România literară, ianuarie-martie 2005 (Anul 38, nr. 1-12)

2005-01-26 / nr. 3

S­e ştie că opera lui loan Slavici, valorizată la nivelul de astăzi, adică situată într-o relaţie de echivalenţă cu operele lui Emi­­nescu, Creangă şi Caragiale, este o descoperire relativ recentă: abia Istoria... lui G. Călinescu din 1941 a impus imaginea lui loan Slavici ca ma­re scriitor. Chiar dacă Maiorescu cre­dea în el ca nuvelist şi pe această bază îşi construieşte teoria „romanului po­poran" în articolul Literatura rămână şi străinătatea din 1882, totuşi această opinie pozitivă nu a fost preluată de succesorii maiorescianismului pe linia criticii estetice. Dimpotrivă, moşteni­torii săi (cu excepţia lui M. Dragomi­­rescu), de la E. Lovinescu la Pompiliu Constantinescu, s-au exprimat vehe­ment negativ, cu o obstinaţie sus­pectă, ce trebuie să aibă motivaţii adânci, de vreme ce opera lui Slavici a fost eclipsată până în 1941 (G. Călines­cu își prefigurează opinia într-un arti­col din 1937). De ce nu exista (pur și simplu) scriitorul Ioan Slavici pentru E. Lovinescu? Nu vreau să-i fac lui E. Lovinescu un aspru rechizitoriu, pentru că nu l-a luat în seamă pe Slavici (mort la 77 de ani, în 1925, când criticul avea 44 de ani), nu l-a luat în seamă decât cu totul fugitiv şi tangenţial de-a lungul bogatei sale activităţi critice­­ şi întotdeauna cu accente negative, fie în judecata estetică, fie în aprecierea morală. O culpabilizare a lui Lovinescu, din motivul că l-a ignorat pe Slavici, ar fi exagerată şi inutilă, îndreptându-şi o atenţie specială şi sistematică spre „Junimea*, ca spre gruparea care a impulsionat decisiv modernizarea culturii române. E. Lovinescu a valorizat în mod deosebit operele şi personalităţile lui Maiorescu şi Eminescu, pe Creangă aproape că l-a uitat, iar pe Caragiale l-a privit cu un scepticism problematizat spectaculos şi definitoriu pentru concepţia mutaţiei valorilor estetice (cum i-a privit, de altfel, şi pe primii doi, în episoade separate). în această ecuaţie a sincronizării europene, Creangă şi Slavici nu însemnau nimic, din punctul de vedere al lui Lovinescu. Trebuia, neapărat, să-i consacre Lovinescu lui Slavici studii speciale? Cred că ar fi trebuit, îndreptăm astăzi o maximă exigenţă spre o mare conştiinţă critică, datoare să cuprindă totul, să pună în evidenţă valorile estetice ale tradiţiei şi ale actualităţii. Dacă ar fi vorba de un critic minor, întrebarea şi răspunsul ar fi complet nerelevante. De ce, totuşi, nu a contat deloc Slavici pentru Lovinescu? încerc să înţeleg, iar nu să acuz. Am putea opri orice alte explicaţii la una singură: pur şi simplu, Lovinescu nu recunoştea operei lui Slavici nici o valoare, prozatorul nu răspundea în nici un fel gustului său şi exigenţelor sale estetice. Există referinţe fulgurante în acest sens, privitoare la nuvelist şi la memorialist. Dacă nu mă înşel, din investigaţiile pe care am reuşit să le fac în întinsa activitate lovinesciană, criticul nu s-a referit niciodată la romanul Mara. Editat în volum în 1906, la Budapesta, fără să fi avut probabil nici o difuzare la Bucureşti (după ce apăruse în foileton în „Vatra” în 1894), reeditat la Bucureşti în 1913 şi în 1925, romanul ar fi putut intra în atenţia criticului, într-un foileton special, ca o (re)descoperire târzie. Nu putem expedia explicaţia în faptul că Slavici era scriitorul secolului anterior, iar Lovinescu, din 1904, când intră în activitatea publicistică, se consacră numai actualităţii. Prin ceea ce scrie nou după 1900, Slavici este într-adevăr un scriitor minor, fie în roman (Din bătrâni, 1902; N­. Manea, 1906; Cel din urmă urmaş, 1923), fie în memorialistică (închisorile mele, 1921; Amintiri, 1924). Această situaţie (involuţia artistică) a avut drept consecinţă umbrirea meritelor anterioare, nici aşa evidente. Imaginea nuvelistului viguros şi a romancierului puternic în Mara este întunecată de literatura minoră de la senectute. Adevăratul prozator nu se vedea, nici nu era bănuit şi nici nu avea cineva inspiraţia să-l descopere, pentru că era înăbuşit sub moloz, datorită acestei mediocrităţi industrioase a creaţiei slaviciene din ultimii ani. Două aspecte biografice obturează şi mai necruţător calităţile prozatorului din Pădureanca, Scormon, Gura satului, Moara cu noroc, Comoara sau din Mara. Cel dintâi e premierea de către Academie a romanului Din bătrâni, apărut în 1902, în 1903 lui Slavici i se acordă Premiul „Heliade-Rădulescu*împotriva lui Duiliu Zamfirescu, care candidase cu romanul în război, nici acesta cu mult mai bun. Duiliu Zamfirescu îl va ataca imediat pe premiat într-un articol în care dezavuează în întregime toată literatura transilvăneană. Slavici îi va răspunde, dar nu va fi suficient. Ceva mai târziu, E. Lovinescu va prelua ideea că literatura transilvăneană este neevoluată, şi ca limbă literară, şi ca artă, meritele ei fiind numai în militantismul naţional. în 1911, adaugă la finele unui articol despre I. Agârbiceanu un paragraf despre „caracterele generale ale literaturii ardelene*, evidenţiindu-i regionalismul (devenit uneori un localism lipsit de orizont), insuficienţa estetică, „servitutea faţă de realitatea imediată", caracterul prea naţional şi prea moralizator - ceea ce o face „primitivă* şi, categoric, „inferioară*. Slavici nici nu e pomenit. Dacă pentru Octavian Goga avea, în alte articole, cuvinte mai bune, considerându- l reprezentativ, pentru George Coşbuc nu avea nici un pic de înţelegere (ba, dimpotrivă, susţinând cu argumente noi, posibilul plagiat în serie al baladelor coşbuciene). E. Lovinescu nu avea,înainte de 1918, mai multă consideraţie pentru literatura ardeleană decât avem noi astăzi pentru literatura basarabeană. Când va iniţia campania revizuirilor,în anii 1914- 1916, în „Flacăra*, continuată şi după primul război în „Sburătorul*, Slavici nu va fi în nici un fel vizat. Despre Duiliu Zamfirescu va scrie însă singura revizuire pozitivă, toate celelalte fiind negative (despre Maiorescu, Gherea, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti etc.). Era clar că, în contrapondere cu Duiliu Zamfirescu, Slavici nu putea fi decât ignorat, chiar minimalizat,în fond dezavuat, chiar dacă indirect, între Slavici şi Zamfirescu, aflaţi într-un antagonism accentuat, într-o competiţie exclusivistă pentru întâietate, Lovinescu îl prefera categoric pe cel de-al doilea. în 1913, E. Lovinescu scrie articolul Cincuantenarul romanului român, dedicat, cum se poate lesne bănui, aniversării Ciocoilor vechi şi noi de N. Filimon. E ocazia unei recapitulări, în care sunt reamintite ca repere în istoria personajului de roman: Dionis al lui Eminescu, Dan al lui Vlahuţă, Neculai Manea al lui Sadoveanu, strecurându-i aici, cu totul inadecvat, şi pe inadaptaţii lui Brătescu-Voineşti, dar echivalentul lui Dinu Păturică este, bineînţeles, Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu. Conchizând că romanul românesc e prea liric şi dominat de învinşi, E. Lovinescu nu pomeneşte de Mara, care i-ar fi oferit exemplul altui tip de personaj şi al unei naraţiuni obiective, cum o dorea. Nu ştiu cât de vinovată e această uitare sau, poate, ignoranţă. Dar cel mai grav aspect biografic va fi colaboraţionismul filogerman al lui Slavici în timpul primului război, un partizanat care îl va expune iremediabil oprobiului public. E. Lovinescu a scris, în timpul neutralităţii şi după război, articole de „revizuiri morale” despre astfel de demisii antinaţionale ale scriitorilor şi politicienilor, dar, curios, nici unul special consacrat lui Slavici. Dar nu este uitat­ într-un articol din decembrie 1915 despre compromisurile lui Gala Galaction, E. Lovinescu notează extrem de acid: ,După Ion Slavici, Gala Galaction... Cel dintâi dusese o luptă de mai bine de un pătrar de veac pentru biruinţa cauzei napionale şi întemeiase Tribuna, în literatură, prinsese seninele icoane a lui Scormon, a popei Tanda şi­ a lui Budulea Taichii, rupte din împrejurările Ardealului... Banii ungureşti îi zguduiseră încă de acum câţiva ani temelia vieţii lui morale; banii nemţeşti l-au îngropat cu desăvârşire. Dezavuarea era totală, dar încă nu atât de dură ca într-o scurtă recenzie la volumul închisorile mele, publicată în februarie 1922: „Lipsită de orice interes literar, din cauza stilului prolix şi anacronic, şi aproape chiar de orice interes documentar, cartea - ca şi tot ce a făcut autorul ei de vreo zece ani încoace - porneşte din aceeaşi tragică nevoie materială. Nu reţinem din ea, ca epilog, decât seninătatea resemnată cu care autorul aminteşte metodic de câte ori vreun trecător îl scuipă pe stradă. Printre cei ce au făcut din tristul bătrân o scuipătoare naţională menţionăm şi pe d-nii N. Iorga şi Ion Grădişteanu­ (v. Lovinescu, Opere IX, 1992, p. 107). Cum, deci, să-l mai vadă cineva pe prozatorul de ficţiune Slavici, în paginile sale cele mai bune din vremurile de altădată, când omul era atât de detestabil, iar memorialistul considerat cu atât mai penibil? E. Lovinescu nu a avut nici inspiraţia, nici tăria de a face o disociere, în 1922 era prea aproape de primul război, când filogermanismul său l-a compromis pe Slavici, dar nu va face această disociere nici mai târziu. Sinteza T. Maiorescu şi contemporanii lui, apărută în 1943, în chiar anul morţii lui Lovinescu, va rămâne incompletă, fără multe capitole proiectate, printre care şi unul despre Slavici, unde poate portretul prozatorului ar mai fi fost retuşat. Cred că Lovinescu a citat o singură dată un fragment din proza de ficţiune a lui Slavici - şi anume într-un articol polemic cu B. Fundoianu Există o literatură română?, din octombrie 1922, reluat în Critice IX,în anul următor, e un fragment din Popa Tanda, o descriere a satului Sărăceni, ca exemplu de sentenţiozitate, dar criticul ţine să precizeze că ia acest exemplu din opera unui scriitor minor (v. Opere IX, 1992, p. 215), în 1922, pentru Lovinescu, Slavici era mai puţin reprezentativ pentru literatura naţională decât Hogaş, Gârleanu şi Brătescu-Voineşti, citaţi în aceeaşi înşiruire cu Goga, Sadoveanu şi Rebreanu. Să reţinem ca pe o curiozitate că în 1922, pentru Lovinescu, „cei patru pilaştri ai expresiei artistice a sufletului românesc* sunt Eminescu, Creangă, Coşbuc şi Caragiale (ibidem, p. 216). S-ar mai putea culege din critica lui E. Lovinescu şi alte referinţe incidentale la Slavici (însă nici una pozitivă!), dar tot nu am ajunge decât la o singură concluzie. Lovinescu nu doar l-a ignorat pe Slavici, ci, mai grav, chiar l-a detestat în mod consecvent, în primul rând pentru filogermanismul său vinovat, dar şi pentru lipsa intuiţiei psihologice (acuzată în Amintiri), pentru regionalismul său excesiv, pentru­­limba greoaie, provincială, în­tru­n stil demodat şi supărător prin prolixitatea şi lipsa de reliefăm toată proza sa. Numai G. Călinescu,în Istoria... sa din 1941, a putut înfrânge aceste acuze şi prejudecăţi, foarte rezistente. Ion SIMUŢ Istorie literară * De ce l-a ignorat Lovinescu pe Slavici? nr. 3/26 ianuarie -1 februarie 2005 România literară 13

Next