România literară, octombrie-decembrie 2017 (Anul 49, nr. 43-52)

2017-10-20 / nr. 45

m­e # ctnuiasao/ '/tv avfacMy de alex ştefănescu unţii ridică spre cer templele cu multe coloane ca să le vadă zeii! Aşa îşi imaginează Eminescu peisajul din Grecia antică. Faptul că lăcaşurile de cult au fost construite pe locuri înalte este interpretat de el ca expresie a voinţei munţilor de a le arăta zeilor ce edificii minunate au reuşit să facă oamenii pe pământ. Această răsturnare de situaţie este de efect (amintindu-ne de o imagine din Luceafărul: nu corăbierii iau ca punct de reper luceafărul, în înaintarea lor pe marea întunecată, ci luceafărul „corăbii negre duce” ca şi cum le-ar trage după el legate cu funii!). „Peste văile adânce repezite-n regioane/ Nourate, stau ţinute templele multicoloane,/ Parcă munţii-n braţ de piatră le ridică şi le-arată/ Zeilor din ceriuri.” în capitolul rezervat Greciei antice din Memento mori, ca în toate capitolele imensului poem, se poate sesiza un exces de cuvinte, o împotmolire într-o retorică a frumuseţii şi glorificării care îl oboseşte pe cititor şi îl poate face să rateze momentele de poezie bună. Iată ce încărcată de imagini livreşti este chiar prima strofă dintre cele închinate civilizaţiei greceşti: „O, lăsaţi să mor în ape oceanici a mea liră!/ Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbite,/ Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;/ Să înalţ munţii Greciei, scânteind muiaţi de soare,/ Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare/ Şi cu stânci încremenite printre nouri de purpur.” Trebuie să ne amintim însă permanent că autorul nu a publicat şi nici nu a intenţionat să publice aceste versuri, că este vorba doar de o construcţie poetică aflată în stadiul de şantier, abandonată din cauza morţii premature a autorului. Nu se va putea găsi niciodată altcineva care să termine lucrarea, astfel încât nu avem dreptul să o supunem unor exigenţe estetice, ca pe o operă finită. Putem doar să identificăm în cuprinsul ei o frumuseţe in statu nascendi, să salvăm de la uitare fulguraţii de poezie din ciornele unui mare poet. „Filmarea” Greciei de altădată începe de sus: „Vulturi peste văi înnegurate,/ Grei atârnă cu întinse aripi şi priviri ţintate/ Supra lumei ce sub dânşii stă adânc, împrăştiat.” Imaginea vulturilor care atârnă grei în văzduh, scrutând lumea „împrăştiată” de sub ei creează imediat o impresie de vastitate care permite contemplarea întregii Grecii. Poetul îşi creează astfel posibilitatea de a defini sintetic Elada, ca pe o ţară albă, scăldată în soare, ivită „din întunecata mare”. Grecii şi-ar putea face un brand de ţară din această reprezentare.­minescu nu se mai satură să realizeze ceea ce s-ar putea numi - în termenii practicilor noastre de azi - fotograme din satelit: „Şi din turmele de stânce, risipite cu splendoare/ Pe-ntinsori de codri negri rupţi de râuri sclipitoare,/ Vezi oraş cu dome albe strălucind în verde crâng./ Marea lin cutremurându-şi faţa, scutur­­a ei spume,/ Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume,/ Jos la poarta urbei mândre a ei sunete se frâng.// Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe faţă,/ Ea reflec­­tă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă.” Frumuseţea paradisiacă a ţării face posibilă alunecarea în mitologie, în apele albastre din jurul pământului grecesc se zbenguie nimfele, asemenea delfinilor: „Nimfe albe ca zăpada scuturi ap’ albastră, caldă,/ Se împroaşcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă,/ Scuturân­­du-şi părul negru, înecându-se de râs.// Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă,/ Orice undă linguşeşte arătarea lor cea naltă,/ Pe nisipul cald le-aruncă marea­­n jocu-i luminos;/ Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare,/ Strălucesc în părul negru, ce şi-l uscă ele-n soare/ Pe-a lor pernii nisipoase lenevite lănguros.” Nimfele descind în treacăt şi pe ţărm, unde „vorbind mărgăritare culeg flori în a lor goană”. „Vorbind mărgăritare” - ce lapidară şi inspirată caracterizare a vocilor unor nimfe! Poetul ne oferă la un moment dat şi un instantaneu cu Satyr, personaj pitoresc, simpatic-depravat, adus în prim-plan pentru a face mai uşor suportabil sublimul invaziei de nimfe: „Dintr-o tuf iveşte Satyr capu-i chel, barba-i de ţap,/ Lungi urechi şi gura-i strâmbă, cârnu-i nas.­­ De sus îşi stoarce/ Lacom poamă neagră-n gură - pituliş prin tufe-o-ntoarce,/ Se strâmbă de râs şi-n fugă se dă vesel peste cap.” Partea feeric-descriptivă a capitolului despre Elada este foarte extinsă şi contează nu atât prin ea însăşi, cât prin entuziasmul pe care îl exprimă faţă de civilizaţia grecească Cu adevărat impresionant, prin dramatismul ideilor, devine acest capitol spre sfârşitul său. Cele câteva strofe de încheiere ar fi putut fi publicate de Eminescu separat şi ar fi concurat cu succes singurul fragment din Memento mori pus de autor în circulaţie şi anume cel despre Egipt. Personajul care face să se schimbe registrul stilistic în mod radical este, bineînţeles, Orfeu: „Iar pe piatra prăvălită, lângă marea­­ntunecată/ Stă Orfeu - cotul în razim pe-a lui arta sfărâmată.../ Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l aruncă aiurind/ Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării./ Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperării,/ Asculta cum vântu-nşală şi cum undele îl mint.// De-ar fi aruncat în chaos arta-i de cântări îmflată,/ Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/ Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut.../ Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune,/ In migraţie eternă de de mult s-ar fi pierdut.// Şi în urmă- te-o vecie din nălţimi abia văzute/ Şi din sare văi de chaos colonii de lumi pierdute/ Ar fi izvorât în râuri într-un spaţ despopulat;/ Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Nimic în urmă - nici un atom luminat.// Dar el o zvârli în mare... Şi d-eterna-i murmurre/ O urmă ademenită toat-a Greciei gândire,/ împlând halele oceanici cu cântările-i de­­amar./ De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,/ în imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere/ Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mângâie-n zădar” Dacă harfă lui Orfeu ar fi fost aruncată în haos, ar fi atras după ea şi pământul cu tot ce se află pe el, şi stelele, şi universul întreg... Nimeni n-a mai adus un asemenea omagiu artei, puterii ei de atracţie. Şi nimeni n-a mai găsit un mod atât de impresionant de a deplânge prăbuşirea civilizaţiei greceşti, imaginându-şi că bârfa lui Orfeu, aruncată nu în haos, ci în mare, își amplifică plânsul prin eterna tălăzuire a apei. • memento mori [Grecia antică] vem (ftpifKXatii­ţii»ii*.

Next