cum spunea preşedintele României cu prilejul vizitei primului ministru al Canadei, Pierre Elliot Tru­deau : „...se poate spune că ne aflăm in­tr-o etapă nouă, intr-o situaţie în care nu s-a aflat niciodată pină acum omenirea. Problema războiului se pune intr-o formă cu totul nouă. Intr-un război nuclear nu mai pot fi învingători S3U învinşi. Chiar deţinatorii armelor nucleare, folosind aceste arme, acţionează de fapt ca sinucigaşi, pentru că rezultatele folosirii armelor nucleare vor duce la distrugerea vieţii şi pe teritoriul lor. S-au schimbat deci fundamental pro­blemele şi judecăţile din trecut privind înarmarea, privind apărarea şi ducerea războiului Astăzi un război nuclear nu mai poate fi cîştigat de nimeni“. Deci o situaţie calitativ nouă, în care solidaritatea internaţională devine soli­daritate la scară planetară pentru apă­rarea valorilor păcii ca valori fundamen­tale ale vieţii, ale civilizaţiei şi culturii umane. Al. Tanase '•­ Cf. in Caragialiana, Editura Emines­cu, 1977 . Caragiale „intre două poveţe“, din 30 octombrie 1975, pag. 450—453, inter­pretată ca o posibilă reuşită reminiscenţă autobiografică. ,4) In Publicul şi arta lui Caragiale. “) Ibid. Proza Kisxívál^síícSííík^ h B România literară 11

Next