România literară, iulie-septembrie 2011 (Anul 43, nr. 26-39)

2011-09-16 / nr. 37

■ cronica literară de cosmin ciotloş­ ­titorii României literare, ca şi aceia ai Vieţii Româneşti, s-au obişnuit de câţiva ani încoace să aştepte excelentele studii publicate cu regu­laritate de Mihai Zamfir. Deşi proiectul n-a fost devoalat ca atare (rubricile susţinute de profesor în România literară numindu-se, discret, fie Eseu, fie Istorie literară, fie Clasici revizitaţi), faptul că era vorba despre o istorie în lucru a literaturii române n-a scăpat, probabil, nimănui. Unde altundeva decât într-o istorie puteau apărea laolaltă Bălcescu, Filimon, Odobescu, Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Goga, Macedonski, Petică, Anghel şi alţii? însăşi aria de selecţie a numelor oferea un indiciu. Predominau, într-adevăr, autorii din secolul al nouăsprezecelea („din secolul romantic", după o formulă a aceluiaşi Mihai Zamfir), dar fără să aibă exclusivitate. Mai mult, erau, cu toţii, scriitori pe care, în principiu, nici o panoramă responsabilă nu-şi poate permite să-i ignore. Oricum, minorii lipseau. Odată apărută, această Scurtă istorie se înfăţişează, printre altele, drept o relectură orientată stilistic a întregii literaturi române.­­Chiar dacă momentan vorbim doar despre un prim volum, al cărui prag cronologic de sus e reprezentat de Octavian Goga, cel mai tânăr şi, totodată, mai longeviv dintre autorii luaţi în discuţie. Vor urma şi altele, ajungând până aproape de stricta contemporaneitate.) Nici n-ar fi putut să fie altfel orientată, dat fiind faptul că Mihai Zamfir este şi stilistician. Cine i-a citit cărţile de critică literară a avut prilejul să înveţe, din ele, ce înseamnă aceea analiză redutabilă. Aplicată atât detaliilor, cât şi ansamblurilor. Poem­ul românesc în proză (1981) sau Cealaltă faţă a prozei (1988) sunt, din acest punct de vedere, adevărate modele. Am spus printre altele fiindcă, din punctul meu de vedere, nu asupra dimensiunii stilistice a lecturii s-ar cuveni insistat într-o cronică despre Scurta istorie. Ca să folosesc un barbarism de dată recentă, pe aceasta, Mihai Zamfir a internalizat-o demult. O are în sânge. De aceea, în substanţa cărţii acesteia, ea e mai degrabă un adjuvant. Sigur, unul de primă importanţă, dar tot un adjuvant. Metoda îi oferă lui Mihai Zamfir sugestia câtorva întrebări cruciale. Nu însă şi, integral, rezolvările operative ale acestora. Este cazul capitolului introductiv din prima secţiune a cărţii, privitoare la Romantism, în numai două pagini, care concentrează fără urmă de ostentaţie o masivă bibliografie teoretică, criticul ajunge să dea o definiţie stilistică foarte clară a acestui curent altminteri alunecos. Iată premisa: „Ceea ce mi se pare însă cu adevărat important în realizarea demersului nostru ar fi inventarea unei «definiţii stilistice» a romantismului. Deşi există anumite sugestii în acest sens, definiţia nu a fost încă formulată şi ea rămâne în sarcina celui care scrie «istoria stilistică» a perioadei" (p. 15). Şi iată concluzia, ireproşabilă: „Principiul stilistic definitoriu al romantismului - armonia textului ca reflex al armoniei cosmice­­ trebuie completat cu o consecinţă directă de natură figurativă: specifică limbajului poetic romantic rămâne metonimia, figura contiguităţii. Asta nu înseamnă că metafora ar fi absentă, dar metonimia domină. Atât ritmul, cât şi rima, reprezintă ele însele recurenţe calculate, contiguităţi cuprinse în reguli determinate; supremaţia metonimiei nu ne mai miră, deoarece însăşi opera literară ia forma unei «mari sintagmatici»" (p. 17). Că metoda e, totuşi, flexibilă, o dovedeşte faptul că în preliminariile secţiunii secunde, dedicate Sfârşitului secolului, Mihai Zamfir o pune între paranteze. Aici, el nu mai urmăreşte să definească, îi e de ajuns să aproximeze din unghi mai cu seamă sociologic. Concluzii stilistice există, fireşte, dar în surdină. Foarte interesantă, însă panorama aceasta alternativă (cum se declară ea în subtitlu) este din alte raţiuni. Care ţin, înainte de orice, de viziunea istorică a criticului. Frapantă pentru specialişti. Şocantă pentru nepreveniţi. Un prim spasm, cititorul îl va avea constatând că pentru Mihai Zamfir literatura română începe în fapt abia cu Costache Conachi (1778 - 1849). Nu e nevoie să transcriu întregul inventar de nume peste care autorul trece dintr-o singură suflare. Din cele cinci secole configurate de Nicolae Manolescu în Istoria sa critică, rămân, aici, nu mai mult de două. Argumentul forte al acestei rezecţii privilegiază, surprinzător, factorul uman. (Motiv suplimentar pentru a lua cum grano salis perspectiva rigorist stilistică anunţată.) Pe urmele lui Michel Zink (din La subjectivité littéraire), Mihai Zamfir postulează ca esenţială condiţia „existenţei unor scrieri care să poarte pecetea individualităţii autorului" (p. 10). în virtutea acestui imperativ, destui dintre autorii consideraţi până mai ieri reprezentativi decad în postură de simpli colportori. Mesajul acestora făcea în mod flagrant abstracţie de propria conştiinţă (şi nu doar auctorială). Alături de sus pomenita axiomă, Mihai Zamfir introduce şi o teoremă de sprijin, într-o anume măsură complementară. Anume aceea conform căreia toate literaturile debutează, prin forţa lucrurilor, prin poezie. (Predispusă, aceasta, la derularea unor scenarii marcat personale,­ însumarea celor două conduce, într-un singur cuvânt, la lirism. Aşa se explică de ce, deşi invocaţi, mitropolitul Dosoftei şi Miron Costin sunt, totuşi, lăsaţi pe dinafara acestei Istorii. Acestui deficit i se adaugă un criteriu pe care istoricul nu-l numeşte, dar îl are destul de frecvent sub ochi: relevanţa. Căci după Psaltirea versificată şi după Viaţa lumii a urmat, în realitate, o sincopă de mai bine de un secol. Ambele condiţii sunt verificate prin inducţie (pp. 9-13). Mihai Zamfir aduce exemple copleşitoare, de natură comparatistă. Raţionamentul se dovedeşte curat de la un capăt la altul. Nu există nimic arbitrar în cuprinsul lui. La limită însă, situaţia unui poet ca Ion Budai- Deleanu (1760-1820) poate ridica întrebări. Cu un deceniu şi jumătate mai vârstnic decât Conachi, acesta şi-a conceput Ţiganiada chiar în anii în care boierul de la Ţigăneşti (sic !) îi scria mişcătoare declaraţii culniei sale. Dat fiind acest prag, realmente volatil, nu e cumva nedrept ca ardeleanul Budai-Deleanu să fie relegat? (Cu atât mai mult cu cât, atunci când îi aduce numele în discuţie, Mihai Zamfir îi recunoaşte acestuia talentul ieşit din comun.) Sigur că epopeea lui Budai-Deleanu nu punea numaidecât în pagină o individualitate, aşa încât postura de părinte găsit al poeziei româneşti să-i poată reveni lui. Dar, dintr-un simplu amănunt factice, cum e acela de a se fi născut prea devreme, să piardă până şi poziţia a doua? Iată că da. De fapt, Mihai Zamfir a calculat atent această dureroasă absenţă. (Dureroasă, sunt convins, chiar şi pentru critic, care ar fi avut în poemationul eroi-comico-satiric o sursă nemaipomenită pentru analizele sale.) A calculat-o, spun, în sens aproape didactic. Fiindcă nu o dată, cartea aceasta reuşeşte, dincolo de meritele ei critice, să ofere o lecţie tulburătoare despre cinismul consecvent al valorii. Clamată îndeobşte de ştiinţele umaniste, valoarea e probabil cea mai inumană dintre noţiunile cu care acestea operează. Iar o istorie care ţine seama de ea, cum se întâmplă să ţină istoriile literaturii, se arată a fi de două ori mai intransigentă. Judecata acesteia închide ochii la toate eventualele circumstanţe atenuante. De primul filtru, Budai-Deleanu trece cu uşurinţă. Se poticneşte însă la cel de-al doilea, istoric. Exemplul său serveşte de minune demonstraţiei lui Mihai Zamfir. Şi e doar primul dintr-o serie care începe, iată, înainte de materia propriu-zisă a cărţii. Nu ştiu alt critic român care, disecând cu minuţie istoria literară să fi pus în evidenţă mai clar faptul că aceasta e neagră în cerul gurii. Mai multe asemenea exemple şi, în general, mai multe despre remarcabila sinteză a lui Mihai Zamfir, în episodul al doilea al acestei cronici. ■ Stilul intelectual­­II O dată apărută, această Scurtă istorie se înfăţişează, printre altele, drept o relectură orientată stilistic a întregii literaturi române. Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române. I. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 448 p România literară numărul 37 /16 septembrie 2011 Săptămâna viitoare, MIERCURI, 21 septembrie, va apărea cel de-al 130-lea volum din colecţia Biblioteca pentru toţi editată de Jurnalul Naţional, volumul Ţara de dincolo de negură. Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu „Hanu Ancuţei, capodoperă a marelui scriitor, cunoscută chiar şi de către cei care n-au citit-o şi folosită, ca un brand gata făcut, în industria hotelieră, este o megapovestire despre arta povestirii, într-un han cu ziduri ca de cetate şi cu o hangiţă. Ancuţa, plină de vino-ncea, într-un timp pierdut în negura timpurilor şi totuşi nu prea îndepărtat, se desfăşoară în fiecare seară un ceremonial al istorisirii unor întâmplări ieşite din comun. Spectatorii sunt şi actorii acestui show patriarhal care mizează mult pe vinul adus în carafe pântecoase, ca acelea care îi plăceau lui Eminescu (când mergea la „Bolta rece" cu Ion Creangă), şi pe... lentoare" scrie Alex Ştefanescu în Prefaţă. Cronologie şi referinţe critice de Mihai Iovănel Coperta reproduce un detaliu din Cârciuma la Rucăr de Nicolae Grigorescu. 4

Next