România literară, iulie-septembrie 2001 (Anul 34, nr. 26-38)
2001-09-19 / nr. 37
D CRONICA EDIŢIILOR Integrala Slavici m ACĂ mă gîndesc bine, e evident că generaţia mea de istorici literari şi cea dinainte şi-a făcut pe deplin datoria. S-au publicat ediţii încheiate din opera scriitorilor români fundamentali (chiar dacâ unele viciate în aparatul critic de sociologism sau, uneori, cu textul ei timpâvit), s-au scris exegeze monografice şi studii de sinteza solide, chiar studii de istoria ideilor, încît de vreo zece ani încoace ele servesc ca termen de referinţa şi se tot reeditează texte (ediţii) exclusiv din materia lor. Bune iniţiative au avut Academia Româna care publica, la Editura Univers Enciclopedic, excelente ediţii (tip Pleiade), avînd la origine ediţiile scoase la Editura Minerva, cu un aparat critic minimal. De curînd, Editura Naţional, condusă excelent de d-na Violeta Borzea, a inaugurat colecţia “Opere ale literaturii române”, în care au apărut o ediţie integrala Mateiu I. Caragiale, sub îngrijirea d-lui Barbu Cioculescu, şi, relativ recent, o ediţie cuprinzînd integrala operei lui Slavici sub îngrijirea d-lui D. Vatamaniuc. Dacă ediţiile de la Univers Enciclopedic cuprind, selectiv, numai ramura creaţiei unui scriitor, acestea, de la Editura Naţional, îşi propun sa ne restituie întreaga creaţie a scriitorului. Aşa se întîmpla cu opera lui Slavici, în care se publica, în şapte volume masive şi elegante, pe hîrtie biblia şi în caseta (într-o cutie), tot ceea ce a scris prozatorul ardelean, inclusiv romanele postbelice Cel din urmă armaş, Din păcat în păcat, cele patru piese de teatru, naraţiunile istorice Din bătrîni, Ciorbei, scrieri cam născute moarte. Despre Cel din urmă armaş, Călinescu, fireşte în Istoria literaturii, scrisese ca “romanul întreg, tratat epistolar, parte narativ, n-are nici o şira a spinării... Intr-un cuvînt, romanul este, chiar din punctul acesta de vedere al scheletului epic, cu desâvîrşire putred”. Şi avea, negreşit, dreptate. Dar daca aceasta colecţie e călăuzită de ideea că opera scriitorului trebuie restituita în întregime, era inevitabil ca şi aceste scrieri sa se afle, aici, la locul lor. Dl. Vatamaniuc şi-a remaniat, bine, aparatul critic al ediţiei pe care o reeditează acum, renunţînd la secţiunea variante întrucît, stăruie d-sa, scrierile lui Slavici n-au, de fapt, variante pentru câ lipsesc manuscrisele, renunţînd chiar şi la segmentul receptare critică şi a diminuat mult în dimensiune studiul introductiv. I-a adăugat, în schimb, o cronologie iar al Vll-lea volum al ediţiei e constituit dintr-un dicţionar monografic de opere literare şi dicţionar de personaje fructificînd lucrările editorului, fireşte anterioare, cu caracter bio-bibliografic din 1968, 1970 şi 1973. în acest fel, observ, latura interpretativă a operei cedează locul bio-bibliografiei, specialitate a d-lui D. Vatamaniuc. Ceea ce nu este tocmai ideal într-o ediţie critica de o asemenea amploare. Dar editorul a ştiut să-şi impună punctul de vedere, transformînd aparatul critic al ediţiei într-o cronologie şi bio-bibliografie, ceea ce, îndrăznesc să cred, nu e tocmai indicat. Dar sâ ne ocupam de opera lui Slavici. Acesta, ca și Creanga, e o descoperire a lui Eminescu. Ba poate câ în cazul lui Slavici meritul e şi mai mare decît în cel al lui Creangă. Viitorul prozator moldovean avea, într-un fel, legătura cu scrisul, chiar artistic, prin preocupările sale didactice şi de autor de manuale, pe cînd Slavici era, la sfîrşitul anului 1869, cînd l-a cunoscut Eminescu la Viena, înstrăinat aproape, cum va mărturisi apoi. Poetul i-a relevat valorile culturii româneşti, punîndu-i efectiv condeiul în mînâ. Nu voi spune că descoperirea a fost egală în valoare şi importanţă cu aceea realizată prin Creangă. Dar s-a demonstrat a fi o descoperire de seamă. Slavici nu este, se ştie, un creator de înălţimea celor trei mari contemporani ai săi (Eminescu, Caragiale, Creangă). Dar se situează, cu siguranţă, în imediata lor succesiune, în capitolul despre Junimea din lucrarea colectivă Istoria literaturii române moderne Tudor Vianu, integrîndu-l pe Slavici în paragraful “mari creatori”, nota că iniţiativa sa “are nevoie de justificări” pentru că lipsa seducţiei verbale şi imaginative, limba săracă evidenţiază ca “după faimosul banchet al lui Eminescu, al lui Caragiale, al lui Creangă, Slavici ne invita la un ospăţ mai sărac”. Socotea totuşi că, dupâ această ierarhizare obiectivă, Slavici - pentru multiplele însuşiri ale operei sale - merită sâ fie aşezat în acelaşi mare capitol, chiar dacâ spre sfîrşit. Aceasta nu înseamnă o diminuare a operei lui Slavici ci o dreaptă preţuire a unei arte adevărate care a izbutit sâ ne impună posterităţii, disociind capodoperele de multele (prea multele) scrieri de tot felul. Ceea ce l-a cucerit pe Eminescu la Slavici a fost, cu siguranţă (ca mai tîrziu la Creangă), întruchiparea purităţii sufletului ţărănesc. Viitorul prozator era o inepuizabilă comoară de literatura populara a cărei autenticitate nu se alterase prin adstraturi prelucrătoare. Apoi firea aşezată a lui Slavici, gîndirea sa cumpânită, de descendent al micilor comunităţi rurale nu putea decît să atragă simpatia poetului care descoperea cu bucurie un tînâr ardelean la care lumea poveştilor şi cea a vieţii trăite se integrau într-o armonie fireasca. Urmăreau, apoi, la Viena, aceleaşi cursuri (comune, unele, celor două facultăţi Drept şi Filosofie, pe care le frecventau Slavici şi, respectiv, Eminescu), şi au descoperit, audiindu-i pe Lorenz von Stein, Ihering sau pe Zimmerman, puncte de vedere înrudite, cînd nu erau chiar aceleaşi. Fără îndoiala, Eminescu, tînâr cu lecturi temeinice şi o gîndire profundă a călăuzit, cu delicateţe, formaţia intelectuală a noului său prieten. Erau adepţii unui conservatism luminat, care nu excludea progresia, ci o presupunea şi considerau ca postulat axiomatic ţărănimea ca fundament al civilizaţiei româneşti. Opiniile lor erau, aşadar, apropiate de ale junimismului, cu precizarea că Slavici, ca şi Eminescu, exprimau năzuinţele ţărănimii răzeşeşti şi nu ale boierimii. Cu năzuinţele acestor doua clase sociale se întîlneau în ostilitatea faţă de înnoirile capitaliste, se ştie. Poetul, descoperindu-i darurile, l-a îndemnat să scrie. L-a recomandat prin Negruzzi, Junimii şi, în primul număr din 1871, a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birou. în acelaşi an, la acelaşi îndemn, elaborează întinsele Studii asupra maghiarilor, care apar în paisprezece numere ale revistei junimiste. Devenise membru îndrăgit al Junimii şi cu bursa acordată de societate (apoi cu alta acordată de Maiorescu ca ministru) şi-a putut continua studiile juridice, fără a izbuti să-şi obţină atestatul de absolvire, nemulţumindu-l - ca şi Eminescu - pe conducătorul Junimii. După un scurt episod ieşean, se stabileşte la Bucureşti devenind, spre sfîrşitul lui ianuarie 1877, redactor la Timpul, unde, din noiembrie, i se alătură şi Eminescu, ei fiind, de fapt, realizatorii ziarului conservator (la care, din 1878, a lucrat şi Caragiale), deşi, din ianuarie 1878, conducătorii partidului numesc pe I.A. Zizin Cantacuzino redactor şef. Junimiştii au găsit în creaţia lui Slavici o expresie a literaturii poporale dorita şi cultivata de ei. Fata de birău (care mai avea şi meritul de a ironiza pedantismul cărturăresc şi etimologismul latinizant), şi, apoi, masiv, basmele şi poveştile folclorice, le verifica, desigur, aprecierea dintîi. Cînd Convorbirile sau Timpul încep sâ-i publice şi nuvelele (în 1875 Popa Tanda, extraordinara Scormon, Acui aţă, în 1876 şi 1877 La crucea din sat, O viaţă pierdută, Gura satului in 1879, Budulea Taichii în 1880 etc.), junimiştii, deşi sesizează evoluţia artei scriitorului, considera ca opinia lor iniţială se verifică deplin. Mediul recreat şi modalitatea continuă sâ fie ale unui creator de poveşti săteşti, ale acelor Dorfgeschichte mult cultivate de literatura germană. Iar conducătorii Junimii considerau câ pînâ a ajunge la etapa literaturii artistice culte (îa care, totuşi, Slavici ajunsese deplin) e necesara punerea temeliilor. Şi ce alta temelie mai solidă putea fi în acest domeniu decît creaţia populară de orice fel. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că junimiştii ar fi minimalizat arta lui Slavici. Dimpotrivă, i-au acordat, prin cei chemaţi sâ se rostească, preţuirea cuvenită. Pentru Maiorescu, tipul acesta de literatură cu adevărat poporană, adică ţărănească, era nu numai demn de mare stimă, dar chiar singur potrivit pentru momentul respectiv din ciclul evolutiv românesc, pentru câ oferă material ideal pentru o artă specifică şi reprezentativă. Nu scria Maiorescu în 1882 “de aceea susţinem acum noi, subiectul propriu al romanului este viaţa specific naţională şi persoanele principale trebuie sâ fie tipurile unei clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos”? Iar nuvelele lui Slavici, unele, efectiv extraordinare estetic, (două dintre ele şi o poveste au intrat şi în sumarul antologiei în limba germană alcătuită de Mite Kremnitz), alături de cele ale lui N. Gane şi I. Negruzzi “înfăţişează... figuri tipice din popor”, fiind deci consonante “cu un întreg curent al gustului estetic în Europa, curent pe care noi îl credem foarte sânâtos şi în urma căruia romanurile ţărăneşti şi descrierile tipice au ajuns sâ fie preţuite de literaturi, de novelişti”. Arta lui Slavici, ca şi a celorlalţi care creau o astfel de literatură poporana, era deci preţuită pentru ca “părăsind oarba imitare a concepţiunilor străine, s-au inspirat din viaţa proprie a poporului lor şi ne-au înfăţişat ceea ce este, ceea ce gîndeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firei lui etnice”. Şi sâ nu se uite ca aceste aprecieri formulate de Maiorescu (în vestitul studiu Literatura română şi străinătatea) se produc la numai un an dupâ apariţia, în 1881, a primului volum (Novele din popor) din nuvelistica mare a lui Slavici. Era prima apariţie artistică importantă în volum a lui Slavici. Iar autorul, ca şi Maiorescu, avea conştiinţa că opera sa are, în esenţa, caracter poporan. De aici şi titlul volumului. Incontestabil (citatele de mai sus o dovedesc), Ioan Slavici este creatorul acestui realism ţărănesc în modalitatea căruia a crezut Maiorescu, ca o formulă ideală pentru nuvelistica vremii. S-a spus nu o dată câ fără Eminescu poate câ Maiorescu nu ar fi lansat (în 1871) direcţia nouă. Prin analogie, aş spune câ fără nuvelele lui Slavici de pînă în 1881, criticul Junimii nu şi-ar fi putut anunţa a sa teorie a romanului poporan cu aplicare la mediul literar românesc. Cu lesieticele nuvele ale lui Gane, cu schiţele lui Iacob Negruzzi din Copii după natură (care nu erau deloc poporane) nu se putea argumenta o teorie estetică de o asemenea importanţă în epocă. Existau, e adevărat, poveştile lui Creangă (din 1875 Moş Nichifor coţcariul şi, din 1881, primele două părţi din Amintiri din copilărie). Din păcate, Maiorescu nu a avut conştiinţa înaltei valori a artei lui Creangă, nedeosebind-o mult de folclorul de aleasă condiţie. Aşa se întîmpla că în sumarul celor doua antologii în limba germana nu figurează vreo piesă a lui Creangă. Piesele de rezistenţa ale celor doua antologii le furnizase producţia lui Slavici din care s-au tradus patru nuvele extraordinare (Crucea din sat şi Popa Tanda, apoi Gura satului şi Budulea Taichii şi povestea Doi feţi cu stea în frunte. (Gane şi Negruzzi erau şi ei prezenţi cu patru şi, respectiv, trei bucăţi iar Odobescu cu Mihnea vodă cel rău). După prima parte a studiului maiorescian apărut în Convorbiri, Eminescu publică în Timpul (28 martie 1882) o recenzie pătrunzătoare la volumul lui Slavici în care recunoaşte, şi el, existenţa unui curent valid, producător de “literatură sănătoasă” pentru câ eroii “au fondul sufletesc al poporului, gîndesc la fel” Ioan Slavici, Opere, 7 volume. Studiu introductiv şi cronologie de D. Vatamaniuc. Editura Naţional, Colecţia “Opere ale literaturii române”, 2001. Nr. 37 • 19-25 septembrie 2001 România literară 9