România literară, aprilie-iunie 1995 (Anul 28, nr. 12-25)

1995-05-03 / nr. 17

T li M ai întîlnim, nu o dată, opinia că marii clasici ai perioadei de la Junimea au fost trei: Eminescu, Caragiale, Creangă. Această opinie e o prejudecată dăunătoare vecină cu o gravă eroare de apreciere. Celor trei mari li se alătură, firesc şi drept, Slavici, incontestabil un mare prozator, preţuit, pentru asta, mult la Junimea. Mare nuvelist (celebrele Popa Tanda, Gura satului, Budulea Taichii şi Scormon au fost citite unele la Junimea şi publicate în Convorbiri literare, la care se cuvin adăugate celebrele Moara cu noroc şi Pădureanca) şi romancier, prin Mara, o efectivă bijuterie româ­nească. Și e probabil ca prozele sale, adunate în 1881 în volumul Novele din popor, să fi constituit argumentul teoretic pentru dez­voltările lui Maiorescu din 1882 (Literatura română și străinătatea) privind realismul poporan, relevat prin trăsături­­specifice naţionale care să surprindă tipologia ţăranu­lui şi a claselor de jos. Poveştile sale (Floriţa din codru, Zîna zorilor, Limir împărat, Spaima zmeilor), citite, unele, la Junimea şi publicate în Convorbiri, amin­tesc de Creangă, relevînd şi o modalitate caracteristică. S-a încercat şi în romane de amplitu­dine, sociale şi istorice (Din două lumi, Din bătrîni, Cel din urmă armaş, Din păcat în păcat), plate şi inconcludente, ca şi teatrul său (Gáspár Graţiani, Bogdan Vodă etc.). Dar prin lucrările sale de căpătîi, Slavici este unul dintre marii noştri prozatori, piatră de hotar nu numai în literatura arde­leană. Har de memorialist n-a avut (în 1924, în prefaţa la Lumea prin care am trecut a mărturisit chiar că nu intenţionează să sporească literatu­ra română “cu aşa-zise memorii). Şi, totuşi, la vîrsta senectuţii (după 70 de ani) scrie trei lucrări memo­rialistice - închisorile mele (1921), Amintiri (1924), Lumea prin care am trecut (scrisă în ultimul an de viaţă şi apărută postum, în 1930). Amintirile şi Lumea prin care am trecut apar acum, însoţite de cîteva articole rămase în periodice, într-o bună ediţie în colecţia “Biblioteca pentru toţi” a Editurii Minerva, alcătuită de editorul prin excelenţă al operei lui Slavici, dl. Constantin Mohanu. E, această ediţie, un bun prilej pentru a discuta despre Slavici, viaţa sa agitată în ciuda cumpătării şi a temperanţei sale supravegheate şi despre rostul evocărilor sale. Lipsite, cum spuneam, de har memorialistic, cărţile sale intrînd în acest despărţămînt nu se constituie în ceea ce se numeşte literatură de tip subiectiv tocmai datorită absenţei totale a valorilor expresive. Dar aşa pedestre cum sunt, dau seama despre viaţa sau procesul formaţiei unui mare scriitor, oferind şi infor­maţii, uneori utile, despre mari pri­eteni ai săi din tinereţe (Eminescu, Caragiale, Creangă, apoi Coşbuc). Interesante sunt, negreşit, mărturi­sirile sale despre copilărie şi ado­lescenţa ardeleană. Se născuse în 1848, în Şiria, mare comună majoritar românească, de lîngă Arad. Aici, în Şiria, comună bogată de podgoreni, a absolvit şcoala primară. Notabil e mediul acesta bănăţean, poliglot şi cos­mopolit, în care fiecare naţionali­tate (români, sîrbi, maghiari, şvabi, evrei) îşi ştia păstra tradiţiile, obi­ceiurile şi limba. Scriitorul a mai apucat vremea cînd, în comună şi chiar la Arad sau Oradea, în şcoală se preda în limba română iar actele notariale şi cele din instanţele judecătoreşti erau, de asemenea, redactate în româneşte. Ba chiar în Şiria erau două primării, una românească şi alta maghiară. De­­abia mai tîrziu, după înfăptuirea dualismului, autorităţile maghiare întreprind măsuri abile pentru eliminarea limbii române din administraţie şi justiţie, scriitorul asistînd revoltat (ca secretar de primărie sau ajutor de avocat) la acest proces de deznaţionalizare. Liceul l-a urmat la Arad şi Timişoara,­­studiile universitare la Budapesta şi Viena, însuşindu-şi, şi cu ajutorul lui Eminescu, (vom reveni, mai încolo, la acest episod) o frumoasă cultură. A renunţat la avocatură în favoarea carierei didactice, pentru care avea chemare, consacrîndu-i ani mulţi la şcoli din Bucureşti. A devenit, datorită lui Eminescu, scriitor şi junimist, debutînd în Convorbiri literare încă în 1871. E chiar, o vreme, bursier al Junimii pentru continuarea studiilor la Viena, în aprilie 1874, după numirea sa ca ministru, Maiorescu îi scrie o vestită scrisoare (Slavici o repro­duce) prin care îi solicită să se sta­bilească în vechiul regat, unde îi va găsi o utilă întrebuinţare ca pro­fesor sau inspector şcolar. Scriitorul a urmat îndemnul con­ducătorului Junimii, a plecat la Iaşi, apoi la Bucureşti, a primit funcţiunea de secretar al Comisiei de redactare a documentelor Hurmuzaki, a fost redactor la Timpul (1877-1880), dar nu dă ascultare sfatului primit de la Maiorescu, încă din 1875, de a-şi da doctoratul în ştiinţele de stat. Va rămîne profesor şi gazetar. Din 1884 pînă în 1890 e­­ cam împotri­va junimismului politic - redactor la Tribuna, stabilindu-se la Sibiu pentru vreo şapte ani, unde se şi recăsătoreşte. Revenit la Bucureşti, îşi reia profesiunea de dascăl, e scriitor cunoscut şi preţuit, Maiorescu, deşi supărat pentru episodul Tribunei (o gazetă, totuşi, filoliberală), neretrăgîndu-i stima. E co-director, în 1894, la revista Vatra, (ceilalţi doi directori sînt Caragiale şi Coşbuc), aici publi­­cînd romanul Mara. Nu lipsesc, din biografia sa, complicaţiile regretabile. în 1914 acceptă con­ducerea ziarului Ziua, care duce, în anii neutralităţii, o campanie favorabilă Puterilor Centrale. Mai grav e că, rămînînd în Bucureştiul Ocupat de nemţi, devine redactor la Gazeta Bucureştilor, ziar de ori­entare germană, instalîrndu-se în postura de trădător. E, pentru asta, arestat în ianuarie 1919, implicat într-un proces al gazetarilor cola­boraţionişti, condamnat şi, apoi, achitat. E de neînţeles cum arde­leanul Slavici, atît de bun cunoscător al luptei politice a românilor transilvăneni, să fi comis o astfel de eroare potrivnică intereselor ardelenilor. Oricum şi oricît a încercat să se explice, taina impardonabilei erori rămîne greu de justificat. Ultimii ani de viaţă i-au fost trişti, urgisit fiind pentru ati­tudinea din timpul războiului. Moare, în 1925, la 77 de ani, obosit, tracasat, bolnav şi însingu­rat. Generaţia sa de scriitori se stinsese de mult. Slavici îl cunoscuse, în 1869, pe Eminescu la Viena. Au devenit prieteni, poetul fiind acela care l-a îndemnat să scrie, corijîndu-i chiar primele producţii, redactate otova în “sirieneasca” lui. Are meritul de a fi intuit superioritatea poetului, solida-i zestre culturală, înţelegîn­­du-i valoarea imensă a poeziei. L-a evocat pe Eminescu adesea. Aş reproduce un pasaj despre imagi­nea de tinereţe a poetului, aşa cum i s-a înfăţişat lui Slavici în 1869: “Un tînăr oacheş, cu faţa curată şi rasă peste tot, cu un lung “clăbăt” bănăţenesc peste pletele negre, cu ochi mărunţi şi visători şi totdeau­na cu un zîmbet batjocoritor pe buze; un albanez - îmi ziceam - poate chiar un persian... Îl văd, parcă, şi acum uitîndu-se din cînd în cînd speriat și scos din răbdare la mine. Om de o veselie copi­lărească, el rîdea cu toată inima, îneît ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. în clipa următoare se-n­­crunta însă, se strîmba ori își înto­­cea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-1 irita, muzica de cele mai multe ori îl supăra, şuierătura-1 făcea să se cutremure, orişice scîrţîitură-l scotea din sărite... Niciodată nu l-am văzut plîngînd şi nu cred că era în stare să plîngă iar cu înduioşare numai despre muma lui l-am auzit vorbind”. Relatări, care au fost reţinute de biografii marelui poet, se fac despre episoadele Serbării de la Putna (1871), despre atmosfera din redacţia Timpului, despre traiul dezordonat al poetului, despre perioada cînd l-a găzduit în casa din strada Amzei, despre îmbol­năvirea poetului. Neadevărate s-au dovedit a fi, datorită cercetărilor întreprinse, informaţiile privind continuarea studiilor, liceale ale lui Eminescu la Sibiu (unde ar fi absolvit clasa a treia gimnazială), Beiuş. Aici Slavici ori inventează, ori memoria îl înşală, ori o fi avut false informaţii chiar de la poet. Avem ştiri (în antologia lui Elie Dăianu din 1914) numai despre episodul blăjean al lui Eminescu din vara sau toamna lui 1866, pen­tru a da examene în particular. Un memorialist de atunci (Iacob Onea) a relatat eşecul poetului la examenul de elină. Călinescu a crezut în această mărturie şi i-a făcut loc în celebra sa Viaţa lui M. Eminescu. Episoadele şcolare Sibiu, Beiuş, evocate de Slavici, nu s-au confirmat. Şi nici popasul lui Eminescu prin Timişoara. Menţionabile sunt intervenţiile publicistice ale lui Slavici în care polemizează, cu rezultate notabile, cu Hasdeu, Panu sau Vlahuţă în opiniile lor despre Eminescu, restabilind adevărul. E o dovadă că marea sa admiraţie pentru poet nu s-a tocit cu trecerea anilor. Tabelul cronologic alcătuit de dl. Constantin Mohanu e bun, dez­voltat cît e necesar, demonstrînd perfecta cunoaştere a vieţii proza­torului. Să semnalez, totuşi, o eroare. Revista Contemporanul (1881) nu a apărut, cum se spune, la Bucureşti ci la Iaşi. Evocările lui Slavici Ioan Slavici, Amintiri. Lumea prin care am trecut. Ediţie şi tabel crono­logic de Constantin Mohanu. Colecţia “Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva, 1994 — România literară­­ ■

Next