România literară, aprilie-iunie 1984 (Anul 17, nr. 14-26)
1984-05-10 / nr. 19
UN roman frescă de amploarea celui scris de Ada Orleanu ne obligă să ne îndreptăm în primul rind atenţia spre ceea ce numim de obşte profesionalismul celui ce s-a angajat intr-o atît de ambiţioasă şi la urma urmei nici pe departe uşoară tentativă. Vrem insă să dăm cuvîntului profesionalism înţelesul pe care il merită pe deplin, să vedem întii de toate in el o emanaţie a talentului, care, cel puţin in roman, nu ni-1 putem închipui manifestîndu-se altfel, adică in afara perimetrului acestuia. Un roman scris fără profesionalism, adică la intimplare, in ignorarea unor rigori, mult mai severe decit par ele la o primă vedere, un roman care nu este în primul rînd o „construcţie“ (care poate fi de foarte multe feluri, bineînţeles) este, chiar dacă scris pe alocuri cu talent, ratat.... Evadare în timp ♦), romanul Adei Orleanu din care autoarea îşi propune să reconstituie un moment important din istoria neamului, şi anume războiul pentru neatirnare din 1877 — este ceea ce se cheamă o construcţie de mare amploare, ale cărei linii şi direcţii sunt trase cu vigoare, i-am zice bărbătească, anulind — desigur nu pentru prima dată in istoria romanului ! — toate prejudecăţile noastre legate de proza aşa-zis feminină. O mină fermă şi foarte sigură conduce firele sinuoase şi nu de puţine ori complicate ale acţiunii, care converg, toate, spre marile evenimente istorice a căror declanşare in roman se produce, de fapt, abia după primele două sute de pagini. Romanul e scris, aşadar, după tehnica binecunoscută (modelul se află, fără îndoială, în copleşitoarea epopee tolstoiană), in care păcii (viaţă de familie, tribulaţii sentimentale, *) Ada Orleanu, Evadare in timp, Ed. Eminescu, 1984, existenţa obişnuită, de fiecare zi, a unor eroi aflaţi undeva la ţară, la oarecare depărtare de evenimentele care se precipită fără ca ei să fie prinşi, la început, in angrenajul lor i se acordă acelaşi spaţiu ca şi războiului care, odată izbucnit, ocupă, ca să zicem aşa, toată scena, devenind el personajul principal al romanului... El, războiul, schimbă dintr-odată existenţa aşezată a respectivilor eroi, îi obligă să intre în alt perimetru existenţial, precum şi în alt spaţiu, cel al epopeii. Eroismul devine principala trăsătură a acestor eroi (Lie Vulpe, tinerii sublocotenenţi Petre şi Emil Rădescu, Cocoş, un ţăran luat de la coarnele plugului, sau colonelul Codruţ, sau atîţia alţii, nenumiţi, dar cu toate acestea atît de prezenţi in carte, eroii luptelor de la Plevna sau Smirdan), un eroism insă nici o clipă declamat cu ostentaţie, ci de la sine înţeles, manifestat mai mult prin fapte, decit prin cuvinte. Valoarea acestei cărţi in care se reconstituie cu o excepţională migală (rodul unei documentări intr-adevăr impresionante) evenimente care au rămas pentru totdeauna in istorie, o putem afla şi in neclintita sobrietate şi obiectivitate cu care sunt narate evenimentele. Faptele vorbesc singure, autoarea nu simte nevoia să le sublinieze folosind majusculele sau semnele de exclamaţie. Tonul declarativ este ocolit în mod intenţionat. Războiul se face cu oameni care mor pe cimpul de bătaie, nu sunt trecute sub tăcere nici bătăliile pierdute, erorile inerente, şi nici suferinţele ostaşilor, supuşi privaţiunilor de tot felul, cîmpurile acoperite cu leşurile celor căzuţi la datorie, gemetele răniţilor cu trupurile sfirtecate... Nimic de operetă în acest război pe care avîntul romantic al unor artişti l-a „înfrumuseţat“ nu de puţine ori. Personajele romanului se reţin. In primul rind Lie Vulpe, în jurul căruia se adună toate firele epice ale bogatei istorisiri. La începutul cărţii el este un adolescent cam sălbatic, minat de impulsuri aprige şi uneori contradictorii. O afecţiune puternică, exaltată, îl leagă de învăţătorul său Atanasie Cojan. Cînd acesta îl părăseşte nu-i poate ierta „trădarea“. Intră in conflict cu propria lui mamă — o femeie cu un caracter puternic dar şi deosebit de rapace — şi părăseşte casa părintească, îşi ridică propria lui „culă“ unde trăieşte, cu femeia pe care şi-a ales-o fără să aibă încuviinţarea părinţilor — gingaşa şi delicata Drida. Eroul nu este lipsit nici de unele preocupări intelectuale, chiar dacă educaţia lui rămîne incompletă. Un autodidact, de fapt, preocupat de problemele sociale ale epocii sale, relevind în acest sens o deosebită putere de pătrundere. Războiul din 1877 dă, în sfirşit, un sens înalt existenţei sale, punînd-o sub semnul împlinirii. Omul veşnic nemulţumit, insul lucid, conştient de strimbătăţile şi inechităţile sociale inerente epocii în care trăieşte, pare a-şi găsi in ideea naţională un ideal, o raţiune de a fi. E adevărat că eroul, luat de vîrtejul evenimentelor, îşi pierde la un moment dat locul său de prim plan. O mai mare concentrare, în cea de a doua parte a cărţii, asupra lui, ne-ar fi spus poate ceva mai mult cu privire la transformările şi modificările sufleteşti prin care trece... Deşi episodici, la fel de pregnanţi şi cu profiluri perfect conturate ne apar şi cei doi sublocotenenţi, Petre şi Emil Rădescu. Prin ochii lor vedem bătăliile de la Plevna şi Smirdan, ei sunt martorii exaltaţi — şi totodată lucizi — ai unor momente înscrise pentru totdeauna în istoria ţării. L-am amintit deja pe Atanasie Cojan, tânărul atins de o boală neiertătoare, reprezentant tipic al „intelighenţiei“ acelor vremuri, in sufletul căruia şi-au găsit ecoul cele mai nobile şi mai avintate idealuri ale timpului său. Curios că Adei Orleanu ii reuşesc in mai mică măsură personajele feminine. Drida, de pildă, iubita, şi apoi soţia lui Lie Vulpe, ni se pare cam edulcorată. Tulburătoare rămine în schimb prezenţa Elenei Alimpeanu, personaj romantic, desprins parcă dintr-o pinză zugrăvită de un pictor al vremii, siluetă elegantă pe care boala o învăluie într-un anumit halou de mister. Trebuie să subliniem faptul că atenţia cititorului se îndreaptă mai puţin poate spre tribulaţiile sentimentale ale eroilor — cu toate că acestora li se acordă un spaţiu amplu — şi mai mult spre scenele de război, în descrierea cărora putem spune că Ada Orleanu este un adevărat maestru. Precizia, concreteţea, vigoarea de care dă dovadă prozatoarea atunci cind face să se deruleze pe dinaintea ochilor noştri scurgerea armatei române spre Dunăre, concentrările de trupe în micile orăşele unde viitorii eroi sint primiţi cu entuziasm, bivuacurile in care, in faţa focului, soldaţii, ţărani abia desprinşi de la coarnele plugului, stau de vorbă între ei despre propriile lor necazuri, gările cu elevii de liceu luind cu asalt trenurile supraîncărcate cu militari, lipindu-şi feţele entuziaste şi juvenile de geamurile închise, în sfirşit, bătăliile in care mişcarea trupelor noastre este descrisă cu ochiul unui specialist pe deplin edificat în arta războiului, intr-un cuvint, ştiinţa de a da viaţă tuturor acestor scene de masă in care sint puse in mişcare un număr uriaş de personaje, ni se pare cu totul deosebită. Prozatoarea se simte parcă mult mai la ea acasă pe cimpul de luptă, decitin nu ştiu care conac boieresc de la sfirşitul veacului trecut, chiar dacă unele pagini de evocare ale vremurilor de odinioară ne-au reţinut atenţia. Să ne amintim, de pildă, descrierea Bucureştiului aşa cum arăta el în cel de al optulea deceniu al veacului trecut, văzut mai intii prin ochii unui provincial, Lie Vulpe, abia sosit in capitala ţării de pe plaiurile vrincene, apoi prin cei ai unui străin, un francez preocupat de soarta Principatelor Române. Ambele descrieri sunt pitoreşti, nelipsite de o anumită savoare, punînd în evidenţă, încă o dată, documentarea deosebit de minuţioasă a prozatoarei. Romanul Evadare în timp, dens, scris cu un ireproşabil „profesionalism“, evocind cu vigoare şi pregnanţă un moment crucial din istoria neamului, justifică, credem, pe deplin cuvintele lui Valeriu Cristea inscrise pe ultima copertă a cărţii : „Ada Orleanu fixează cu o mişcare sigură crusta de materialitate a lucrurilor şi a fiinţelor, dovedind mai multă robusteţe masculină decit fineţe feminină“, precum şi pe cele ale lui Şerban Cioculescu prezente pe aceeaşi pagină şi la care de asemenea subscriem : „Ada Orleanu e o prozatoare de mare talent“. Sorin Titel Un roman istoric Obiecţiile lui Zarifopol la scrierile (Urmare din pagina 7) de rare şi se referă la schiţe mai puţin admirate, ca La conac (fantastică) şi Intre două poveţe (modernă !). Cea dinţii, intr-adevăr, păleşte pe lingă La hanul lui Mînjoală, unanim considerată capodoperă. Cea de a doua, căreia editorul modern nu-i preţuia decit corectitudinea gramaticală, ni s-a arătat nouă sub o cu totul altă lumină "). Unele din atitudinile lui Caragiale sunt atribuite de Zarifopol calităţii de autodidact a aceluia ce n-avea la bază decit gimnaziul. Aşa, explică aprecierea intr-adevăr uluitoare, că Eminescu ar fi fost „prost“ .2). Dacă ne e îngăduit să-i găsim o justificare, am presupune că nenea Iancu, el însuşi spirit nepractic, căruia nu i-au reuşit nici una din întreprinderile lui, presupuse lucrative, îl socotea pe Eminescu un căzut din lună, sortit prin definiţie să-şi rateze existenţa omenească. PRINTRE alte pete în soare, dintre cele mai vizibile, dacă ar fi perceptibile ochiului liber, era pentru Zarifopol didacticismul fabulelor, „desigur, cele mai nejustificabile producţii ale lui Caragiale“ “), deşi autorul lor le dăduse sub condiţia anonimatului (lui Mihail Dragomirescu, în 1907, pentru „Convorbiri“), sau compunea doar pentru plăcerea unor intimi corespondenţi, ca o simplă distracţie, fără pretenţii literare. Duşman, înaintea noastră, al inefabilului, cuvint pe care nu l-am găsit in cele 1 000 de pagini ale ediţiei Al. Săndulescu, Zarifopol relevă ca inadmisibile unele precauţii verbale ale scriitorului, umorist de vocaţie care nu se prea simţea la larg in adincirea sentimentelor, ca specimenele : „incap vorbe ?“ sau „nu se poate spune cu vorbe“. Raţionalist încrezător în atotputernicia verbului (in sensul laic al cuvîntului), Zarifopol obiecta, nu fără dreptate : „In genere, formula implică un nonsens estetic : in arta cuvîntului nu încape scuza că «nu se poate spune cu vorbe». Ea este o defavorabilă invenţie de diletant. Intr-o simplă anecdotă chiar (de exemplu, în volumul acesta, pag. 422, f. 47), un «nu se poate spune» ofensează cind îl întimpină în scrisul unui artist ; scrisul pentru gazetă explică probabil, nenorocirea ; dar explicaţia nici nu atenuează, după cum nici nu întăreşte calitatea, negativă ori pozitivă, a vreunei realizări oarecare“. *2) Opere, I, articolul Geniul neprihănit, pag. 206 , ...nu rareori l-am auzit zicînd : Eminescu era prost“.. Din studiul citat. Publicul și arta lui Caragiale, pag. 183. O altă formulă, din cele considerate ca leneşe, subliniată de Zarifopol, este faimosul criteriu : „il prinde sau nu-l prinde“. Dacă ar fi fost, vorba aceea, bunăvoinţă din partea severului prefaţator, ar fi înţeles că prin aceste cuvinte, Caragiale înţelegea conformitatea manierei literare (bună sau rea), cu structura intimă a scriitorului sau artistului, sau mai simplu zis, cu aptitudinile reale. Cînd acestea sînt doar închipuite (act de bovarism), cel autoiluzionat merge la sigur către o nereușită . Zarifopol e de o severitate excesivă cînd scrie : „Desigur numai în dezbateri de aperitive pot fi luate drept soluţii estetice formule ca «îl prinde sau nu-l prinde», ori «expresiunea îmbracă ori nu îmbracă perfect intenţiunea*“ .() Or, şi această din urmă formulare are o semnificaţie judicioasă : adecvarea expresiei la obiectul ei. Asupra teatrului, cum spuneam, Zarifopol nu are obiecţii grave, decit cu privire la Năpasta. Totuşi, intr-un fel, stăruie mult asupra unei laturi învechite , a tehnicii dramatice caragialiene : „Tehnica lui teatrală este străveche : ca om de teatru, Caragiale stăpinea cu virtuozitate întreg procedeul anticelor paraţerii, care, cu o tenacitate probabil unică în istoria tuturor formelor de artă, au servit să îmbrace intenţia dramatică de la grecii vechi pînă la farsele lui Labiche.“15 *) în treacăt fie zis, după ce condamnase la Caragiale ultima din cele două formulări, Zarifopol se foloseşte şi el de sintagma „au servit să îmbrace intenţia dramatică...“. E de mirare că acelaşi Zarifopol, atît de cunoscător al gusturilor, inalte sau „joase“ ale lui Caragiale, a ignorat îndoita artă a acestuia, de a fabrica singur păpuşi, uneori foarte asemănătoare cu persoanele înaintea cărora le prezenta şi de a le juca la perfecţie, ca un autentic specialist (asupra acestui dar de creaţie, şi sacră şi profană, ne-au lăsat preţioase amintiri N. Petraşcu şi una din fiicele lui Barbu Bălcescu, mezinul familiei paşoptiste). Ca să isprăvim însă cu mai sus formulatul conservatorism artistic caragialian, dăm judecata categorică de valoare, din același context. „Această tehnică mai veche s-a potrivit bine materialului comic al lui Caragiale , dar în afară de comedie, conservatismul neînduplecat nu-mi pare să-i fi fost de folos“. Prin această luptă luăm act că Zarifopol nu găsea reuşite, din punct de vedere al lui Caragiale fistic, decit comediile, nu insă drama, nici nuvelele O făclie de Paşte şi Păcat. Desigur, excepta de la regula strictă a acestui conservatism schiţele din Momente, care nu aveau modele in proza secolelor trecute şi în care autorul român se afirmase creator al unui gen literar nou (sau al unei noi specii epice, integral dialogată, fără elemente portretistice sau de cadru). O excepţie la această linie generală o constituie schiţa Ultima emisiune, admirată de Zarifopol tocmai pentru sobrietatea notaţiilor respective, de obicei absente. In interpretarea noastră, am relevat :6) că perifericii lui Caragiale (in speţă ţigani, cerşetori şi beţivi) sint prezentaţi de Caragiale ca intr-o cavalleria zingaresca, tratindu-se intre ei ca nişte „domni“ şi „doamne“, in contrast cu trivialitatea de limbaj a preotului paroh, nu intempestiv adus pe scenă, in circiuma de la marginea oraşului. Se va deduce, din acest mod de tratare, semnificaţia sociologică a felului in care Caragiale a prezentat efortul straturilor de jos, urbane, de a se ridica la nivelul celui de sus, prin vorbire aleasă şi politicoasă. Nu le este deci permis regizorilor să trivializeze stilul comediilor lui Caragiale, in care se poate descifra acelaşi stil de comportare şi de vorbire al „mahalagiilor“. A-l trivializa înseamnă a falsifica sensul subliniat de Caragiale atit in teatru, cit şi în schiţe. Aceia dintre contemporani, care, cu toate acestea, au acuzat opera lui de vulgaritate, s-au înşelat. Mici răutăţi la adresa lui Caragiale nu i-au lipsit lui Zarifopol. De exemplu, la adresa teoriilor sociale, ce e drept nu ale autorului lui 1907, din primăvară pînă-n toamnă, despre care n-a suflat nici un cuvint, ci la aceea a vorbitorului cu pretenţii de omniscient : „...Cred că cine a auzit vreodată pe Caragiale vociferind »ştiinţă», socială, laolaltă cu Stere sau cu Gherea, nu va uita in veci ştiinţa şi logica atît de amuzante, de stranii şi de inocente, cu care neastimpăratul artist ii asalta 17). Cititorul avizat va înţelege că singurul necompetent in materie (ce formulă stupidă !) din cei trei era Caragiale, celorlalţi doi neputîndu-li-se contesta capacitatea profesională, de sociologi ! Se poate, dar nici unul din aceştia nu ne-a dat un tablou mai veridic şi impresionant sau măcar tot atîta, ca acela din mai sus numitul pamflet, cel mai bun ilustrator al cauzelor răscoalelor ţărăneşti. Să fi fost şi acesta vociferat „ştiinţific“ ? ,8). Şerban Cioculescu ,« Cf. Sugestia, 1962, in Caragialian» (1974). 17) Pentru arta literari, I. Geniul neprihănit, pag. 207. **) Menţionez că „învechită li s-a părut arta literară a lui Caragiale propriilor săi fii : Mateiu (1885—1936), .rare-l detesta, şi Luca, mezinul (1893—1921), care-l adora. Acord familial PARTIDUL - ulUIA (Urmare din pagina 3) social-politice şi culturale şi ale întăririi forţei şi coeziunii naţiunii socialiste, ale gindirii novatoare şi activităţii creatoare a secretarului său general. Superioritatea naţiunii socialiste este, aşadar, de ordin economic şi social (desfiinţarea relaţiilor de exploatare, instaurarea şi perfecţionarea unor noi relaţii sociale, omogenizarea întregii societăţi), de ordin politic (dezvoltarea tuturor formelor democratice de participare la organizarea şi conducerea treburilor publice), cultural şi moral (prin infaptuirea celei mai profunde revoluţi spirituale, participarea largă şi efectivă a celor mai largi mase populare la receptarea şi crearea valorilor culturale). Conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată, ca obiectiv strategic al actualei perioade istorice in ţara noastră, precum şi ideea de civilizaţie socialistă ca o civilizaţie spirituală superioară — prin care tovaraşul Nicolaa Ceauşescu a îmbogăţit materialismul istoric şi concepţia socialismului ştiinţific, au influenţat puternic şi teoria naţiunii ca matrice de creativitate individuală şi colectivă , ca cea mai de seamă forţă propulsoare de progres in lumea contemporană. O dimensiune esenţială a principiului naţional şi a raportului naţional-internaţional o constituie politica externă a României de promovare consecventă a păcii şi valorilor păcii, de solidaritate internaţională a tuturor claselor, partidelor, popoarelor, oamenilor politici cu funcţii de decizie in salvgardarea celui dinţii drept fundamental al omului — dreptul la viaţă, dreptul la pace. Cu atît mai mult cu cit, aşa cum spunea preşedintele României cu prilejul vizitei primului ministru al Canadei, Pierre Elliot Trudeau : „...se poate spune că ne aflăm intr-o etapă nouă, intr-o situaţie în care nu s-a aflat niciodată pină acum omenirea. Problema războiului se pune intr-o formă cu totul nouă. Intr-un război nuclear nu mai pot fi învingători S3U învinşi. Chiar deţinatorii armelor nucleare, folosind aceste arme, acţionează de fapt ca sinucigaşi, pentru că rezultatele folosirii armelor nucleare vor duce la distrugerea vieţii şi pe teritoriul lor. S-au schimbat deci fundamental problemele şi judecăţile din trecut privind înarmarea, privind apărarea şi ducerea războiului Astăzi un război nuclear nu mai poate fi cîştigat de nimeni“. Deci o situaţie calitativ nouă, în care solidaritatea internaţională devine solidaritate la scară planetară pentru apărarea valorilor păcii ca valori fundamentale ale vieţii, ale civilizaţiei şi culturii umane. Al. Tanase '• Cf. in Caragialiana, Editura Eminescu, 1977 . Caragiale „intre două poveţe“, din 30 octombrie 1975, pag. 450—453, interpretată ca o posibilă reuşită reminiscenţă autobiografică. ,4) In Publicul şi arta lui Caragiale. “) Ibid. Proza Kisxívál^síícSííík^ h B România literară 11