România literară, aprilie-iunie 1987 (Anul 20, nr. 14-26)

1987-04-23 / nr. 17

gulescu, C. Rădulescu-Motru, D. Evol­­ceanu, I. S. Floru). Cîţiva prestigioşi oameni de ştiinţă completară în 1900 comitetul : I. Bogian, S. Mehedinţi, Gr. Antipa, V. Babeş, L. Mrazec, D. Onciul, E. Pangratti, I. Paul, Al. Philippide. Ştiinţele omului şi ale naturii trecură însă înaintea beletris­ticii,­­ şi în primul rînd cele dintîi, cu filosofia şi istoria. Zece ani de-a rîn­­dul (1896—1906), cu un „comitet de proprietate“, de fapt de redactori, re­vista a fost în realitate redactată de M. Dragomirescu, campionul, o clipă, al luptei contra „criticii ştiinţifice“. In 1907, dizident, înfiinţă periodicul „Con­vorbiri“ (între 1908—1910, „Convorbiri critice“), cu dulcea iluzie de a fi înlo­cuit vechea direcţie cu o direcţie nouă, de la egal la egal! Revista „Convorbiri literare“ condu­să între anii 1906 şi 1923 de Simion Mehedinţi, între 1923 şi 1940 de Al. Tzigara-Samurcaş şi apoi de ger­manistul I. E. Torouţiu (1940—1944)*) şi-a trăit declinul, nemaiparticipînd la procesul de viaţă al literaturii. Revista comemoră în 1900 cu un nu­măr special împlinirea vîrstei de 60 de ani a lui Titu Maiorescu. Colaboratorii ei îi consacrară şi un volum omagial cu ocazia pensionării sale, în urma unui incident cu secretarul-general al Ministerului Cultelor şi Instrucţiei Publice. Alunecarea spre dreapta naţionalistă a ultimei direcţii puse capăt agoniei prelungite a „Convorbirilor literare“ care-şi încheiase pozitivul ciclu de ac­tivitate odată cu secolul trecut Şerban Ciocuiescu *) Cf. Dicţionarul Literaturii Române de la origini pină la 1900, Editura Aca­demiei R. S. România, Buc. 1979, pag. 271—274. L­a 120 de ani de la apariţia pri­mului număr al revistei, mo­mentul „Convorbirilor literare" continuă să fascineze spiritele, rămînînd o prezenţă neîntrerupt strălu­citoare şi vie. Această fascinaţie a însoţit de la în­ceput „Convorbirile literare“, fiind re­simţită în chip direct sau difuz de toţi contemporanii săi, deşi nu puţini au încercat să-i reziste şi să o minimalize­ze, în destule cazuri manifestîndu-se şi ca respingere obsesivă. Sporind ne­încetat de-a lungul timpului, a luat nu arareori şi forma extremă a unor par­­tizanate şi adversităţi ce au depăşit cîteodată în intensitate chiar şi parti­­zanatele şi adversităţile din epocă , şi s-a concretizat, totodată, într-o aură cvasi-legendară, enigmatică şi simbo­lică. Este desigur evident că nici o încer­care de a se găsi explicaţia acestei a­­tracţii durabile nu are cum să evite cursul capricios al evoluţiei culturale post-convorbiriste. Fiindcă nu e nici o îndoială : datorită şi lui, în bună parte, momentul apariţiei revistei nu a deve­nit niciodată un pur eveniment istoric, înscris în datele epocii cînd s-a produs, ci a dobîndit, dimpotrivă, o semnifica­ţie de actualitate mereu reînnoită. Cu­noscuta afirmaţie făcută de E. Lovines­­cu în monografia lui din 1940 despre Maiorescu este perfect valabilă şi pen­tru „Convorbiri literare“ , ajunge doar să schimbăm numele criticului cu nu­mele revistei : „Soarta lui Maiorescu a fost să rămînă actual şi astăzi şi, din nefericire, încă pentru multă vreme“. Şi totuşi, evocarea diferitelor circum­stanţe şi contexte în care momentul „Convorbirilor literare“ a căpătat va­loare de reper nu furnizează decît o explicaţie parţială şi, de la un punct, inevitabil exterioară a permanentei ac­tualităţi a revistei. Destinul său este de­plin analog cu destinul lui Maiorescu aşa cum, renunţînd la situarea în efe­­meritate, l-a înfăţişat memorabil E. Lo­­vinescu : „La răspîntiile culturii române veghează ca şi odinioară degetul lui de lumină : pe aici e drumul. Autoritatea i s-a menţinut şi astăzi pentru că plea­că din înseşi izvoarele spirituale fără moarte ale logicei, bunului-simţ, bunu­­lui-gust, şi s-a realizat într-o formă pură, fără vîrstă“. La fel se poate spu­ne, fiind tot atît de adevărat, şi despre „Convorbiri literare“. ORICE analogie îşi are însă limitele ei , ceea ce ni se pare — şi este — firesc pentru o personalitate creatoare devine un atribut neobişnuit pentru o instituţie. „Convorbiri literare“ nu se identifică nici cu Maiorescu, nici cu „Junimea“, nici măcar cu propria-i is­torie. Cînd ne referim în mod curent la momentul „Convorbiri literare* înţe­legem de fapt doar aproximativ primele două decenii din existenţa, altminteri îndelungată şi nu lipsită de perioade penibile, a ilustrei publicaţii. Există, cu alte cuvinte, un secret al „Convorbirilor literare“. E un secret a cărui conştiinţă n-au avut-o, cu sigu­ranţă, nici întemeietorii revistei şi a cărui elucidare deplină nu va fi, pro­babil, nicicînd posibilă, tot aşa cum, în fond, momentul „Convorbiri literare“ este irepetabil , rezultatul unei foste clipe istorice şi al inspiraţiei unor oa­meni foarte tineri pe care o şansă uni­că i-a reunit în jurul acestei reviste vreme de mai puţin de douăzeci de ani. Şi poate că fascinaţia continuă exer­citată de „Convorbiri literare“ provine tocmai dintr-o convergenţă neverosimi­lă, dintr-o aglomerare incredibilă de factori favorizanţi. Ştim, astăzi, cu toată tentaţia de a desluşi programe, intenţii, strategii, cit de mult s-a dato­rat întâmplării, cîte ezitări şi cîte in­certitudini au existat. Proiectul înfiin­ţării unei publicaţii a „Junimii“ a fost amînat de cîteva ori; cînd, în sfîrşit, s-a ajuns la o decizie, denumirea i-a fost aleasă pentru simplul motiv că era cea mai neutrală din cele propuse ; nu­mirea lui Iacob Negruzzi ca redactor nu avea alt argument decît că el gă­sise numele revistei ; chiar descoperi­rea lui Eminescu are un aspect întîm­­plător, tânărul poet trimiţîndu-şi prima poezie la „Convorbiri literare“ prin poştă şi răspunzîndu-i-se, la „Cores­pondenţă“, că „se va publica cit mai curînd“. Se nasc oare miturile numai din fapte anodine ? ! Ceea ce, dintr-o perspectivă ulterioară, apare ca per­fect coerent şi organizat nu se înfăţi­şează la început decît ca hazard pur.D­IN mulţimea datelor şi a detaliilor uneori anecdotice ale istoriei „Convor­birilor literare“ se configurează totuşi o serie impresionantă de factori şi de elemente de natură să asigure succesul şi răsunetul unei reviste. Ceea ce ui­meşte este de fapt acumularea lor sin­cronizată ; nimic nu dă impresia de întîmplător, iar abundenţa resurselor de izbîndă se transformă ea însăşi în­tr-o calitate extrem de preţioasă. Revista, mai întîi, apărea pe un te­ren gol ; în publicistica vremii nu exista nimic asemănător. Cum observă un is­toric atent al epocii culturale de atunci, ea „nu intra mai cu nimeni în compe­tiţie“ (Z. Ornea) . „Convorbiri literare“ nu avea în momentul apariţiei, altfel spus, nici o concurenţă valabilă. Dar — şi acesta e al doilea factor de reuşită — nu se mulţumea să răspundă pasiv aşteptărilor ; dimpotrivă, şi în primul rînd prin articolul-program şi prin stu­diul critic despre poezia română la 1867, ambele datorate lui Maiorescu, noua publicaţie adopta o atitudine o­­fensivă, deschis critică, faţă de miş­carea literară şi culturală a momentu­lui, acuzată de confuzie, diletantism, decădere şi sterilitate. Urmează, în ace­eaşi ordine a elementelor favorizante, tonul­­ profund distonant într-o epocă dominată stilistic fie de retorica avîn­­tată, bombastică şi învălmăşită a lup­telor politice, fie de greoaia exprimare în lungi perioade confuze a „tradiţio­naliştilor“ de şcoală ardeleană, tonul „Convorbirilor literare“, al lui Maio­­s­­escu mai ales, este limpede, înalt ex­presiv, de o perfectă proprietate a ter­menilor, măsurat şi competent, fixat într-o inalterabilă demnitate. Nu poate fi trecută cu vederea nici tinereţea­­ colaboratorilor revistei , la data infi-­­ întării „Convorbirilor literare“ sau la data cînd încep să scrie în paginile sale,­­ aproape nici unul dintre cei care vor deveni mari nume ale culturii naţio­nale nu era trecut de 30 de ani: Ma- ,­iorescu — 27, Eminescu — 20, Slavici — 23, Caragiale — 27, Iacob Negruzzi — 25, A.D. Xenopol — 21, Vasile Con­ta — 30. Doar Creangă debutează în „Convorbiri“ la 38 de ani ! în sfîrșit, pentru a încheia o enumerare ce poate fi încă prelungită, revista nu era strict literară : se ocupa, şi o făcea sistema­tic, de istorie, de filosofie, de folclor, de filologie, publica traduceri. Fiecare în parte dintre aceste ele­mente putea să devină o garanţie a succesului ; spre norocul literaturii şi al culturii române, s-a petrecut atunci, între 1867 şi 1885, o veritabilă conver­genţă a aştrilor. , DREPT revista marilor clasici a in­trat „Convorbiri literare“ în istoria cul­turii şi a literaturii române : aici au fost descoperiţi şi consacraţi Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă, Maiorescu, Vasile Conta, A. D. Xenopol. Schimbînd cu totul înfăţişarea genurilor şi a dis­ciplinelor pe care le-au reprezentat, ei au imprimat un alt curs evoluţiei noas­tre culturale şi literare, cursul pe care, de atunci, nimeni nu l-a mai putut părăsi fără a pune în pericol însăşi existenţa spiritualităţii naţionale. Pen­tru ei toţi „Convorbiri literare“ a fost mai mult decît o revistă în jurul căreia s-au adunat şi mai mult decît o insti­tuţie care le-a făcut posibilă afirmarea, înnobilîndu-se totodată cu prestigiul de a-i fi atras, descoperit şi impus. A fost, poate mai mult decît orice, un spaţiu spiritual, un loc ideal de reunire şi de manifestare a energiilor creatoa­re şi intelectuale existente latent în al­cătuirea istorică a momentului. Ce şi cit datorăm „Convorbirilor literare" ştim astăzi prea bine , cum ar fi ară­tat cultura şi literatura română în ab­senţa marelui, extraordinarului mo­ment al „Convorbirilor literare“ aproa­pe că ne temem să ne imaginăm, pentru a nu deştepta acele impulsuri obscure cărora, în urmă cu 120 de ani, un grup de tineri optimişti, încrezători în des­tinul lor şi al poporului căruia îi apar­ţineau, le-au opus, biruitori, luminile spiritului şi ale intelectualităţii. La temeliile culturii şi literaturii ro­mâne moderne se află victoria lor, vic­toria revistei marilor clasici. Mircea Iorgulescu Revista marilor clasici Membrii asociaţiei ..Junimea* Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creanga, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Vasile Conta CONVORBIRI LITERAR * 2 > C » > Va»î.n :■*> IIP® '"f'ţ/■{,~''7-a/"", ÜALE CARNAVALULUI »tISMŞUE ■ : i*W4 T ’Afyh 'AAÎM\y iSMM.'i'XáfX'Z. Â/X Hfr &*' #■ y : i'A VJOlVUxfppA v ' M&HWZ, Vit* «x <w,"' I ' . /.'/ v.ţ'vmvt, ■''i A'./,*' A A A ; west* : wz % ywifa'' **: " fWmt­•■X v > , ■ ACTUL «M*- «o *#4 'a y#' iu % avalului de I. L. Caragiale în „Convorbiri literare" rvr. 1 fi 2 din 1885 România literară 13

Next