România literară, ianuarie-martie 2006 (Anul 39, nr. 1-13)

2006-02-22 / nr. 7

u sunt prea mulţi autorii a căror operă să fie, cu adevărat, o revelaţie postumă. La noi e greu să găseşti alte nume din această categorie, la fel de importante, alături de Petre Pandrea, I. D. Sîrbu, N. Steinhardt şi Alexandru Dragomir, dacă vorbim de perioada postdecembristă, în anii '60, marea revelaţie a unei opere postume o produsese V. Voiculescu. Cine, în afară de cunoscătorii apropiaţi, ar fi crezut că opera lui Mircea Vulcanescu (1904-1952) are amploarea pe care a dovedit-o devotamentul restituirii sistematice şi profesioniste, susţinut un deceniu şi jumătate, de Marin Diaconu? O arhivă impresionantă (două lăzi de manuscrise şi documente) a fost păstrată cu sfinţenie de Mărgărita Vulcănescu, soţia filosofului, până în 1987, când a murit, şi a fost transmisă apoi fiicei, Măriuca Vulcânescu. La îndemnul lui Constantin Noica, unul dintre foştii studenţi ai lui Mircea Vulcanescu, Zaharia Balinca (decedat în 1988), a început să facă ordine în arhivă. Misiunea a fost preluată apoi de Marin Diaconu (iniţiat în arhivă încă din 1981), care, după 1990, a girat şi a dirijat şuvoiul de restituiri în reviste (îndeosebi „Viaţa românească“) şi în cărţi (din 1990 şi până în 2005 au apărut 15 cărţi, cu unele repetiţii în sumar). Cea mai importantă şi mai bine organizată restituire a fost dată sub titlul celui mai cunoscut eseu filosofic Dimensiunea românească a existenţei, în trei volume apărute în anii 1992-1996 la Editura Eminescu, într-o ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Zaharia Balinca, însoţită de un cuvânt înainte (un text mai vechi, din anii '80) al lui Constantin Noica. Arhiva nu era nici pe departe epuizata. Marin Diaconu a continuat restituirile în alte volume: Prolegomene sociologice la satul românesc, Ed. Eminescu, 1997; Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Ed. Eminescu, 1998; De la Nae Ionescu la „Criterion“, Ed. Humanitas, 2003; Tânăra generaţie, Ed. Compania, 2004; Cuvinte pentru fratele rămas departe. Conferinţe la Radio, 1930-1940, Ed. Casa Radio, 2004; Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas, 2004. O revelaţie a fost numărul special 1-2 din 1996 al revistei „Manuscriptum“, consacrat în întregime lui Mircea Vulcănescu (unele texte inedite au rămas până acum publicate numai acolo), în 2004, centenarul gânditorului a fost bine marcat editorial şi publicistic. Marin Diaconu ştia foarte bine că, după acumularea unui material atât de impresionant, totalizând mii de pagini (reeditări din reviste sau volume colective, transcrieri din manuscrise şi dactilograme), împărţite în atâtea volume, cu variante şi reluări, pricinuind derută cititorului obişnuit, trebuie să vină un moment al operei integrale, aşezate şi sistematizate într-un corpus unitar (o spunea în nota volumului din 2003, de la Humanitas). Prilejul fericit l-a constituit realizarea ediţiei de Opere Mircea Vulcănescu, în colecţia de „Opere fundamentale“, coordonată de Eugen Simion, serie din care au apărut primele două volume, masive, totalizând, împreună cu aparatul critic, trei mii de pagini - serie care însă va trebui să continue cât mai curând pentru a realiza imaginea de ansamblu, cu adevărat cuprinzătoare şi lămuritoare despre vastitatea unei moşteniri spirituale. Marin Diaconu speră să-şi împlinească intenţia de restituire integrală a operei vulcanesciene, după cum o mărturiseşte în nota asupra ediţiei. A organizat sumarul celor două volume după un criteriu tematic. Beneficiind de experienţa editorială acumulată, a reluat în primul volum de opere studiile, articolele, conferinţele şi notele aşa cum fuseseră sistematizate în ediţia din 1992-1996 de la Editura Eminescu. O primă parte, Pentru o spiritualitate filosofică, reuneşte patru secvenţe: filosofie sistematică, filosofie universală, filosofie românească şi profilul Nae Ionescu. Partea a doua, Către fiinţa spiritualităţii româneşti, grupează studii şi însemnări despre tânăra generaţie, despre umanitarism, civilizaţie sau omenie, despre intelectualul român, despre omul şi lumea românească, astfel încât volumul I de Opere se încheie cu eseul filosofic Dimensiunea românească a existenţei. Volumul II cuprinde secţiunile Chipuri spirituale (străine şi româneşti, o serie de portrete), Prolegomene sociologice la satul românesc, Dimitrie Gusti - profesorul şi Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti. O mare parte din ceea ce a scris Mircea Vulcănescu a rămas în stadiul neterminat de proiect, schiţe de idei, bruion. Filosoful, transformat într-un publicist cu nerv polemic, a preluat foarte multe dintre provocările epocii (mai ales cele legate de generaţie) şi a lăsat în stadiul de manuscris sau de dactilogramă corectată pagini ce n-au mai apucat să fie publicate, datorită ocupaţiilor multiple ale gânditorului. Arhiva lui, imaginea unui inteligenţe în erupţie, animată de o nelinişte productivă, a fost pusă de către Marin Diaconu într-o ordine tematică foarte necesară, alăturând texte finisate şi pagini neterminate din aceeaşi sferă ideatică. Nota asupra ediţiei promite că în volumele următoare vor fi restituite scrierile economice, scrierile de istorie (de pildă, capitolul Războiul pentru Un intelectual intrat în legendă ACADEMIA ROMÂNA Editura Fundaţiei Naţionale univers i­entru Ştiinţă Ană enciclopedic Mircea Vulcănescu, Opere, I. Dimensiunea românească a existenţei, CXXIV+1344 p.; II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, 1648 p., ediţie îngrijită de Marin Diaconu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers enciclopedic, 2005 întregirea Neamului din Enciclopedia României, vol. I, 1938), apărarea la procesul din 1946 şi „ultimul cuvânt“ la procesul din 1948, publicistica de politică externă, lucrările literare, scrierile autobiografice şi corespondenţa. Nu se spune nimic despre studiile pe teme religioase culese în volumul de la Humanitas Bunul Dumnezeu cotidian (unele, puţine, sunt integrate în Opere), al căror loc mai potrivit ar fi fost în primul volum de Opere, în vecinătatea secvenţelor despre spiritualitatea filosofică. Sper să fie o simplă scăpare a îngrijitorului ediţiei şi să nu apară disensiuni de „proprietate“ sau de contract între Editura Humanitas şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, astfel încât nobila intenţie de integralitate a operelor vulcanesciene să nu fie compromisă. Aparatul critic al ediţiei de Opere Mircea Vulcănescu asigură celor două volume calitatea de ediţie critică. Notele editorului (300 de pagini în volumul I, 500 în volumul n, împreună cu un tablou al referinţelor critice, un glosar de termeni, o bibliografie şi o serie de indici­­ de nume, de publicaţii, de instituţii şi organizaţii, indice geografic) realizează punerea în context şi facilitarea unor conexiuni de istorie literară. Numai în volumul I avem informaţii despre reviste ca „Tiparniţa literară“ (p. 1068), „Ideea europeană“ (1074), „Kalende“ (1076), „Floarea de foc“ (1087), „Ideea românească“ (1088), despre istoria Asociaţiei „Criterion“, conferinţe, ecouri, referinţe recente (1137-1139), Asociaţia Română de Monografii Sociologice (1148), conferinţele Societăţii Române de Filosofie (1148- 1149; 1151-1152), gruparea intelectuală „Forum“ (1229), avem la îndemână bibliografii cu trimiteri exacte, privitoare la dezbaterile din jurul conceptului de „nouă spiritualitate“ (1068-1070), reacţiile publicistice la Manifestul „Crinului Alb“ (1071), discuţiile despre noţiunea de experienţa (1081-1082), referinţe despre moraliştii englezi (11 IS­N­ 17), bibliografia traducerilor interbelice din Kant şi a comentariilor româneşti din aceeaşi perioadă (1129-1133), conflictul dintre C. Râdulescu-Motru şi gândirism (1154- 1155), o amplă bibliografie Nae Ionescu (1193-1200), dezbaterile despre tânăra generaţie a anilor '30 (1217- 1218), ca şi notele lui Mircea Vulcanescu, rămase în manuscris, despre componenţa noii generaţii în toate domeniile (1221-1222); avem note biografice despre colegii de generaţie mai puţin cunoscuţi: Paul Costin Deleanu (p. 1076), Vasile Băncilă, Stelian Mateescu, Ilariu Dobridor, Petru Manoliu (despre toţi patru la p. 1077-1078), Alexandrina Cantacuzino (1081), Marin Ştefânescu (1145), D. C. Amzar (1192), Ştefan Ion George (1207); avem indicii despre arhiva Mircea Vulcănescu, în manuscrise, fişe, dactilograme - pagini inedite sau puţin cunoscute, reproduse în secţiune de note: planul seminarului de etică (tot în vol. I, p. 1110-1115), ciorne în schiţa unor consideraţii despre „omul românesc“ (1274- 1279), un tablou al ispitelor pentru spiritul românesc (1279-1280), o amplă varianta a eseului Ispita dacică (1282-1315), variante la Dimensiunea românească a existenţei (1325-1334) şi istoria editării acestui studiu (1335). Bineînţeles că în paginile note, comentarii şi variante din volumul II sunt alte adnotări de acest fel, pe care nu le mai inventariez. Extensiunea aparatului critic ne îndreptăţeşte să considerăm, fără ezitare, realizarea lui Marin Diaconu drept o foarte bună ediţie critică, îndelung­­ pregătită în volumele anterioare de restituiri secvenţiale din opera lui Mircea Vulcânescu - antecedente care nu- i scad cu nimic meritele; dimpotrivă, încununează un efort editorial de aproape două decenii, cu valoare sumativă. Spirit enciclopedic, ilustrat în filosofie, sociologie, economie, istorie, teologie, finanţe, administraţie, politologie, literatură, Mircea Vulcănescu a iniţiat în fiecare domeniu proiecte extrem de promiţătoare, fără a putea face mai mult decât să anunţe realizări a­ căror împlinire a fost curmată de arestarea din 1946, când avea 42 de ani, ca membru al guvernului Antonescu, făcut răspunzător în solidaritate pentru dezastrul țârii. „Era cel mai extraordinar autor de proiecte“ - afirmă despre el Constantin Noica. Prin condamnarea nedreaptă­­ era de părere Virgil Ieruncan, Mircea Vulcanescu a fost supus unui „martiraj“. Considerat a doua mare capacitate a generaţiei sale, după Mircea Eliade, militantul pentru o „nouă spiritualitate“ se formează la confluenţa dintre două modele foarte diferite: Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti. Lasă mii de pagini publicate în reviste sau aşteptând în manuscris, fără a da o mare carte. Legenda sa se amplifica după apararea pe care directorul din Ministerul de Finanţe şi-o redactează şi o susţine cu onestitate şi demnitate în 1946 şi 1948, după sacrificiul de sine din închisoare (sfârşeşte la Aiud în 1952), intră apoi în eclipsă timp de decenii şi izbucneşte după 1990 în conştiinţa publică, printr-o reconsiderare spectaculoasă. Ediţia lui Marin Diaconu de Opere Mircea Vulcănescu oferă fotografia unui vulcan în erupţie. Aparatul critic, foarte bine gândit şi savant documentat, ne explica detaliile estompate, mai puţin clare, ale unui imagini atractive, misterioase. Marin Diaconu reinventeazâ viaţa unei personalităţi extraordinare, reconstituie efervescenţa unei inteligenţe strălucitoare, plasând-o în contextul ei istoric şi ideologic. ■ MIRCEA VULCÂNESCU OPERE 1. Batim o mota spiritualità« fikwoii­â Către (iin­ța spmU»«l»WV«i mml«e#tâ II. Cfiim­in țtpmLuâl« Socuikitgta nr. 7/22-28 februarie 2006 i s t o r i e ITFe r a r ă România literară 13

Next