România literară, octombrie-decembrie 2017 (Anul 49, nr. 43-52)
2017-10-20 / nr. 45
11 ,ivHo . v I oa N _0J 'C H3 V"' Maiorescu înaintemergătoru Când vorbim de perioada marilor clasici, ne gândim la Eminescu, Caragiale, Slavici şi Creangă. Ar părea straniu, nu-i aşa, să-ntrebăm: dar Titu Maiorescu? Iar întrebarea nici nu s-a pus vreodată cu adevărat. Dacă ar fi să căutăm o singură explicaţie, una singură, pentru faptul că lista marilor clasici îl omite tocmai pe Titu Maiorescu, răspunsul ar veni imediat. Eminescu, Caragiale, Slavici şi Creangă sunt creatori, nu şi Titu Maiorescu. Putem presupune că însuşi Maiorescu ar fi fost de acord cu acest argument. Astfel, discuţia se închide. Fiindcă, se ştie, critica nu e o artă, orice ar spune Oscar Wilde cu paradoxurile lui. în plus, critica îşi spune cuvântul după ce obiectul ei, literatura în cazul de faţă, va fi apucat deja să existe. Literatura mai întâi şi apoi critica literară, în ordinea timpului şi a importanţei, a importanţei de esenţă aş spune împreună cu toată lumea, însă dezminţirea frapantă a acestor poncife universale o aduce tocmai perioada marilor noştri clasici, dacă examinăm lucrurile cu minimă atenţie. Literatura mai întâi şi apoi critica literară?! Nu şi în cazul de faţă, curios, şi probabil nici în alte cazuri. Titu Maiorescu a introdus exerciţiul critic în cultura noastră înainte ca marea literatură să existe. Un singur scriitor putea fi evocat de critic ca model, Vasile Alecsandri, dar el nu reprezenta cu adevărat direcţia nouă. Limba poetului de la Mirceşti e română în înţelesul dat de Maiorescu, poezia sa e de inspiraţie populară, desigur, dar prin toate trăsăturile sale Alecsandri rămâne un neoclasic. Deşi e de fapt singurul pe care criticul îl poate invoca spre ilustrarea direcţiei noi, poetul e departe de a reprezenta noul, fiind, tocmai, o probă vie pentru cum se poate scrie după vechile tipare. Vorbind despre Direcţia nouă într-o perioadă când ea nu exista cu adevărat (1872), Titu Maiorescu se înscrie strălucit, el însuşi, între promotorii formei fără fond în cultura română - al cărei critic, între mulţi alţii, fusese (1868) dificultăţile literaturii acelor ani pot să pară azi insurmontabile, iar ele erau departe de a ţine de domeniul exclusiv estetic. Trebuia să se răspundă la întrebări mult mai elementare şi mai presante, ce se cereau a fi lămurite cu mult înaintea chestiunilor estetice, care însă au venit şi ele la rând, destul de repede: în ce limbă română se scrie, cu ce ortografie, de unde şi cum împrumutăm cuvinte? în toate aceste probleme fundamentale, de ordin lingvistic-normativ, intervenţiile lui Maiorescu au tranşat o dată pentru totdeauna, aproape miraculos împotriva unor majorităţi covârşitoare. Nu doar pe teritoriul Micii Românii, ci - mai devreme sau mai târziu, dar destul de devreme totuşi - în toate zonele locuite de români. Ar mai fi de adăugat aici un punct esenţial, pe care nu trebuie să-l scăpăm din vedere nici un moment atunci când discutăm despre criticul Maiorescu: acţiunea sa critică a fost atotcuprinzătoare, literatura nefiind decât unul din domeniile asupra căruia şi-a îndreptat forţa modelatoare. Limba, educaţia, cultele, politica în general, tangenţial relaţiile externe ale României au făcut pe rând şi în mod penetrant obiectul înţelegerii sale, şi au evoluat diferit după ce mintea sa critică le-a examinat. Nu cunosc alt exemplu în cultura română de personalitate care să fi influenţat în aşa măsură şi atât de divers cultura şi instituţiile prin simplul exerciţiu al minţii. Revenim la literatură, în 1863 apare gruparea Junimea. Nici unul din marii noştri clasici nu se manifestase la ora aceea. Eminescu avea 13 ani, Caragiale 11, Slavici 15, iar Creangă 26, dar mai aveau să treacă 12 ani până să scrie, la îndemnul noilor săi tovarăşi, Capra cu trei iezi! Reamintind aceste lucruri cât se poate de banale, vreau doar să spun că înainte, ba chiar cu mult înainte ca literatura nouă să apară, a apărut la Iaşi cutia de rezonanţă, elementul critic - natural ca aerul şi apa capabil să genereze marea literatură: „am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iaşi (...), alcătuim o societate bazată pe principii de încetăţenit’, spune Maiorescu. Marii noştri clasici ies direct din matricea spiritului critic infuzat cu exigenţă de Titu Maiorescu în societatea românească, şi asta cu cel puţin un deceniu înainte ca literatura română, aşa cum se prezenta ea atunci, să fi justificat apariţia acestei forme infailibile de analiză, evaluare şi selecţie care a fost critica maioresciană. Credinţa că spiritul critic urmează creaţiei literare, aceasta fiind, cu alte cuvinte, „materia primă” a criticii, se dovedeşte, prin Titu Maiorescu, completamente falsă. Marii noştri clasici au fost precedaţi cu multă vreme înainte de primul dintre ei, criticul ce a pregătit terenul şi i-a pregătit pe scriitori să-şi scrie opera sub incidenţa spiritului critic integrat. Dar ce sunt în definitiv critica literară şi spiritul critic ? Nimic altceva decât conştiinţa de sine a literaturii, după cum o spune tot Oscar Wilde, cel anterior menţionat. Putem oare afirma, absurd, că literatura acelor ani a avut conştiinţa existenţei sale înainte ca literatura să existe cu adevărat ? nu avem decât să recitim „criticele” lui Maiorescu, anterioare poemelor eminesciene, anterioare nuvelelor lui Slavici, anterioare comediilor şi Momentelor lui Caragiale, anterioare poveştilor şi amintirilor lui Creangă, toate acestea opere de creaţie atât de individuale în genialitatea lor divergentă, neprevăzute şi imposibil de prevăzut, desigur. Va fi uşor să vorbeşti despre standarde înalte în literatura română atunci când marii clasici au prins a-şi publica una după alta capodoperele. Era însă o vorbire în pustie să le invoci când ai în faţă o literatură precară, aşa cum face Maiorescu în Cercetarea critică asupra poeziei române de la 1867. „Această parte a poeziilor române moderne este plină de erori aşa de comice, încât pot deveni un izvor bogat pentru almanahuri humoristice, şi cu cât autorul vrea să fie mai solemn sau mai duios, cu atât, se înţelege, impresia este mai ridicolă”, spune criticul din mijlocul unui şantier aflat în ruine. După zeci de pagini de inventar literar patologic, nicidecum descurajat, deşi semnele unei literaturi adevărate erau aşa de firave (de-abia trei autori se salvau: Bolintineanu, Grigore Alexandrescu şi Alecsandri, et encore!), Maiorescu priveşte senin şi încrezător la măcelul pe care îl încheie astfel: „Aici devine prima datorie a ştiinţei de a se opune în contra răului contagios. O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas şi să se distingă de cele rele şi, curăţind astfel literatura de mulţimea erorilor, să prepare junei generaţii un câmp liber pentru îndreptare.” Problema este dublă: puţinul salvat era cu adevărat foarte puţin, iar până la venirea „junei generaţii"aveau să mai treacă încă ani buni; deocamdată, nici urmă de ea! Cu o misterioasă încredere în efectul sanitar al criticii aflate în plin marş, Maiorescu anunţă însă venirea ei, şi ea nu va întârzia să vină: din toate regiunile ţării viitorii mari clasici se vor reuni la Iaşi, acolo unde erau aşteptaţi să vină! Erau aşteptaţi ca scriitorii adevăraţi ai noii literaturi încă de pe vremea când ei înşişi nu-şi închipuiau că vor scrie! La fel de uimitor este apoi faptul că atunci când vin în fine, noii veniţi sunt de îndată recunoscuţi, după aproape nimic, de cel ce-i anunţase. Dintre toţi cei ce roiau în jurul Junimii, tocmai ei, cei aşteptaţi, au primit din capul locului marile şi încă nemeritatele favoruri, ca şi cum criticul înaintemergător ştia şi vedea ceva ce nimeni altcineva nu ştia şi nu vedea încă. Există ceva profund ridicol, desigur, nu doar în literatura zilei, denunţată în analizele criticului. Era ceva ridicol şi-n credinţa criticului ce lăsa în jurul său un câmp de cadavre şi anunţa o victorie ce întârzia să apară. Noul profet al noii literaturi, ca şi inexistente, era în fond la fel de ridicol ca poezia incriminată. Este ciudat că el a putut fi crezut şi că, tocmai în această latură a criticii sale profetice, nu a fost luat în derâdere. în definitiv, ar fi fost uşor de ridiculizat, fiindcă era aproape singur contra tuturor. în plus, el cutezase să se măsoare şi cu bunele intenţii, încarnate de majoritatea celor pe care-i înfrunta, şi ce poate fi mai perfid decât buna intenţie... Se ridicase împotriva „fraţilor” transilvăneni şi bucovineni din România ocupată. Se ridicase împotriva tuturor publicaţiilor cu pretenţii literare din absolut toate provinciile istorice. Nimeni nu scăpase de tirul necruţător al criticii sale ce nu voia să ţină seama de considerente politice şi de conjuncturi oportune. Războiul era dus concomitent pe toate fronturile. Doar el putea să creadă că-l va câştiga. O face sub deviza improbabilă: „înţelegerea răului este o parte a îndreptării.” (Observări polemice) Acolo, în scrierea din 1869, înfruntă el găunoşenia şi protocronismul culturii vremii, care sunt mult anterioare lui Edgar Papu, Dumitru Popescu şi Nicolae Ceauşescu, şi, deşi vremelnic învinse de criticul Maiorescu şi de maiorescieni, vor rămâne constante ale culturii române până azi. Ascultaţi vocea Parlamentului României (Adunarea Naţională) din 24 iulie 1869: „Revoluţiunea franceză este numai continuaţiunea revoluţiunii lui Hora [Horea], cu singura deosebire că a lui Hora avea o direcţiune naţională pre lângă cea socială. De altminterea, până şi scăderile, erorile revoluţiunii lui Hora le aflăm şi în cea franceză.” Sieşi pare el să-şi vorbească atunci când se încurajează să continue pe calea critică: „Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici.” Avea de partea sa un singur şi deloc evident aliat, adevărul: „începutul cel mic la întindere a trebuit să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energică, ce-i dă putere de a rezista şi, biruind greutăţile timpului, a produce şirul neîntrerupt de forme nouă de viaţă.” Tot el, la fel de profetic, la fel de singur împotriva tuturor: „majorităţile nu înseamnă nimic, fiindcă asemenea lucrări [critice] au fost primite la început de o minoritate, şi dacă şi-au câştigat teren, şi l-au câştigat numai în viitorul poporului lor.” Concluzia îi aparţine şi e iarăşi în tonul unui profetism neobişnuit în gura ateului ce a fost: „progresul adevărului trebuie să se facă şi formula lui este aceasta: mulţi din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mâine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înţeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori.” Ar putea cineva afirma că Maiorescu, între marii noştri clasici, nu e cel dintâi în ordinea temporală? Opera lui s-a topit în mare parte în opera celor ce au fost anunţaţi şi educaţi de el fiindcă spiritul său critic s-a aliat invizibil şi indivizibil cu spiritul lor critic într-o continuitate până azi neîntreruptă. O lectură consistentă din Maiorescu, la ora centenarului despărţirii de el, înviorează şi dă încredere că nu e totul pierdut. • I uOoCN menjs . n. Boot vasile popovici