România literară, iulie-septembrie 1992 (Anul 25, nr. 20-30)

1992-08-19 / nr. 24

ISTORII ALE LITERATURII ROMÂNE D­UPĂ ce teoreticienii Oporazului au studiat cu fineţe efectele canonizării asupra mişcării diacronice a literaturii, vreme de aproape o jumătate de veac procesul ca atare n-a mai stîrnit nelinişti speculative, deşi dincolo de el se camuflează strategii subtile. Literatura este un spaţiu al tensiunii şi al decalajului între o serie de funcţii şi de scopuri reale - strîns legate de mijloacele limitative cu care se lucrează - şi o altă serie de explicaţii , de alibiuri, pe scurt, de motivaţii - oferite publicului, drept răspuns la o virtuală întrebare de ce? Regizarea unei justificări este tributul suprem datorat de literatură cititorului ei, oricare ar fi el. Prin urmare,, deşi raţiunea ultimă a literaturii rămîne imanentă, raportul strict funcţional dintre scopuri şi mijloace capătă pentru public, înfăţişarea unei explicaţii relaţioniste, pri invocarea un­ etalon (model sau canon). In anii *80, reactualizarea, în special peste ocean, a dezbaterii canonice, în condicile cunoscute (adică prin deschiderea progresivă a interesului iniţial, strict educativ al problemei către sfera socio-politicului), reactualizarea, deci, a dezbaterii a condus spre disocieri salutare şi spre introducerea unor nuanţe noi în discuţie. Se vede acum mult mai bine că procesul de canonizare poate fi conceput la trei nivele esenţiale de referinţă. Mai întîi, cel didactic, unde opţiunile şi criteriile de selecţie canonică se traduc într-un curriculum, nominalizînd pe autorii demni, la un moment dat, să fie obiect de studiu. La un al doilea nivel de generalitate, nu se mai pune problema selecţiei într-o programă, ci mai curînd aceea a locului unui text sau autor în istoria unei literaturi. în fine, la al treilea nivel, (larg cultural), opţiunile canonice din celelalte planuri primesc şi o semnificaţie suplimentară, socio­l politică. în ce mă priveşte, mă voi opri a cel de-al doilea palier, comparînd trei formule de canonizare, dincolo de care se desluşesc raţiuni strategico­­tactice distincte. Istoria literaturii române de la origini pini în prezent, de C. Călinescu, Istoria literaturii române a lui I. Negoiţescu şi Istoria critică a literaturii române, de N. Manolescu. Istoria ... lui Călinescu trădează, de la început, o optică recuperatoare, canonizînd zone mărginaşe ale scrisului, în scopul strategic de a compensa proiectiv absenţa unei tradiţii solide a literaturii române . Sub presiunea acestei necesităţi demonstrative, istoricul literar se dedă unor manevre de perspectivă. Aşa cum pune punctul pe­­ Mircea Martin, într­­o carte fundamentală, la Călinescu sinteza proiectivă porneşte de la un reper axiomatic de stabilitate - perioada marilor autori“ veritabil rezervor de standarde valorice şi de etaloane formale, în condiţiile date, linearitatea cronologică e supusă unor presiuni deviante. în prima parte a istoriei , s-o numim pre-clasică - autorul nu se interesează, cum ne-am fi aşteptat, de chinurile parluriente în care precedenţa a produs pe clasici. Ci, invers, de felul în care, presupunînd pe Eminescu, pe Creangă, pe Caragiale, pe Slavici etc. drept telos, antecesorii se constituie prin ei. Călinescu justifică literar compunerile cronicarilor, epica în versuri a lui Budai-Deleanu sau poezia Văcăreştilor, dovedindu-le existenţa în amalgamul sincretic al culturalului. Prin proiecţie interpretantă, regimul unui întreg segment de istorie literară este trecut în plan deziderativ şi i se imprimă un sens transcendent, în acest sens anume Eminescu, de pildă, îşi „naşte” predecesorii­­ pe Pralea, Văcărescu, Sihleanu şi ceilalţi (cunoscuţi din Lepturariu, omagiaţi demonstrativ în Strategii de Epigonii), în reţeta lui Călinescu, tradiţia devine reductibilă la un urmaş pe care, practic, nu-l produce, dar îl presupune ca necunoscută a ecuaţiei sale, ridicîndu-l la rangul de necesitate, de constantă, de canon. Dacă în amonte de clasici perspectiva contra­zice cronologia, în aval de ei, Călinescu urmăreşte firul timpului, dinspre Eminescu, Creangă sau Caragiale, către Barbu, Sadoveanu, Arghezi sau proza citadină a veacului nostru. Exagerînd puţin în beneficiul demonstraţiei, se poate spune că în sinteza călinesciană dinamica timpului istorico-literar urmează principiile calendarului creştin: structurii cronologice i se suprapune una calitativă, care o reinterpretează şi o valorizează simbolic. Privită astfel, relaţia dintre tradiţie şi, respectiv, modernitate în literatura română îşi revelează o ambiguitate fecundă, de acelaşi tip cu raportul alunecos, de substanţă hermeneutică, contractat de Vechiul şi respectiv de Noul Testament, cele două părţi ale Bibliei - modelul modelelor sau „Marele Cod.” Dacă privim dinspre început spre sfirşit, dinspre trecut spre viitor, tradiţia rămîne o latenţă şi - de ce nu? - o utopie. Schimbînd perspectiva şi trecînd la celălalt capăt, cum procedează Călinescu, vedem că segmentul ulterior (literatura clasică şi cea modernă) se repercutează retroactiv asupra celui anterior, revelîndu-1, scoţîndu-i din latenţă semnificaţii profunde. într-o astfel de operaţie de canonizare, în mod automat nivelul uzual de lucru devine autorul, sau „figura spiritului creator“. Termenul de „figură” trebuie înţeles în sens etimologic: scriitorii literaturii române întruchipează opţiunile canonice ale lui G. Călinescu, dînd naştere unei veritabile mitologii culturale. în acelaşi spirit, autori din perioada ante­­clasică - cronicarii, Anton Pann, Dinicu Golescu, Heliade Rădulescu ş.a. îşi revelează vocaţii profetice (în sensul strict biblic) şi dobîndesc valoare de relaţie, prin ceea ce anunţă simbolic. Iată, deci, că în Istoria ... lui G. Călinescu procesul de canonizare păstrează, într-un sens anume, memoria originilor sale teologice. Dacă dorim o confirmare, o descoperim şi la nivelul retoricii, nu doar în planul concepţiei. Caracterul autoritar, pe alocuri de-a dreptul dogmatic, al ierarhiei canonice întemeiate de autorul Istoriei ..., rimează perfect cu „dicţiunea ideilor“, emise în mod curent pe un ton misionar, în perioada postbelică, I. Negoiţescu şi N. Manolescu pornesc de la întreprinderea lui G. Călinescu, luîndu-şi, demonstrativ, distanţe - altele - faţă de ea. STORIA literaturii române , din care I. Negoiţescu a publicat recent întîiul volum, se dedă cu aplicaţie unei operaţii ample de deconstruire. Standardele călinesciene sunt, metodic, întoarse cu susul în jos. Rolul de criteriu jucat la G. Călinescu de clasici este uzurpat, la I. Negoiţescu, de modernitate şi de modelele sale „sincrone”­­ în sensul lovinescian, semnat, al vocabulei. Călinescu miza pe cartea continuităţii şi uza de tactica genului proxim. La Negoiţescu accentul cade decis pe momente de seisme şi de dislocări tectonice, apte să producă înnoiri de peisaj literar. Dinamica teleologică, din istoria lui Călinescu se păstrează, după ce în p­realabil i se schimbă direcţia, căci Ion Negoiţescu deambalează de la trecutul, relativ recent şi arbitrar instituit ca atare, spre un prezent de care îl despart abia două secole, în marş forţat, vijelios şi pieptiş. Echilibrul savant întreţinut de Călinescu între vechi şi nou se pierde, o dată cu valoarea de cumpănă simbolică a clasicilor. La Ion Creangă, de pildă, nu statutul său de exponent (asupra căruia Călinescu insistase emfatic) reţine atenţia ci, dimpotrivă, înclinaţiile sale excentrice. „Creangă - susţine istoricul - nu este un clasic, ci un original, un outsider , potrivit pentru gusturile bizare formate prin cultură şi blazate, care singure sunt în stare a-l preţui în chiar sensul voit de dînsul“. După ce criteriul călinescian este astfel invocat şi demonetizat, I. Negoiţescu se refugiază în spatele unui etalon elitist, descalificînd unul dintre reperele esenţiale în canonizare: şcoala: „Faptul că românii îl învaţă încă de copii în şcoli, deşi prin întreaga lui lu­ptă el se refuză naivilor, constituie o anormalitate pedagogică, o bizarerie ce se explică prin sărăcia de tradiţie.” Alinierea cu standardele formale contemporane - căci Eminescu e preţuit în raport­­de etalonul romantic al timpului său, Sadoveanu judecat după reperele prozei naturaliste, iar Rebreanu în funcţie de normele romanului burghez şi citadin consacrat - mută accentul de la personalitatea creatoare, autorul care interesa pe Călinescu, spre opera sa, unde un anume Zeitgeist se exprimă într-un patent formal. Folosesc cu intenţie cuvîntul patent , stabilind astfel şi un sistem de referinţă mai mult sau mai puţin metaforic pentru întreprinderea lui I. Negoiţescu. Căci în istoria sa literară, mecanismul de canonizare aminteşte de regulamentele unui oficiu de brevete şi invenţii. Operele literaturii române sunt patentate în conformitate cu standardele internaţionale în uz ale vremii,adică cu o serie de normative de structură şi de tehnică fără echivoc exprimate. „Marea schimbare în literatura noastră postbelică o aduce modernismul în primul rînd în proză, căci poezia, datorită simbolismului de dinainte de război, îşi crease deja premisele, dar calitatea spectaculară şi diferenţierea excepţională a poeţilor români dintre cele două războaie vor produce cu precădere impresia de noutate majoră. Proza de acum însă (. ... ) axată pe motive urbane şi analitic intelectuală, este într-adevăr nouă, neavînd echivalenţe antebelice. Ea trebuie să corespundă epocii în care se impuneau Proust şi Joyce, Gide şi Musil, între Delavrancea şi Camil Petrescu, între Calistrat Hogaş şi M. Blecher, nici o punte, nici o continuitate. Iar această proză suferă puternic influenţa mentalităţii şi stilului criticii noastre noi, evoluată şi la curent cu modelul în care se scria critică la Nouvelle Revue Franţaise sau la Commerce ...”) De aici decurg o serie de consecinţe, afectînd, ca şi la Călinescu, concepţia canonizării ca şi retorica ei. Noul sistem de referinţă în care se lucrează presupune automat o veritabilă secularizare a termenilor cu care opera Călinescu. Sfinţii canonici - ■JCminescu, Sadoveanu, Caragiale sau Creangă - îşi pierd aureola şi dimensiunile mitice, devenind simpli profesionişti ai literaturii. Tacticii integratoare călinesciene îi ia locul un reducţionism intransigent. Etalonate acum exclusiv în funcţie de gradul în care se dovedesc bune conducătoare de noutate, opere ca Ion de Rebreanu, Alexandru Lăpuşneanu de Negruzzi sau Ciocoii vechi şi noi de Filimon îşi pierd standardele de exemplaritate. Spectaculoasă este excluderea întregii producţii (literare) anterioare anului de graţie 1800. Ceva din mecanicismul triumfal al erei tehnologice - fetişizînd ideea de progres - există în retorica v laicizată a acestei istorii. Intr-un pasaj ca cel următor, se vede clar deosebirea între­­ autorii „locomotivă”, care tractează garnitura literaturii şi, respectiv, autorii - „vagon”, care pur şi simplu se lasă remarcaţi de primii: „Subminînd neoromantismul atît de în vază atunci (iniţiat de Eminescu, a cărui faţă platonică era încă necunoscută) şi care mai trage literele secolului cel nou înapoi - simbolismul avea să ocrotească, sub aripa lui înnoitoare, şi primele manifestări ale expresionismului românesc, ca un fapt necesar şi deloc întîmplător, fiindcă se afla mai puţin poate sub influenţa d­irectă a literaturii şi artei occidentale î­n complexul acesta de împletiri stilistice, Macedonski, autor al unor Flori sacre (1912) - atît de parnasiene încă domină scena artelor cu parfumurile lui de roze, decantate S­arcă de un Des Esseintes de la m­ăre (el frecventa cu stăruinţă Parisul, aspirînd de aici la o deşartă glorie mondială), îl urmau în D. Anghel, mortificat şi el de parfumele florilor de grădină, dar prieten al neoromanticilor, a căror ambianţă nu-l deranja, ba dimpotrivă, un Şt. Petică, istovit - şi prin cultura lui modernă formidabilă - de miasmele «decadente», precum şi fanfaronul simbolist Minulescu, a cărui idee de a compune «romanţe» - chiar şi «pentru mai târziu» - dezvăluie inerţii neoromantice... “ După cum se vede, G. Călinescu şi Ion Negoiţescu sînt animaţi de ambiţii comparabile ca intensitate, dar diferite ca orientare. Istoria primului urmăreşte să acopere, prin orice mijloace, petele albe de pe harta literaturii române, în ale cărei state de funcţiuni nu se îngăduie locuri vacante. Procesul de canonizare devine, în acest context, o pîrghie a stabilirii identităţii literaturii române, prin selectarea autorilor reprezentativi. Dacă G. Călinescu identifică, Ion Negoiţescu omologhează. J 4 România literară

Next