România literară, ianuarie-martie 2006 (Anul 39, nr. 1-13)

2006-02-22 / nr. 7

România literară 12 comentarii critice ! Cel puţin la fel de atracţios ni se înfăţişează portretul lui I. L. Caragiale însuşi, trasat în maniera aceleiaşi temerare relaţionări, contextualizat de o măgulitoare universalitate. în viziunea generoasă a d-lui Ion Vartic, harul înaltei culturi pare a se fi pogorît asupra scriitorului român, dilettante de excepţie, care, fără a fi „buchisit pe îndelete“ cărţile filosofiei antice, şi-a însuşit ceva din duhul lor. Informîndu-se după toate probabilităţile rapid, consultînd excerpte, enciclopedii (era un familiar al Larousse-ului), Caragiale se prezenta „înzestrat cu harul rarisim de a inspira cu naturaleţe şi fără efort, însuşi aerul esenţelor“. Dar, dincolo de datele instrucţiei, greu de reconstituit, chiar conformaţia mentală a lui nenea Iancu ar corespunde, potrivit exegetului său, unei tipologii statuate în gîndirea elină: „Caragiale este o fire profund socratică, lucru dovedit de numeroasele şi surprinzătoarele sale afinităţi cu magistrul lui Platon şi Xenofon. în primul rînd, şi unul, şi celălalt sînt, într-un anume sens, indiferenţi la farmecul naturii, atraşi fiind, în exclusivitate, doar de problemele spirituale şi cerebrale“. Impasibil la grandoarea peisajului geologic (“«Ce natură, mă? ce natură? Natura e în capul meu»“, după cum îi replică într-un mod asemănător şi lui Sextil Puşcariu: «Excursia mea favorită este la o cafenea din strada principală. La o masă rotundă de marmură stau un ceas-două şi privesc pe trecători, iar priveliştea aceasta îmi spune mai mult decît o pajişte înflorită»“), autorul Scrisorii pierdute preferă a străbate străzile şi pieţele, a poposi în berării, cafenele, gări pentru a scruta cu luare aminte oamenii, pentru a convorbi cu indivizi din toate straturile sociale. E o investigare a mecanismelor psihice şi comportamentale ce reprezintă interesul de căpetenie, profesional, al scriitorului: „Motivul îl dezvăluie Caragiale în Cîteva păreri: «Noi ştim că, dintre toate fenomenele, acele ce ne interesează mai mult pe noi, oamenii, sunt mişcările sufleteşti ale omului». Nu altfel se comporta, aflăm de la Diogenes Laertios, Socrate, care «discuta chestiuni de morală în prăvălii şi în piaţă, convins fiind că studiul naturii nu ne este de folos; el spunea că cercetează «Ce bun şi ce rău ţi s-a-ntîmplat acasă» (Vieţile şi doctrinele..., II, 21)“. în temeiul temperamentului său „socratic“, Caragiale manifesta voluptatea discuţiei în contradictoriu, străduindu-se a-şi atrage interlocutorii în controversă spre a-i pune în dificultate. Dimitrie Gusti mărturiseşte că scriitorul poseda „o mare trebuinţă de conversaţie, de schimb viu de idei, practicînd ceea ce autorul primei teze de doctorat închinate acestuia, Horia Petra-Petrescu, numea „cea mai minunată gimnastică intelectuală“. „Asemeni lui Zenon din Kition şi Zenon din Elea, notează avîntat dl. Vartic, Caragiale este un «scamator», adică un dialectician înnăscut, complicîndu-se şi el să susţină şi să respingă, succesiv, acelaşi fapt, una spunînd şi alta gîndind“. în acest sens, îşi amintea Sextil Puşcariu, „el susţinea, cu un lux de argumente zăpăcitor pentru ardelenii greoi, o teză. Dacă vedea că ascultătorii săi erau convinşi de dreptatea lui, trecea pe nesimţite la dovedirea tezei contrare, cu acelaşi lux de argumente. Cînd i se părea că a convins iară pe cei ce îl ascultau, se scula de la masă şi «salvea»“. Evident, nu s-ar cuveni a merge prea departe pe linia considerării unui Caragiale „filosof*, fie şi un nuce. Nu ştim dacă el poseda, aşa cum afirmă dl Vartic, chiar „o uimitoare înzestrare nativă, necultivatâ, bineînţeles, sistematic, pentru filosofare“, şi în ce grad ar putea fi luată în serios confesiunea indirectă a scriitorului, prin intermediul acelui „simpatic «cap filosofic» care este Mitică din , aH“. „Eu, nene Iancule, n-am avut noroc să dispun de părinţi care să-nţeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea mea! Păcat că nu m-au dat sâ-nvâţ filosofia! eu ieşeam filosof, să nu crezi că spun mofturi! Filosof: asta era nacafaua mea, nu negustor“. Mai curind decît cu un „filosof* avem a face cu o inteligenţă spontană de artist, avînd un pronunţat vector actoricesc, cu o oralitate strălucită de om de lume, îndeobşte sofistică, înrudită km Vartic, Clanul Caragiale, Editura Biblioteca Apostrof, 2002, 280 pag. SEMN DE CARTE Caragiale între oglinzi paralele (ii) cu cea de factură ţărănească a lui Creangă şi avînd poate un precursor în „finul Pepelei“, între măştile pe care le arbora, cea de „filosof“ era una predilectă... Caragiale, socoteşte dl Vartic, s-ar întîlni şi cu Kierkegaard, mai cu seamă pe latura acestuia ilustrată de Seducător. Ambii aparţin tipului uman pentru care Celălalt reprezintă exclusiv un stimulent care, odată utilizat, poate fi azvîrlit fără cruţare, precum o coajă de lâmîie stoarsă. De asemenea în cheie kierkegaardiana, Caragiale pozează în victimă deşi alţii sînt de facto victimele sale, seducînd face pe Sedusul, cu motivaţia internă a savurării estetice (cinice!) a realităţii ca atare, precum şi a contribuţiei personale la realitatea în cauză. O confirmare categorică a acestei trăsături o avem în rindurile semnate de fiica lui nenea Iancu, Tuşki: „Oamenii îl interesau şi făcea drumuri lungi să-i descopere pînă nimerea pe vreunul care-l reţinea apoi mai multă vreme. Cînd îl «prindea» şi nu mai avea ce afla de la el, îl părăsea“. Ceea ce ne duce cu gîndul la o însemnare a lui Bertoldt Brecht: „Ne parle pas trop souvent de cynisme. Sois le toujours!“ Cinismul lui Caragiale (anafectivitate, versatilitate, bruscări ale conduitei etc.) nu e însă, din păcate, examinat mai stăruitor. Scăldînd într-o luminozitate continuă, întrucîtva idealizatoare, figura scriitorului, dl Vartic trece uşor peste ceea ce a provocat exasperarea lui Noica faţă de „zeflemeaua“ permanentă a lui Caragiale (“când m-am aplecat asupra românescului am făcut-o, cred, exasperat de zeflemea lui Caragiale“), ori decepţia lui Mircea Eliade potrivit căruia caragialismul ar fi inhibat „geniul etnic românesc“. Aci nu e în chestiune cinismul antic, cu aspectul său pozitiv pe care l-a constituit cultul sobru al virtuţii, ci dispreţul faţă de convenienţe împins pînă la amoralism. Oricît l-am admira ca scriitor - şi-l admirăm nespus, ca pe o paradigmă sui generis -, nu-i putem atribui lui Caragiale efigia unui mare caracter (moştenirea Momuloaiei, comportarea faţă de Mateiu ş.a.). Şi oare este complet eronată impresia, nu o dată consemnată de critică, a consubstanţiali, pînă la un punct, a scriitorului cu personajele sale? Automl Nopţii furtunoase aparţine seriei de meridionali ai sterelor noastre, maeştri nedepăşiţi ai verbului, adesea histrionici, simulanţi pînă la bufonerie, fie şi prin oportunism, prin adoptarea unor cauze de ocazie (chiar dacă ar putea căuta un mai mult ori mai puţin consistent alibi istoric): Tudor Arghezi, Ion Barbu, G. Călinescu, Petru Dumitriu, Eugen Barbu. Măcar aci opoziţia faţă de Eminescu care i se prezintă d-lui Vartic intenabilă ni se pare suficient de întemeiată. Acest „binom“ al spiritualităţii româneşti, bizuit pe două tipuri antitetice de creatori, poate fi susţinut rezonabil chiar prin terminologia lui Noica ce identifica un „românesc“ proeminescian, anticaragialian, nu tocmai abuziv şi fantasmagoric“, cum îl taxează exegetul în discuţie, ci râspunzînd unei polarităţi reale, de care nu avem a ne ruşina, a specificului creator autohton. Intuiţia comună, de partea unei atari înţelegeri a lucrurilor de câtre cîteva mari spirite refractare la ceea ce gînditorul de la Păltiniş numea sarcastic „geniul pe dos“, care ne-ar trage „pe toţi în cafenea“, nu subliniază oare într-o manieră sugestivă această polaritate care e un soi de avers şi revers al sufletului nostru naţional, concomitent grav şi ludic, contemplativ şi zeflemitor? întrupat deopotrivă în Hyperion şi în Mitică? Vom relua chestiunea cu alt prilej. Şi încă un punct discutabil al eseurilor d-lui Vartic îl reprezintă în opinia noastră elogiul adresat lui Caragiale sub raportul „fiorului religios“, care ar fi absent la Eminescu şi Creangă: „Iată că, în trinomul Eminescu-Creanga- Caragiale, ultimul este cel ce revelă, de fapt, fiorul religios cel mai profund şi înfiorat. Căci, prin intermediul lui Lefter ori Anghelache, Caragiale ne dezvăluie un transcendent capricios, ce se joacă, amuzat, cu omul, strivindu-l, numai pentru a înscena o ingenioasă comedie metafizică“. Dar în acest caz nu stăm în faţa doar a unei demonii, a ceea ce însuşi dl Vartic numeşte „o profunzime de-a dreptul demonică“? Metafizica adusă la starea de „comedie“ nu e o drastică relativizare a metafizicii? Transcendentul care se „amuză“ nu e cumva unul pus sub semnul dizolvantei îndoieli? Unul compromis? Reflectăm la Psalmii lui Arghezi de o analoagă circumspecţie soculară, probînd ceea ce s-a numit „ateismul religios“ al marelui poet. Să menţionăm că însuşi scrisul i se năzărea lui Caragiale ca o treabă „necurată“. Întîmplarea cu masa de brad care i-a fost făcută cadou de doamna Vlahuţa şi pe care, vărsînd o sticlă de cerneală, a aşternut inscripţia: „Toate meseriile necurate lasă petele grăitoare. Om de extracţie modestă, luptînd în cea mai mare parte a vieţii cu insuficienţe materiale şi morale, Caragiale a năzuit cu ardoare la condiţia burgheză de artist thomasmannian, de „«gemütlich», cum spun nemţii, bine instalat în domesticitatea sa“ (Şerban Cioculescu). Reuşind întrucîtva în etapa „exilului“ său berlinez, a rămas totuși în forul său intim un neadaptat, un răzvrătit care n-a ezitat a sfida ordinea oriunde se izbea de rigorile ei, inclusiv ordinea superioară, cea metafizică. Temperamentul său terestru avea un dur, ireductibil sîmbure de incredulitate. Cartea d-lui Ion Vartic încîntă prin acea fantezie compensata care ia naștere din asocierea saturației livrești cu libertatea spiritului. ■ cărţi primite • Gilles Deleuze, Nietzsche şi filosofia, traducere de Bogdan Ghiu, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, 234 p. • Jules Verne dans les Carpates, Actele Colocviului Internaţional de la Cluj-Napoca, 12-15 mai 2005, coordonator Corina Moldovan, Caietele Echinox, vol. 9, 326 p. • Tudor Arghezi, Cimitirul Bunavestire, „poem“, ediţia a Vil-a îngrijită de Mitzura Arghezi şi Traian Radu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Corint, seria „Scriitori români“, Bucureşti, 2005, 280 p. • Panait Istrati, Chira Chiralina- traducere de Eugen Barbu, prefaţă de Henri Zalis, Editura Corint, seria „Scriitori români“, Bucureşti, 2005, 160 p. • Mircea Horia Simionescu, Literatură dus-intors, eseuri, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2005, 176 p. • Mihai Bărbulescu, Ninsoare şi funingine, proză, Editura Scrisul prahovean, Ceraşu, 2005, 180 p. nr. 7/22-28 februarie 2006