România literară, iulie-septembrie 1992 (Anul 25, nr. 20-30)
1992-07-28 / nr. 21
Gala tinerilor actori de la Costineşti Spre o nouă identitate Gala tinerilor ACTORI de la Costineşti a sărbătorit un jubileu, cea de a X-a ediţie. Prilej pentru această manifestare, iniţiată de Compania de Turism pentru Tineret ce a ocupat un loc privilegiat în ansamblul mişcării teatrale naţionale, să-şi revigoreze forma uşor fracturată după decembrie ‘89, să recupereze din entuziasmul ediţiilor precedente. Gala s-a desfăşurat în acest an “Sub pălăria lui Caragiale”. Pentru a da coerenţă şi elocvenţă artistică propunerilor concurenţilor, s-a impus ca probă obligatorie prezentarea unui fragment din opera dramaturgului. De asemenea, pentru a creşte gradul de spectaculozitate şi a atrage un public cît mai numeros, s-a organizat o “Săptămînă a spectacolelor pentru tineret”. Ca să se sporească concurenţa, sponsorul Technical Transaction International a acordat în premieră un Mare premiu - o bursă în străinătate. Această strategie a avut aspecte favorabile dar şi unele rezultate încă neconcludente. Privind palmaresul, evoluţiile din concurs sau din afara lui, apreciem ca o reuşită faptul că actuala ediţie a afirmat un grup de tineri actori, cu o rezervă de talent remarcabilă ce îi va propulsa cu siguranţă printre numele de rezonanţă ale scenei româneşti. S-au detaşat în mod deosebit absolvenţii Academiei de Teatru şi Film din Bucureşti care s-au impus prin capacitatea de a aborda o diversitate de stiluri de joc, prin mobilitate spirituală, în Gaiţele de Kiriţescu, în lectura regizorală a conf.univ. Florin Zamfirescu, tinerii interpreţi construiesc reliefat măşti în registrul grotesc. Liliana Pană (Marele premiu, Premiul I) portretizează admirabil în Aneta Duduleanu. Uscată, terifiantă, monstruoasă, ea demonstrează o forţă apreciabilă în a face compoziţie, în aceeaşi montare o prezenţă scenică viguroasă, cuceritoare prin dezinvoltură, naturaleţe şi siguranţă este Cristina Buburuz (Premiul special şi Placheta Oraşului Bucureşti). Sorin Cociş caracterizează viu, dînd pregnanţă unor trăiri contradictorii în roluri diferite în piesa lui Kiriţescu dar şi în Şantaj de L.Razumovskaia de la Teatrul “Nottara”. în această din urmă reprezentaţie a convins şi febrilitatea destructivă, uşor demonică a lui Cristian Şofron (Menţiune). Aceşti interpreţi, fapt revelabil, sunt deja membrii unor trupe importante bucureştene: Teatrul Mic, Bulandra, Nottara. La această ediţie s-a evidenţiat şi o participare omogenă, mai solidă artistic, a şcolii de teatru din Basarabia. Lecţia de Eugen Ionescu de la Teatrul “Mihai Eminescu” din Chişinău a stîrnit interes în viziunea incisivă a prof. Victor Ciutac şi a elevilor săi Maia Tănase, Liliana Văluţă, Sandu Decuseară. Statuară, sensibilă, Veronica Grigoraş de la Studioul de film din Chişinău a avut patos şi nobleţe în Mira din Meşterul Manole de Lucian Blaga. Încîntător, plin de haz a fost cuplul Anatol Burlacu şi Petre Hadîrcă, istorisindu-ne să dămult mai di dămult de Caragiale (Premiul III). Tema obligatorie de concurs nu a fost slujită însă cu aceeaşi relevanţă de toţi invitaţii, în unele recitaluri individuale “actualizarea” lui Caragiale a funcţionat creator. Astfel, Armand Calotă de la Naţionalul din Timişoara a compus cu inventivitate un delirant Caţavencu al zilelor noastre (Premiul III). Acelaşi personaj a fost întruchipat de Caragiale însuşi în varianta lui Ionuţ Antonie de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploieşti, un interpret pe nedrept omis din palmares. Viorica Vatamanu, asist, la Academia de Teatru şi Film, a evoluat cu un insolit discurs despre dragoste, asociind monologul Vetei cu pasaje din Vechiul şi Noul Testament (Menţiune). Pentru alţi concurenţi, Caragiale a fost o alegere întîmplătoare, o întîlnire nereprezentativă, efortul de citire şi de combinaţie cu alte fragmente fiind exterior şi conjunctural. Acest fapt regretabil a afectat expresivitatea unor interpreţi: actorii Manuela Hărăbor de la Teatrul Naţional din Timişoara, Orodel Olaru de la Teatrul “Mihai Eminescu” din Botoşani, studenţii Vitalie Bichir şi Radu Mateiescu de la Iaşi, Daniela Diaconescu de la Tîrgu Mureş. La această ediţie, o impresie generală a fost că recitalul individual s-a transformat într-o cenuşăreasă, fiind surclasat de spectacole. Pe afiş au mai figurat: reprezentaţia brăileană O seară la Union ce a onorat în bună măsură emblema Galei. A murit moartea, măi de la Teatrul “Masca” condus de Mihai Mălaimare, o originală experienţă a teatrului gestual; Trădarea de Harold Pinter în direcţia de scenă a Nicoletei Toia, un prilej de recital pentru actorii de prestigiu ai Naţionalului ieşean Violeta Popescu, Sergiu Tudose, Emil Coşeru, Tache, Ianche şi Cadîr de Victor Ion Popa, în regia lui Grigore Gonţa, un regal actoricesc al unor monştri sacri ai scenei ca Radu Beligan, Dem. Rădulescu, Ion Lucian, Mihai Fotino, comedia Teatrului Urmuz Jaguar Party de Dinu Grigorescu, în regia lui Mircea Marin, jucată în condiţii improprii; Creanga de aur de la Academia de Teatru din Chişinău, o prezenţă inoportună sub raport artistic. COLOCVIUL final polemic, cu puncte de vedere contradictorii, a adus în dezbatere profilul întîlnirii şi strategia ei de viitor. Am reţinut cîteva sugestii: împărţirea în concurs pe secţiuni; anul acesta din lipsa unui număr reprezentativ de participanţi în spectacole, juriul (Mihai Mălaimare - preşedinte, dramaturgul Ioan Groşan, criticii Olivia Şireanu, Sebastian Ahad Popa, consilier Cornelia Alecu şi director Sanda Brânză - din partea organizatorilor) a fost obligat să facă o apreciere valorică globală, fapt ce a stîrnit şi unele nedumeriri. Alte propuneri constructive au fost: amenajarea din timp a unor spaţii de joc mai adecvate, internaţionalizarea Galei. în dezbaterea tuturor acestor aspecte şi-au adus contribuţia: Ion Caramitru, preşedinte UNITER, criticul Valentin Silvestru, Gheorghe Bejan, directorul Companiei de Turism pentru Tineret, regizorul Cristian Hadji Culea, director general în Ministerul Culturii, criticii Doina Modola, Ion Cocora, Mircea Ghiţulescu, Valentin Taşcu, actorii Mircea Diaconu, Mihai Mălaimare, Armand Calotă. • Concluzia generală, dincolo de diferenţele de opinii, a fost că îmbogăţită şi diversificată această originală manifestare culturală, organizată de Ministerul Culturii, Ministerul Tineretului şi Sportului, Compania de Turism pentru Tineret trebuie continuată. Ea este o importantă şansă de lansare şi afirmare nu numai pentru arta tînără, dar şi pentru teatrul românesc. Ludmila Patlanjoglu ,01TIA/sTl COMENTATORII teatrului ionescian au revelat existența unei “estetici onirice” în modalitatea dramaturgului de a concepe realizarea spectacolului. Rolul regizorului ar fi deci acela de a restitui operei ceea ce a pierdut pe drumul de la vis la manuscris. La patruzeci de ani de la crearea ei, montarea aniversară a piesei Scaunele pe scena Teatrului Mic în regia lui Dragoş Galgoţiu ne oferă imaginea unei asemenea tentative, fără îndoială dificile, însă neexplorate integral. Dificultatea reprezentării textelor ionesciene nu provine numai din densitatea lor filosofică, ci şi din faptul că autorul este dublat de un remarcabil regizor ce notează cu o extremă minuţie în didascalii întreaga evoluţie a elementelor paraverbale. Situaţia sa este specială cu atît mai mult cu cît nu se mulţumeşte doar a oferi sugestii, ci reclamă foarte energic respectarea lor: “Aceste indicaţii scenice trebuie respectate în aceeaşi măsură ca textul, ele sunt necesare, ele sunt suficiente”. Evident că supunerea totală la o asemenea “tiranie” auctorială ar conduce inevitabil spre o unică montare, suprimîndu-se astfel orice efort regizoral, însă a minimaliza oferta simbolurilor scenice propuse de dramaturg, fără a o înlocui cu o viziune cel puţin la fel de densă, nu poate duce decît la trădarea textului. Spectacolul de la Teatrul Mic se găseşte undeva la jumătatea drumului între o montare “clasică” ionesciană, şi o perspectivă personală a regizorului Dragoş Galgoţiu. Scena, de dimensiuni reduse, este micşorată şi mai mult atît prin dispunerea laterală a panourilor ce reprezintă zidurile turnului, dar şi prin suspendarea din plafon a pescăruşilor ce sugerează existenţa întinderii nesfîrşite de apă ce-i separă pe cei doi bătrîni de restul lumii. Prin această organizare a spaţiului scenic (scenografia este semnată de Lavinia Drişcu şi Valentin Călinescu) se cîştigă numai parţial sugestia claustrării, pierzîndu-se însă expresivitatea oferită de circularitatea spaţiului şi multitudinea uşilor, aşa cum precizează iniţial textul. Pe de altă parte,a păstra pe toată durata piesei pescăruşii suspendaţi deasupra scenei pentru o singură metaforă vizuală (e adevărat, poate cea mai frumoasă a spectacolului) pare puţin surprinzător, dacă nu chiar inoportun. Rămînînd la analiza obiectelor scenice, remarcăm ignorarea uneia dintre dimensiunile fundamentale ale universului dramatic ionescian: proliferarea aberantă a obiectelor. Acumularea ceştilor în victimele datoriei, creşterea necontenită a ciupercilor în Amedeu..., aglomerarea ouălor în Viitorul e în ouă sunt semne ale unui rău, ale unei maladii interioare personajelor, de care e contaminat şi spaţiul. Acelaşi rol îl are aici şi multiplicarea scaunelor, iar cînd aceasta se rezumă la un număr nesemnificativ de obiecte, jocul interpreţilor nu poate suplini dubla absenţă - cea firească, al personajelor invitaţi, dar şi pe cea nefirească - a scaunelor. Un cuplu de tineri actori - Dinu Manolache şi Rodica Negrea - evoluează corect în cele două roluri principale. Dinu Manolache construieşte momente de autentică valoare emoţională, însă ansamblul jocului său nu păstrează nivelul tensional la aceeaşi intensitate. înn cazul interpretei Rodica Negrea, fragmentele în care reuşeşte să intuiască esenţa personajului sunt mai puţin numeroase, ea nereuşind să iradieze asupra Bătrînului acea forţă aproape hipnotică prin care îi transmite ideea fixă a mesajului. De asemenea, prelungirea aproape continuă a vocalelor duce la crearea unei melodii verbale monotone şi, de multe ori, neexpresive. De altfel, spectacolul, în ansamblul său, se caracterizează prin alternarea unor momente bine concepute şi interpretate, cu fragmente în care tempo-ul scade simţitor. Finalul aduce în scenă - într-o posibilă lectură regizorală - în locul oratorului mut şi imbecil, un personaj mai degrabă viclean, interpretat de Nicolae Dinică, ce nu se străduieşte cîtuşi de puţin să transmită mesajul către umanitate, grăbindu-se să culeagă aplauzele marilor absenţi. Reconstituirea regizorală a drumului invers, de la manuscris către vis, se concretizează în cazul recentei montări a piesei Scaunele într-un spectacol inteligent, cu momente atent construite, dar care suferă poate de o prea mare luciditate în detrimentul oniricului. Anca Platcu De la manuscris către vis 16 România literară