România literară, aprilie-iunie 2004 (Anul 37, nr. 13-25)
2004-05-12 / nr. 18
Spirit erudit, înzestrat cu un discernământ critic acut şi un gust rafinat, fără să teoretizeze prea mult, Valeriu Cristea observă că literatura reprezintă o imagine a celor două tipuri fundamentale de spaţiu: deschis şi închis. De-a lungul istoriei, a avut loc o dublă mişcare, un fel de corsi e incorsi, am adăuga noi. Omul a simţit dintotdeauna „chemarea necunoscutului, nevoia de a ieşi la larg, pe de o parte, ispita replierii, urgenţa adăpostirii, pe de alta". între aceste două sentimente cardinale se desfăşoară întreaga epopee a umanităţii. Aşa, ca o propoziţie anticipatoare, îşi punctează autorul de pe acum foarte laboriosul demers critic. Spaţiul deschis a făcut din om „regele naturii". Când este înfrânt, umilit, el „întoarce spatele spaţiului deschis, uşa spaţiului închis de protecţie se deschide spre a-l primi." Orice mare literatură - ni se spune - creează un raport între cele două tipuri. Potopul lui Noe, de exemplu, - şi ne aflăm doar la începutul exemplelor care curg în avalanşă - conferă pregnanţă acestui raport. Cele două tipuri „formează axul în jurul căruia se rotesc marile epopei şi romane." O astfel de abordare ne oferă o nouă cheie de lectură, un nou instrument critic: „Din perspectiva raporturilor în care intră cele două spaţii... putem «descifra» mai bine unele motive, modele sau mode literare". Acelaşi criteriu devine indispensabil în interpretarea unor scriitori, ca EAPoe, unde spaţiul este ambiguu, ne facilitează o mai clară înţelegere a unor genuri (specii) sau etape. De pildă, „epopeea medievală, romanul cavaleresc sau literatura de călătorie lucrează cu mari spaţii deschise. Drama sentimentală burgheză şi romanul secolului XVIII descoperă spaţiul domestic." Autorul stabileşte tipuri şi subtipuri ale spaţiului, remarcă numeroasele sale semnificaţii şi marea lor diversitate de forme, diferenţialele acestuia, cum le numeşte. Valeriu Cristea a citit cărţile unei imense biblioteci, notând impresii de lectură extrem de interesante, nu o dată profunde. Lungile citate alcătuiesc o admirabilă antologie de texte. Ea constituie suportul material al meditaţiilor, comentariilor şi analizelor, cel mai adesea exemplare. Ţinta este mereu valoarea şi originalitatea operei. Pornind de la tipul de spaţiu, criticul aruncă dintr-odată un puternic fascicol de lumină asupra miezului cel mai intim al poeziei sau al romanului. Spiritul său pătrunzător descoperă mii de nuanţe ale sufletului uman şi faţete până atunci neştiute, oricum rămase în umbra ale operei. Atât de bogată în exemple, din care extrage multitudinea de semnificaţii şi sensuri, cartea lui Valeriu Cristea nu se relevă ca o veritabilă enciclopedie a „spaţiului literar." Şi acum să-l urmărim pe autor, cât vom fi în stare, prin această nemărginită „pădure de simboluri." El se întoarce încăodată la scrierile biblice (Vechiul Testament), în care află un spaţiu complet descoperit, lipsit în mod dramatic de orice putinţă de adăpostire, ca în capitolul consacrat lui Cain, ucigaşul fratelui său Abel. Înfăţişînd fuga evreilor în Egipt, criticul distinge câteva spaţii: al privirii, al călăuzirii, al nutriţiei miraculoase. în timp, se arată uluit de grandiosul, imensitatea spaţiului copleşitor, terifiant, la Pascal, colosal prin spectacolul migraţiei siderale, căpătând zeci de forme, la Eminescu. Spaţiul deschis generează totodată solitudinea omului (Cehov), dar şi extazurio\s\.o\ Război şi pace). Toate acestea nu sunt simple enunţuri, ele degajă semnificaţii psihologice, menite să adâncească o dată mai mult individualitatea unor situaţii sau a unor personaje (Ex. Pierre Bezuhov), în sprijinul temei sale, care se va dovedi atât de productivă, criticul traversează cu degajare istoria mai tuturor literaturilor europene şi nord-americane. Astfel, ni se semnalează, generos, o mare varietate de „spaţii deschise": al inocenţei (Melville), al pietăţii (Rabelais), al „feeriei de o magică frumuseţe" (Tolstoi), al salvării şi al irealităţii (Dostoievski), dar şi al „secătuirii sufleteşti, al deşertăciunii desfătărilor terestre" (Balzac). Mai departe, un spaţiu al angoasei (Goethe - Faust), al „depresiunii şi disoluţiei implacabile" (Bacovia), al „terifiantului (Gogol), al deznădejdii, excelent ilustrat cu drama regelui Lear, spaţiu văzut la modul superlativ, la care criticul apelează adesea. Alte şi alte semnificaţii sunt depistate în poezia lui Rilke şi în cea a lui Octavian Goga, în Harap-Alb şi în Meşterul Manole. La Eminescu se relevă un „spaţiu al majestăţii" [Muşatinui codrul) al luptei (Scrisoarea III), „un amplu spaţiu bahic (Umbra lui Dabija-voievod), la Creangă, un spaţiu al neghiobiei (Povestea porcului), al „hărniciei supranaturale, a eficienţei drăceşti" (Stan Păţitul) ş.a.m.d. Uneori, spaţiul deschis alternează cu cel închis, ca în tlăca (primul fiind reprezentat de tabăra aheilor, al doilea, de cetatea Troia). La fel, în Luceafărul, „universul de o mare profunzime stelară" se află opus faţă de „cămara" Cătălinei. în continuare, Valeriu Cristea vine cu o abundenţă de exemple privind spaţiul închis, numit şi Domesticul interior. Acesta e divizibil în alte „unităţi" mai mici: microspaţii şi sub-spaţii. Criticul se întoarce la vechile opere, cum ar fi Odiseea, unde stau alături spaţiul singurătăţii agreate de acela al înţelepciunii, al resemnării şi al senectuţii solitare, la Victor Hugo, unde locuinţa lui Gavroche „constituie un fascinant spaţiu al intimităţii paupere!" La Jean Paul, spaţiul închis parcă se ascunde, se intimizează şi mai mult, fiind al cotlonului, al ungherelor, al patului, dulapului etc. O situaţie similară este observată la Eminescu, la care însă intimitatea domestică se suprapune celei erotice (Călin). Diversele semnificaţii ale „domesticului interior" sunt identificate la Alecsandri, Ion Pillat, Mateiu Caragiale şi, în chip deosebit, la Bacovia. Aici, el devine, în acelaşi timp, refugiu, care de-a lungul istoriei a avut mai multe nuanţe: natural în Odiseea sau Jules Verne (Copiii Căpitanului Grant), mai ales ocrotitor, securizant, la Neculce şi Rimbaud, „o cazemată a inconformismului“ în Rinocerii lui Eugen Ionescu. Precum în cazul abia citat al lui Eminescu, refugiul îndrumă spre eros. Valeriu Cristea interpretează admirabil, din perspectiva temei sale, episodul Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta din Infernul. „Spaţiul în care se consumă, ca într-o idilă a incestului, căderea Francescăi, de o extraordinară aură a emoţiei lirice, de o rafinată poezie a păcatului, reprezintă spaţiul consacrat al seducţiei ereded. în alte opere, acesta simbolizează când „recluziunea fericită“ (Sărmanul Dionis) când „iubirea absolută” (O mie şi una de nopţi), în aceeaşi idee a Domesticului interior, a intimităţii, sunt apoi trecute în revistă spaţiul rememorării(\or\ Ghica - Scrisori către Vasile Alecsandri), paradisul lecturii (G. Ibrăileanu), spaţiul fecundităţii artistice (Balzac), al meditaţiei filosofice (Descartes), al subteranei dostoievskiene. Urmărind cu atenţie jocul nuanţelor, tonalitatea psihologică şi corespondentul ei estetic, Valeriu Cristea constată că spaţiul intim se şi dezintimizează, ca în lirica lui Goga („absenţa împovărătoare deprimantă1), în Povestea porcului, unde cei doi bătrâni părăsiţi sugereză un „spaţiu al abandonării sau ca într-un capitol din volumul America al lui Fr. Kafka, de astă dată, prin dilatarea fantastic-tenebroasă a spaţiului domestic. Nota aceasta din ce în ce mai gravă se regăseşte în Corbul lui Poe sau în poezia lui Bacovia („isterie macabră"), până la a deveni terifiantă, ca în Odiseea („o carceră a răzbunării divine), în Eneida („un înfiorător adăpost obscur"), în O făclie de Paşte (o „citadelă a fricii"). Adâncindu-se în tragic, spaţiul închis ia forma capcanei, a „închisorii" (Dante, Hugo, Gogol, Dostoievski), a „camerei de tortură", anihilată ironic în Harap-Alb prin transformarea „casei de aramă încinsă", o casă a crimei, în gheţărie de către Gerilă. (Azi, Valeriu Cristea ar fi abordat pe larg spaţiul carceral, ca şi pe cel sacru, fireşte interzise de către dictatura comunistă, în vremea când a scris cartea.) „Omul în carapace" îl determină să vorbească despre „sumbrul spaţiu al morţii" (la Ivan Bunin) şi despre acela al „intimităţii macabre, ca în Plumb de G. Bacovia, în contrast, la Blaga, „mormântul translucid, se iluminează feeric, morţii sunt radioşi, osul străluceşte şi cântă", la Eminescu, insula lui Euthanasius e „un , paradis" al stingerii vieţii. Tabla de materii a sensurilor şi semnificaţiilor este prea vastă ca s-o putem epuiza. Să mai reţinem observaţia criticului că „cele două tipuri fundamentale de spaţiu se atrag reciproc, transformându-se câteodată în opusul lor", precum la Arghezi: "Şi ne simţeam acasă subt cer ca-ntr-o odaie". O sinteză - conchide Valeriu Cristea - „constituie celebrul spaţiu mioritic blagian, deal-vale, deschizându-se şi închizându-se la nesfârşit. Dacă imensa câmpie deschide larg spaţiul, iar muntele enorm, cu pereţii lui verticali, îl închide implacabil, în cazul spaţiului ondulat, deal-vale, deschiderea se închide şi închiderea rămâne deschisă, în această «casă» cu ferestre mari pe care a imaginat-o Blaga, refugiul - care nu sufocă şi perspectiva care nu striveşte - nu se exclud. Spaţiul ondulat asigură omului mioritic deopotrivă adăpost şi libertate a privirii. Căci valea care ocroteşte este înconjurată de dealuri ce pot fi uşor escaladate." Alternanţa, aparent paradoxală, se întâlneşte la cei mai mari scriitori analizaţi în volumul Spaţiul în literatură, carte cuceritoare, scrisă cu un rar talent, despre care Gabriel Dimisianu, în concisul său cuvânt înainte la actuala ediţie, spune pe bună dreptate că reprezintă „o extraordinară reconstituire de univer- suri literare." AL SĂNDULESCU România literară 14 O enciclopedie a spaţiului literar , introducerea la volumul său Spaţiul în literatură (1979), recent reeditat, regretatul Valeriu Cristea făcea următoarea mărturisire: „La temelia acestei cărţi se află «spaţiile» in care m-am transpus, cine ştie cum şi cine ştie când, in care am respirat, am locuit, am visat, în cele mai familiare, mai secrete dintre ele trăiesc aş putea spune de o viaţă." Implicat un subiect până la cea mai adâncă fibră, criticul a desfăşurat o muncă titanică, citind zeci şi zeci de autori, mai toţi de mâna întâia, străini şi români, cu zecile lor de opere (capodopere) de la Odiseea ş/Vechiul Testament la Dante, Shakespeare şi Rabelais, de la Cervantes, Goethe, Dostoievski şi Tolstoi la Eminescu, Creangă, Arghezi şi Blaga, de la Romanele Mesei Rotunde/Cântecul Niebelungilor /aO mie şi una de nopţi şi la Meşterul Manole, de la cei doi Caragiale şi Bacovia la Marin Preda, Nicolae Breban, Dana Dumitriu şi Sorin Titel. Valeriu Cristea - Spaţiul în literatură. Forme şi semnificaţii, ediţia a ll-a, îngrijită de Doina Cristea. Cuvânt înainte de Gabriel Dimisianu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2003. Valeriu Cristea fiul în literatură nr. 18 / 12-18 mai 2004