România literară, aprilie-iunie 1987 (Anul 20, nr. 14-26)
1987-04-23 / nr. 17
gulescu, C. Rădulescu-Motru, D. Evolceanu, I. S. Floru). Cîţiva prestigioşi oameni de ştiinţă completară în 1900 comitetul : I. Bogian, S. Mehedinţi, Gr. Antipa, V. Babeş, L. Mrazec, D. Onciul, E. Pangratti, I. Paul, Al. Philippide. Ştiinţele omului şi ale naturii trecură însă înaintea beletristicii, şi în primul rînd cele dintîi, cu filosofia şi istoria. Zece ani de-a rîndul (1896—1906), cu un „comitet de proprietate“, de fapt de redactori, revista a fost în realitate redactată de M. Dragomirescu, campionul, o clipă, al luptei contra „criticii ştiinţifice“. In 1907, dizident, înfiinţă periodicul „Convorbiri“ (între 1908—1910, „Convorbiri critice“), cu dulcea iluzie de a fi înlocuit vechea direcţie cu o direcţie nouă, de la egal la egal! Revista „Convorbiri literare“ condusă între anii 1906 şi 1923 de Simion Mehedinţi, între 1923 şi 1940 de Al. Tzigara-Samurcaş şi apoi de germanistul I. E. Torouţiu (1940—1944)*) şi-a trăit declinul, nemaiparticipînd la procesul de viaţă al literaturii. Revista comemoră în 1900 cu un număr special împlinirea vîrstei de 60 de ani a lui Titu Maiorescu. Colaboratorii ei îi consacrară şi un volum omagial cu ocazia pensionării sale, în urma unui incident cu secretarul-general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiei Publice. Alunecarea spre dreapta naţionalistă a ultimei direcţii puse capăt agoniei prelungite a „Convorbirilor literare“ care-şi încheiase pozitivul ciclu de activitate odată cu secolul trecut Şerban Ciocuiescu *) Cf. Dicţionarul Literaturii Române de la origini pină la 1900, Editura Academiei R. S. România, Buc. 1979, pag. 271—274. La 120 de ani de la apariţia primului număr al revistei, momentul „Convorbirilor literare" continuă să fascineze spiritele, rămînînd o prezenţă neîntrerupt strălucitoare şi vie. Această fascinaţie a însoţit de la început „Convorbirile literare“, fiind resimţită în chip direct sau difuz de toţi contemporanii săi, deşi nu puţini au încercat să-i reziste şi să o minimalizeze, în destule cazuri manifestîndu-se şi ca respingere obsesivă. Sporind neîncetat de-a lungul timpului, a luat nu arareori şi forma extremă a unor partizanate şi adversităţi ce au depăşit cîteodată în intensitate chiar şi partizanatele şi adversităţile din epocă , şi s-a concretizat, totodată, într-o aură cvasi-legendară, enigmatică şi simbolică. Este desigur evident că nici o încercare de a se găsi explicaţia acestei atracţii durabile nu are cum să evite cursul capricios al evoluţiei culturale post-convorbiriste. Fiindcă nu e nici o îndoială : datorită şi lui, în bună parte, momentul apariţiei revistei nu a devenit niciodată un pur eveniment istoric, înscris în datele epocii cînd s-a produs, ci a dobîndit, dimpotrivă, o semnificaţie de actualitate mereu reînnoită. Cunoscuta afirmaţie făcută de E. Lovinescu în monografia lui din 1940 despre Maiorescu este perfect valabilă şi pentru „Convorbiri literare“ , ajunge doar să schimbăm numele criticului cu numele revistei : „Soarta lui Maiorescu a fost să rămînă actual şi astăzi şi, din nefericire, încă pentru multă vreme“. Şi totuşi, evocarea diferitelor circumstanţe şi contexte în care momentul „Convorbirilor literare“ a căpătat valoare de reper nu furnizează decît o explicaţie parţială şi, de la un punct, inevitabil exterioară a permanentei actualităţi a revistei. Destinul său este deplin analog cu destinul lui Maiorescu aşa cum, renunţînd la situarea în efemeritate, l-a înfăţişat memorabil E. Lovinescu : „La răspîntiile culturii române veghează ca şi odinioară degetul lui de lumină : pe aici e drumul. Autoritatea i s-a menţinut şi astăzi pentru că pleacă din înseşi izvoarele spirituale fără moarte ale logicei, bunului-simţ, bunului-gust, şi s-a realizat într-o formă pură, fără vîrstă“. La fel se poate spune, fiind tot atît de adevărat, şi despre „Convorbiri literare“. ORICE analogie îşi are însă limitele ei , ceea ce ni se pare — şi este — firesc pentru o personalitate creatoare devine un atribut neobişnuit pentru o instituţie. „Convorbiri literare“ nu se identifică nici cu Maiorescu, nici cu „Junimea“, nici măcar cu propria-i istorie. Cînd ne referim în mod curent la momentul „Convorbiri literare* înţelegem de fapt doar aproximativ primele două decenii din existenţa, altminteri îndelungată şi nu lipsită de perioade penibile, a ilustrei publicaţii. Există, cu alte cuvinte, un secret al „Convorbirilor literare“. E un secret a cărui conştiinţă n-au avut-o, cu siguranţă, nici întemeietorii revistei şi a cărui elucidare deplină nu va fi, probabil, nicicînd posibilă, tot aşa cum, în fond, momentul „Convorbiri literare“ este irepetabil , rezultatul unei foste clipe istorice şi al inspiraţiei unor oameni foarte tineri pe care o şansă unică i-a reunit în jurul acestei reviste vreme de mai puţin de douăzeci de ani. Şi poate că fascinaţia continuă exercitată de „Convorbiri literare“ provine tocmai dintr-o convergenţă neverosimilă, dintr-o aglomerare incredibilă de factori favorizanţi. Ştim, astăzi, cu toată tentaţia de a desluşi programe, intenţii, strategii, cit de mult s-a datorat întâmplării, cîte ezitări şi cîte incertitudini au existat. Proiectul înfiinţării unei publicaţii a „Junimii“ a fost amînat de cîteva ori; cînd, în sfîrşit, s-a ajuns la o decizie, denumirea i-a fost aleasă pentru simplul motiv că era cea mai neutrală din cele propuse ; numirea lui Iacob Negruzzi ca redactor nu avea alt argument decît că el găsise numele revistei ; chiar descoperirea lui Eminescu are un aspect întîmplător, tânărul poet trimiţîndu-şi prima poezie la „Convorbiri literare“ prin poştă şi răspunzîndu-i-se, la „Corespondenţă“, că „se va publica cit mai curînd“. Se nasc oare miturile numai din fapte anodine ? ! Ceea ce, dintr-o perspectivă ulterioară, apare ca perfect coerent şi organizat nu se înfăţişează la început decît ca hazard pur.DIN mulţimea datelor şi a detaliilor uneori anecdotice ale istoriei „Convorbirilor literare“ se configurează totuşi o serie impresionantă de factori şi de elemente de natură să asigure succesul şi răsunetul unei reviste. Ceea ce uimeşte este de fapt acumularea lor sincronizată ; nimic nu dă impresia de întîmplător, iar abundenţa resurselor de izbîndă se transformă ea însăşi într-o calitate extrem de preţioasă. Revista, mai întîi, apărea pe un teren gol ; în publicistica vremii nu exista nimic asemănător. Cum observă un istoric atent al epocii culturale de atunci, ea „nu intra mai cu nimeni în competiţie“ (Z. Ornea) . „Convorbiri literare“ nu avea în momentul apariţiei, altfel spus, nici o concurenţă valabilă. Dar — şi acesta e al doilea factor de reuşită — nu se mulţumea să răspundă pasiv aşteptărilor ; dimpotrivă, şi în primul rînd prin articolul-program şi prin studiul critic despre poezia română la 1867, ambele datorate lui Maiorescu, noua publicaţie adopta o atitudine ofensivă, deschis critică, faţă de mişcarea literară şi culturală a momentului, acuzată de confuzie, diletantism, decădere şi sterilitate. Urmează, în aceeaşi ordine a elementelor favorizante, tonul profund distonant într-o epocă dominată stilistic fie de retorica avîntată, bombastică şi învălmăşită a luptelor politice, fie de greoaia exprimare în lungi perioade confuze a „tradiţionaliştilor“ de şcoală ardeleană, tonul „Convorbirilor literare“, al lui Maiosescu mai ales, este limpede, înalt expresiv, de o perfectă proprietate a termenilor, măsurat şi competent, fixat într-o inalterabilă demnitate. Nu poate fi trecută cu vederea nici tinereţea colaboratorilor revistei , la data infi- întării „Convorbirilor literare“ sau la data cînd încep să scrie în paginile sale, aproape nici unul dintre cei care vor deveni mari nume ale culturii naţionale nu era trecut de 30 de ani: Ma- ,iorescu — 27, Eminescu — 20, Slavici — 23, Caragiale — 27, Iacob Negruzzi — 25, A.D. Xenopol — 21, Vasile Conta — 30. Doar Creangă debutează în „Convorbiri“ la 38 de ani ! în sfîrșit, pentru a încheia o enumerare ce poate fi încă prelungită, revista nu era strict literară : se ocupa, şi o făcea sistematic, de istorie, de filosofie, de folclor, de filologie, publica traduceri. Fiecare în parte dintre aceste elemente putea să devină o garanţie a succesului ; spre norocul literaturii şi al culturii române, s-a petrecut atunci, între 1867 şi 1885, o veritabilă convergenţă a aştrilor. , DREPT revista marilor clasici a intrat „Convorbiri literare“ în istoria culturii şi a literaturii române : aici au fost descoperiţi şi consacraţi Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă, Maiorescu, Vasile Conta, A. D. Xenopol. Schimbînd cu totul înfăţişarea genurilor şi a disciplinelor pe care le-au reprezentat, ei au imprimat un alt curs evoluţiei noastre culturale şi literare, cursul pe care, de atunci, nimeni nu l-a mai putut părăsi fără a pune în pericol însăşi existenţa spiritualităţii naţionale. Pentru ei toţi „Convorbiri literare“ a fost mai mult decît o revistă în jurul căreia s-au adunat şi mai mult decît o instituţie care le-a făcut posibilă afirmarea, înnobilîndu-se totodată cu prestigiul de a-i fi atras, descoperit şi impus. A fost, poate mai mult decît orice, un spaţiu spiritual, un loc ideal de reunire şi de manifestare a energiilor creatoare şi intelectuale existente latent în alcătuirea istorică a momentului. Ce şi cit datorăm „Convorbirilor literare" ştim astăzi prea bine , cum ar fi arătat cultura şi literatura română în absenţa marelui, extraordinarului moment al „Convorbirilor literare“ aproape că ne temem să ne imaginăm, pentru a nu deştepta acele impulsuri obscure cărora, în urmă cu 120 de ani, un grup de tineri optimişti, încrezători în destinul lor şi al poporului căruia îi aparţineau, le-au opus, biruitori, luminile spiritului şi ale intelectualităţii. La temeliile culturii şi literaturii române moderne se află victoria lor, victoria revistei marilor clasici. Mircea Iorgulescu Revista marilor clasici Membrii asociaţiei ..Junimea* Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creanga, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Vasile Conta CONVORBIRI LITERAR * 2 > C » > Va»î.n :■*> IIP® '"f'ţ/■{,~''7-a/"", ÜALE CARNAVALULUI »tISMŞUE ■ : i*W4 T ’Afyh 'AAÎM\y iSMM.'i'XáfX'Z. Â/X Hfr &*' #■ y : i'A VJOlVUxfppA v ' M&HWZ, Vit* «x <w,"' I ' . /.'/ v.ţ'vmvt, ■''i A'./,*' A A A ; west* : wz % ywifa'' **: " fWmt•■X v > , ■ ACTUL «M*- «o *#4 'a y#' iu % avalului de I. L. Caragiale în „Convorbiri literare" rvr. 1 fi 2 din 1885 România literară 13