România literară, iulie-septembrie 2019 (Anul 51, nr. 29-42)

2019-07-19 / nr. 32

lui Caragiale-tatăl îi place cuvântul piperat, cules de la mama lui, din praful mahalalei sau direct de la birt din gura unui muşteriu pe jumătate treaz, pe jumătate amorţit de băutură. Frazele lui, presărate cu o mulţime de ingrediente, tăvălite prin maioneză picantă şi muştar, nu-şi pierd, totuşi, nici un gram din tăietura geometrică, ascuţită ambiguu pe la colţuri. Le poţi împărţi în propoziţii şi părţi de propoziţii, fără ca ele să piardă nimic sau aproape nimic din strălucirea lor. Căci, în esenţa lor, „cogitaţiunile“ caragialiene pot fi reduse oricând la simple interjecţii. Ca să simţi savoarea trebuie ca tu însuţi să te aşezi la o masă I şi să petreci vorbind vrute şi nevrute cu interlocutorii I tăi ocazionali. Dar nu oricum, ci monosilabic. Abundenţa de virgule şi de semne tari conferă J cuvintelor din propoziţia caragialiană vivacitate, dinamism abrupt şi pişcături neaoşe pe limbă. Caragiale e un scriitor profund urban. Nici sub tălpi, nici în nări oricât de mult ai inhala aerul în piept nu simţi mirosul pământului reavăn sau al ierbii abia încolţite, ci simţi călcând sub tălpi doar caldarâmul dur, iar în nări miros de asfalt încins, de mititei arşi pe jăratic şi de tutun nu tocmai de cea mai bună calitate. Natura apare rareori în scrierile sale, iar natura umană e trasată din linii frânte, puncte de suspensie şi tot felul de sincope. Şi totuşi, în ciuda trăsăturilor mai mult schiţate, decât sculptate, lipsite în aparenţă de adâncime, personajele caragialiene prind contur în imaginaţia cititorului, unde capătă trăsături multiple, unele de-a dreptul abisale. Paradoxal, dar Caragiale-fiul, un personaj, am putea spune, sută la sută urban, un dandy de salon, îşi scrie opera sa capitală, Craii de Curtea-Veche, la ţară. Te-ai aştepta ca frazele sale să miroase a pământ reavăn sau a ger. Paginile sale aşternute cu atâta migală , pe hârtie miros a pudră şi a catifea stropită cu tot felul de parfumuri orientale prin care colcăie moliile şi fluturii de noapte. Şi totuşi, deşi se află la polul opus unul de altul, primul fiind un fel de avangardist avant la lettre, celălalt un romantic întârziat, atât Caragiale, cât şi I Mateiu au avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei literaturii române din secolul douăzeci. Din primul, avangardiştii, în frunte cu Urmuz, au extras absurdul existenţei şi asperităţile de limbaj, din cel de-al doilea viziunea apocaliptică asupra lumii. în acest sens, pasajul din Pâlnia lui Stamate e revelator:“ Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie, în faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearceafuri ude... O masă fără picioare, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine, un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi... 20 de bani bacşiş... Restul nu prezintă nici o importanţă. Trebuieşte însă reţinut că această cameră, vecinie pătrunsă de întuneric, nu are nici uşi, nici ferestre şi nu comunică cu exteriorul decât prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum şi prin care se poate vedea, în timpul nopţii, cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuţă şi un şir finit de baine uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit şi inutil...Scriam mai zilele trecute că în cercurile literare bucureştene - cât v o mai fi rămas - opera lui Caragiale e privită ca un fel de biblie a poporului român. Din această biblie ca dintr-o cutie a Pandorei se revarsă, zi şi noapte, tot răul societăţii româneşti. Dacă până-n 1989, răul acesta afecta în special păturile intelectuale din capitală, unuia revelându-se sub formă de Mitică pe jumătate pământean, pe jumătate luciferic, altuia sub formă de Rică Venturiano, altora sub formă de coana Joiţica, de Jupân Trahanache, de Goe, de mamiţica, de Ionescu, de Popescu, de Brânzovenescu, de Farfuridi, de Caţavencu sau în chip de Dandanache, însoţit de Cetăţeanul turmentat, azi acest flagel nu bântuie numai capitala, ci s-a răspândit în toate provinciile şi în toate târgurile mai mult sau mai puţin prăfuite ale micii şi minunatei noastre patrii. Dacă dai, de pildă drumul, la radio, nu ai cum să nu auzi după o scurtă vreme un discurs farfuridian, dacă deschizi televizorul personajele lui Caragiale părăsesc micul ecran şi îţi năvălesc în casă. Dacă la televizor personajele marcate de morbul caragialian pozează în oameni politici trecuţi pe la Bucureşti sau la Bruxelles, ţinând discursuri găunoase atât pe partea stângă, cât şi pe partea dreaptă a micului ecran, odată scăpaţi de acolo se răspândesc cu viteza uluitoare a unui nor de lăcuste pe toate plaiurile ţării, lăsând în urmă un pământ ars, presărat cu resturi de vegetaţie mirosind a litere de plumb scăpate din paginile noilor ziare. Nocivitatea personajelor lui Caragiale din era postmodernă afectează poliţia, justiţia, literatura, teatrul, mediul afacerilor, economia, biserica, şcoala, puşcăria, într-un cuvânt tot ce e viu şi mort. Nu, nu vă încruntaţi sprâncenele, nu am greşit. Nici morţii nu scapă de acest flagel. El bântuie în lumea asta, după care se refugiază, pentru un timp sau pentru totdeauna, în purgatoriul lumii de apoi. „Convingerea ce o am despre Caragiale“, scria Titu Maiorescu, „este că are una dintre cele mai vioaie inteligenţe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenuşii din creieri îl scoate mai presus de el însuşi şi-l face capabil de scrieri literare de mare valoare.“ Şi Titu Maiorescu completează portretul lui Caragiale, ridicând un pic cortina şi arătând o mică parte din faţa nevăzută a autorului Scrisorii pierdute: „Din cauza acestei părţi a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc.“ Care o fi celelalte părţi ale lui Caragiale nu e greu de bănuit. Criticul se referă la rarele caracter ale confratelui său literar. Dar fără aceste tare, Caragiale nu ar fi reuşit să pătrundă în labirinturile întortocheate şi pline de o mâzgă lunecoasă a personajelor sale bântuite de morbul miticismului. Scriind, autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară. De fapt, dacă stăm să ne gândim mai bine, ele populau din plin spaţiul real, numai că nimeni nu le percepea malefica prezenţă. A trebuit să vină un scriitor de talia lui Caragiale şi să le marcheze punând o ştanţă pe fruntea fiecăruia şi să le dea drumul în stradă. Cândva, criticul literar Laurenţiu Ulici spunea că doi aştri guvernează pulsul vieţii noastre literare. Un astru nocturn şi altul diurn. Binomul acesta, în viziunea criticului, era întruchipat de Eminescu şi Caragiale, Eminescu reprezentând eul nostru profund cu toate neliniştile sale, iar Caragiale eul social, marcat de superficialitate şi goana după câştig. De atunci, s-au scurs însă mulţi ani şi odată cu ei peste astrul nocturn al literaturii române s-a aşternut tăcerea. Astăzi pare-se că societatea românească s-a îndepărtat de Eminescu. El e, din nefericire, un autor mai mult citat, decât citit, în timp ce actualitatea lui Caragiale a crescut. Astrul Caragiale guvernează astăzi nu numai viaţa noastră diurnă, ci şi viaţa noastră nocturnă. Nu mai avem idealuri, nu mai avem aspiraţii. Trăim şi zi, şi noapte o comedie ce are ramificaţii nu numai sociale, ci şi ancestrale, suprapunându-se cu destinul poporului român. Răul izvorât din opera sa a devenit nociv, pătrunzând în toate cotloanele vieţii noastre politice şi sociale. Forţa lui, propulsată de un vid interior popula de hohote subţiri de râs, e greu de stăvilit. Dar ce s-a întâmplat cu adevărat tragic e faptul că modelul Eminescu a fost expulzat nu doar din viaţa noastră publică, lucru, de altfel, explicabil, ci şi din viaţa noastră literară. Azi a devenit aproape un motiv de ruşine să afirmi despre un autor, şi aici vorbesc în special de poezie, că are puncte comune cu Eminescu. Poezia lui Eminescu e considerată caducă. De altfel, pe această temă s-a scris o întreagă literatură. E la modă să spui azi că poezia ta se trage din opera lui Caragiale. O parte din optzecişti şi nouăzecişti, dar şi nenumăraţi poeţi tineri îl au astăzi ca model. Oare rezistă mai bine trecerii timpului scrierile lui Caragiale, decât cele a lui Eminescu, sau totul nu e decât o iluzie, o modă trecătoare? Nu ştim, deocamdată, ce surprize ne vor oferi astrele în viitor. Dacă judecăm pulsaţiile prezentului, vom observa că peste opera lui Eminescu pare că se aşază în straturi groase praful şi rugina veacurilor, în timp ce opera lui Caragiale, raportată la contextul social, a căpătă o strălucire fără seamăn. Poate că această strălucire e falsă. Poate că înlăuntrul ei se ascunde necuratul, care doreşte să călăuzească paşii omului spre o lume superficială, dominată de vorbe goale aruncate-n vânt... Oricum ar fi sau n-ar fi, faptul că o parte din poezia noastră postmodemistă e dominată de spiritul lui Caragiale nu e rău. Dar pentru percepţia în timp a poeziei eminesciene e o neaşteptată. S-a schimbat, de fapt, o paradigmă. Poezia română pară să fi ieşit pentru totdeauna din zodia eminesciană. Nu putem spune că fenomenul nu e benefic pentru evoluţia poeziei contemporane. O întoarcere la vechile canoane nu mai e posibilă. O lovitură dureroasă i-a aplicat-o Caragiale lui Eminescu şi în timpul vieţii, atunci când Veronica i-a căzut în braţe. Dar atunci, cu toată durerea resimţită, a avut de suferit doar omul Eminescu, nu şi poezia sa. Dar iată că lovitura postumă venită nu atât din partea rivalului său sentimental, ci din partea societăţii româneşti, contaminată până în măduva oaselor de caragialism, afectează, într-o oarecare măsură, destinul poeziei eminesciene. în fond, poezia optzecistă şi cea nouăzecistă nu sunt decât expresii ale stării de lucruri petrecute în spaţiul real. Poeţii nu exprimă altceva decât pulsul timpului pe care îl trăiesc. De fapt, lovitura de graţie pe care i-o dă Caragiale postum lui Eminescu n-o face direct, ci prin intermediul avangardiştilor care au ieşit din pălăria sa; optzeciştii şi nouăzeciştii, începând, să spunem cu Cărtărescu, cel din Poeme de amor, dar şi din Levantul, şi încheind cu Cristian Popescu şi Mihail Gălăţanu, sunt atât urmaşii lui Caragiale-tatăl, cât şi urmaşii lui Caragiale-fiul, dar şi ai lui Urmuz. Şi-apoi, dacă stăm să ne gândim mai bine, chiar şi caragialismul a suferit în epoca noastră nenumărate schimbări, măcar de formă, dacă nu şi de fond. în prezent, România pare că a depăşit epoca Caragiale, şi a intrat din plin în epoca Urmuz. Azi în România, chiar şi în România lucrului bine făcut, în locul lui Caţavencu sau Mitică au apărut în viaţa politică, dar şi cea culturală - personaje care seamănă cu Ismail, cel „compus din ochi, favoriţi şi rochie“, sau cu Turnavitu, ins care, măcar o dată pe an la „formă de bidon“, de „ventilator la diferite cafenele“, şi - de ce nu ? - şi de valize pline cu tot felul de documente ce se împrăştie de la sine putere pe câmp. Da, epoca lui Caragiale e pe cale să apună. Dar caragialismul persistă şi în politică, şi în poezie îmbrăcată în mantie urmuziană cu trena lungă a unui „Auto-Kosmos infinit şi inutil..“ Căţărat undeva deasupra acestui infinit, Caragiale scoate mereu personaje noi din pălăria sa şi le aruncă pe scena noastră politică şi literară, apoi, izbucnind în râs, aşteaptă să coborâm cortina peste iepuraşii albi şi roz ce ies la nesfârşit din căptuşeala ei demonică. •• Nichita Danilov , de la caragiale la urmuz România literară numărul 32 / 19 iulie 2019