România literară, iulie-septembrie 1984 (Anul 17, nr. 27-39)
1984-08-16 / nr. 33
CJRICE cultură naţională Începe să existe '“'ca un răspuns complex la anumite necesităţi interne fundamentale. Nu este vorba, aşadar, doar de acele nevoi fireşti ale fiinţei umane de a se exterioriza prin cuvînt, sunet sau imagine. Nu intră in acest caz în joc simplu dar imperioasa dorinţă a individului de a comunica într-un anume fel cu semenii săi datorită unor stări intense de conştiinţă, provocate de atitudinea în faţa morţii sau de profunde sentimente de iubire care presează conştiinţa pentru a fi exteriorizate. Fără îndoială că pe acest plan creaţia artistică populară a deţinut vreme îndelungată un rol deosebit. Nu ştim, desigur, cine sunt acei artişti de geniu care au făcut superbele noastre balade şi doine, ce reprezintă un uriaş depozit de experienţă umană şi o vitalitate creatoare excepţională. Nu putem nici măcar să bănuim că ei ar fi avut orgoliul ca numele lor să intre in istorie, să bată la porţile eternităţii. Dar un lucru este sigur : că aceste „opere anonime“ au rămas şi că ele stau alături de cele mai frumoase creaţii realizate de trubadurii altor ţări, aşa cum stau alături de scrierile unor poeţi erudiţi, trecuţi prin diferite şcoli. Este adevărat că în vremea cînd cultura italiană a intrat în muzeul universal al artei prin operele lui Dante şi Petrarca, iar francezii s-au făcut auziţi prin vocile lirice ale lui Ronsard şi Fr. Villon, noi românii nu aveam nici un poet care să poată fi măcar nominalizat. Istoria a fost multă vreme extrem de vitregă cu acest popor aşezat la răscruce de drumuri, agresat adeseori in fiinţa sa intimă din toate părţile. Şi totuşi în această uimitoare vatră carpato-dunăreană nu a existat niciodată un vid al spiritului. Dimpotrivă, se pare că durerea, presiunea aspră a evenimentelor istorice au potenţat adeseori forţa de creaţie a poporului român. Cînd in secolul al XVII-lea venise pentru o scurtă perioadă ca profesor în Transilvania poetul german Martin Opitz, el a fost de la început profund impresionat de frumuseţea morală a poporului nostru, de arta costumelor populare şi de arhitectura ţărănească. Eli a intuit un anumit specific al „miracolului românesc“ care nu seamănă cu cel grecesc, dar îşi are propria amprentă, relevată de limba care a dăinuit peste timp, în pofida tuturor vitregiilor care au ameninţat-o, în poemul său Zlatna găsim această consemnare : „Şi totuşi limba voastră / prin timp a străbătut ; / e dulce cum e mierea / şi-mi place s-o ascult". Poetul care descoperise superbitatea horei româneşti, etimonul nostru latin, admira poezia noastră populară într-o perioadă cînd învăţaţii nu descoperiseră încă în maniera lui Herder de mai tirziu „glasul popoarelor prin cintece“. „C cintecele voastre / cit de frumoase sunt / întirziu cu plăcere / din drum să le ascult. / Sunt nobile şi limpezi; / chiar muza Perpsichore / vă dăruise versul / şi graţioase hore“. S-ar putea ca aceste versuri să reprezinte una dintre cele mai vechi mărturii despre creaţia noastră populară, exprimată într-o vreme când moda romantică nu impusese încă aed cult general pentru folclor. De fapt, primul certificat de intrare a artei româneşti într-un circuit european l-a reprezentat literatura populară. Şi cînd mult mai tirziu, în rîndurile scriitorilor de la Junimea s-a creat un adevărat curent de traducere a poeziei populare româneşti in limba germană, această frumoasă tentativă era profund justificată. Dar ieşind din spaţiul creaţiei folclorice, trebuie să mărturisim că unii dintre cronicarii şi istoricii români au simţit foarte de timpuriu nevoia să intre într-un dialog cu savanţii din alte ţări. Atunci cînd omul era sub vremuri, cum spunea un cronicar moldovean intuind situaţia tragică a poporului nostru, ameninţat de diferiţi „protectori“ străini, atunci când şcolile erau puţine şi dascălii rari, iar tinerii erau nevoiţi să înveţe pe la alte universităţi din diferite ţări, aceşti Intelectuali reveneau în patrie pentru a sluji nevoile neamului. Şi dacă unii cronicari moldoveni au scris în limba polonă sau în latină, ei intrau în acel dialog european de justificare a fiinţei noastre naţionale dovedind că toţi de la Rîm ne tragem. învăţaţii români de odinioară aveau spiritul deschis spre Europa şi simţeau pulsul lumii chiar şi atunci cînd spiritul bizantin părea să ne incercuiască intr-un corset local destul de strîns. Jurnalul lui Milescu despre călătoria în China stîrnise curiozitatea unor savanţi din diferite ţări. Unele dintre cele mai semnificative opere ale lui D. Cantemir au fost publicate în numeroase limbi, rămînînd multă vreme surse de mare autoritate ştiinţifică. Indiferent unde ar fi studiat cărturarii români din secolele trecute (Bar, Viena, Roma), indiferent de faptul că uneori au trebuit să lucreze în slujba unei adminis t ’ Cultura română pe plan universal fraţii străine (Ion Budai-Deleanu) sau au fost nevoiţi să rămînă o vreme în serviciile unor suzerani din alte ţări (D. Cantemir), scopul operei lor destinate lumii europene răminea acelaşi : afirmarea dreptului de egalitate a românilor cu celelalte popoare, militarea pentru libertate naţională şi demonstrarea unităţii tuturor românilor. Publicate la Buda, Blaj sau în alte părţi, opusurile erudite ale exponenţilor Şcolii ardelene (cele mai semnificative scrise în limba latină) urmăreau să dovedească unor învăţaţi care emiteau teze false despre originea poporului nostru, eu românii sunt o naţie de sorginte romană, iar locul în care au trăit întotdeauna este teritoriul vechii Dacii. R Fi naivi cel ce şi-ar închipui că ast* * fel de cărţi ar fi rămas fără ecou în lumea ştiinţifică, o dovadă elocventă în acest sens fiind şi polemicile pe care le-au declanşat. Aşa cum am precizat în mai multe rînduri, presiunea exterioară a istoriei asupra existenţei poporului nostru a făcut ca istoria să fie ştiinţa care a avut de la început puternice ecouri in exterior. Cum era şi firesc, revoluţia de la 1848 a creat o puternică alianţă spirituală între exponenţii ei, chiar şi în cazurile în care unele principii pe care le apărau căpătau o motivaţie diferită. Faptul că unii dintre revoluţionarii români au fost nevoiţi să rămînă o anumită vreme la Paris a dus la crearea unor raporturi de prietenie şi stimă între emigranţii români de odinioară şi oamenii de cultură din Franţa care apărau aceleaşi idealuri. în acest climat Bălcescu a putut să publice la Paris Questions économiques des Principautés danubiennes (1850), lucrare dedicată lordului Palmerston şi utilizată de Marx în privinţa raporturilor feudale din Ţările Româneşti. Faptul că M. Kogălniceanu a studiat la Berlin, unde exista o dorinţă vădită a profesorilor de culegere a unor informaţii despre poporul român, a dus la îndemnul lui Al. Humboldt ca tinărul student să scrie o succintă schiţă în limba franceză despre evoluţia limbii şi a literaturii române, urmată de acea Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens. Deşi M. Kogălniceanu nu avea atunci mai mult de 20 de ani, aceasta nu l-a împiedicat pe tânărul intelectual animat de puternice sentimente patriotice să realizeze o lucrare de aproape 500 de pagini. De altfel se cuvine să subliniem în mod deosebit că prima generaţie de intelectuali români care s-a bucurat de un prestigiu cu adevărat european a fost cea de la 1848. Ştirea aceasta de solidaritate intelectuală susţinută de un climat revoluţionar a avut o importanţă deosebită pentru evenimentele politice de mai tirziu care au dus la Unirea Principatelor (1859) şi la obţinerea independenţei (1877). Pe plan literar, certificatul de universalitate a culturii române s-a realizat cu cei trei scriitori de geniu care au trăit în aceeaşi vreme : M. Eminescu, I. Creangă şi I.L. Caragiale. Fenomenul acesta artistic poate fi asemănat cu o erupţie vulcanică. Un lung efort de realizări locale este epilogat de intrarea in planul universal fără nici un drept la o replică de altă natură. Desincronizată vreme îndelungată, literatura română intră intr-o competiţie adevărată cu marile valori ale culturii europene. Fenomenul acesta este cea dinţii dovadă plină de elocvenţă a vitalităţii spiritului creator românesc. Ritmul de dezvoltare a creaţiei literare româneşti s-a dovedit a fi uluitor de puternic, iar originalitatea celor trei scriitori care au dat configuraţia unei generaţii s-a observat că este extrem de profundă şi variată. Doar cu cîteva decenii mai înainte de Eminescu, Creangă și Caragiale nici un autor român nu putea să aspire la intrarea sa în muzeul universal al literelor. Eminescu este intr-adevăr ultimul mare poet romantic european. El a revitalizat un curent literar cînd acesta părea aproape epuizat, deschizînd indirect calea spre poezia pură propagată de simbolişti. Opera sa a fost tradusă de timpuriu in cele mai diverse limbi, cercetători cunoscuţi din numeroase ţări consacrîndu-i studii care atestă valoarea sa universală. Cînd Yves Auger, profesorul francez de odinioară de la Cluj, a tradus Amintirile lui Creangă în franceză, iar J. Boutiére i-a consacrat o monografie care face pînă astăzi un act de autoritate in acest domeniu, fiecare a intuit și justificat pe o altă cale valoarea unui povestitor extrem de greu de tălmăcit în altă limbă, dar care delectează pînă astăzi cititorii din ţări cu o viaţă literară foarte diferită. S-a vorbit adeseori de spiritul local al operelor lui Creangă şi Caragiale. Dar in această epocă de dezvoltare a literaturii diferitelor etnii s-a constatat că particularismul specific al unui scriitor bine înţeles constituie unul din elementele fundamentale ale originalităţii sale. Şi cînd Eugen Ionescu îl înfăţişa pe I.L. Caragiale ca un mare precursor al teatrului modern, el intuise exact forţa acestui dramaturg care avea puţini egali in Europa din vremea sa. De fapt, cu generaţia lui Eminescu. Creangă şi Caragiale s-a configurat ipostaza scriitorului naţional cu antenele întinse spre univers. Al. Macedonski scria în română şi în franceză, fiind unul dintre primii teoreticieni ai simbolismului pe plan european. TOAR timpul plin al culturii române s-a realizat pentru prima dată in perioada interbelică. Coexistența in timp a lui Sadoveanu, Rebreanu, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, I. Barbu, la care se pot adăuga încă atitea alte nume ca M. Eliade, E. Lovinescu, G. Călinescu etc. marchează dimensiunile culturii române ajunse la maturitate deplină, adeseori, la o rară strălucire, evidentă pe cele mai variate planuri de dezvoltare. Trecuse vremea complexelor culturale de inferioritate, deși unele suspine se mai făceau auzite in presa epocii. Adevărul este că scriitorii români din acea vreme intraseră într-o fericită competiţie cu confraţii lor din Europa, ca şi de pe alte meridiane ale globului. Modernitatea lui Camil Petrescu şi a Hortensiei Papadat-Bengescu nu era doar sincronă cu vremea lor. Ea reprezenta din anumite puncte de vedere evoluţia prozei de mai tirziu, înfăţişată în ţările cu un vast aparat de publicitate ca tentativă absolut inedită de inovare. Vitalitatea prozei lui Rebreanu şi a povestirilor lui Sadoveanu era de-a dreptul uluitoare. De altfel, aceşti doi mari scriitori au şi beneficiat de o largă receptare în unele ţări europene chiar în timpul vieţii lor. Drumul lui Arghezi, Braga şi Bacovia spre universalitate s-a deschis mai tirziu, în anii de după război. Traduse în numeroase limbi, versurile lor reprezintă o forţă de iradiaţie continuă, atît in franceză şi italiană, cît şi în germană şi neerlandeză. Modificarea gustului literar nu a dus la diminuarea înţelegerii lor. Cînd în anul trecut un cercetător chinez a prezentat ca teză de doctorat o monografie despre opera lui Liviu Rebreanu, faptul mi s-a părut extrem de elocvent pentru înţelegerea unui prozator al pămîntului românesc situat alături de unii scriitori chinezi care au abordat o tematică asemănătoare. Timpul triază însă valorile autentice in mod fericit.Orizontul de aşteptare nu este un concept lansat în lume fără acoperire. Opera lui Panait Istrati a ciştigat pe parcursul vremii tot mai mulţi aderenţi. "PE CAITEA deschisă de aceşti exponenţi ai epocii de aur au pătruns mai departe contemporanii. Proza frustă, brutală, a lui Zaharia Stancu, deschisă spre exotismul local şi spiritual de revoltă al lumii ţărăneşti de odinioară, a găsit audienţă atît în spaţiul francez şi german, cit şi în cel suedez şi japonez. Romanele lui Marin Preda constituie o prezenţă reală in mai multe ţări, şi, totodată, un obiect de studiu. D.R. Popescu şi Ştefan Bănulescu emit pe lungimi de undă ce se interferează cu ale unor scriitori din America Latină. Arta de povestitor a lui Fănuş Neagu i-a fermecat pe olandezi. Romanul psihologico-politic cultivat de A. Buzura şi N. Breban începe să facă o adevărată carieră pe diferite meridiane culturale. Cei care au privit o anumită vreme cu reticenţă fenomenul literar românesc actual pot acum să se convingă că în aceste decenii scriitorii din ţara noastră nu au venit la întîlnirea cu istoria cu miinile goale. Am participat la unele seri de poezie românească organizate la Roma sau la München-Tutzing. Mi-am dat seama că versurile lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu au impresionat un public rafinat, cunoscător al bursei valorilor din poezia mondială. De altfel, însăşi publicarea versurilor acestor scriitori în numeroase limbi atestă vitalitatea şcolii româneşti de poezie, capacitatea sa de penetraţie în lume. In lexicoanele literare şi panoramele generale de cultură numele scriitorilor români au sporit în mod sensibil. Cînd am văzut cărţi româneşti traduse în librăriile din Berlin, Amsterdam, Havana, Moscova, Budapesta, Belgrad şi Paris nu puteam decit să mă bucur. Mi-am spus că în aceste decenii, scriitorii români au intrat pe calea cea mare într-un amplu dialog cu cititorii de pe diferite meridiane ale globului. Romul Munteanu 5 lei „România literară“ - " Sâptâmînat de literatura şi arts editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialişti România , Director GEORGE IVAŞCU REDACŢIA: Bucureşti, Pista Scinteii nr. 1, poarta B2— B3, telefon 17 60 10. ADMINISTRAŢIA: Calea Victoriei 115. Telefon : 50 74 96. ABONAMENTE : 3 luni — 65 lei ; 1 titul — 130 lei ; 1 an — 260 lei. Tiparul : Combinatul Poligrafic „CASA SCINTEII“