România literară, ianuarie-martie 2020 (Anul 52, nr. 1-13)

2020-03-06 / nr. 10

›re e c ››B otN O›N 0» ■V re Eo cc MJtTCCO LUUWUy la „Dada11 S ai n% ivHinnu IU, 11 I- "I GALERIADADA.RO »- ■» rta ta este un constructivism orientat, bine temperat, contrariul intelectualismului mecanizat al roboţilor.“ ff n pofida faptului că Marcel Iancu este una dintre personalităţile de certă ■ notorietate în spaţiul artei universale, la noi, interesul pentru creaţia sa este destul de firav. Dacă înainte de 1989 era greu să îi pui în valoare opera, din motive politice stupide, acum acest fapt devine inexplicabil. Bineînţeles că în aceşti ultimi 30 de ani de libertate a expresiei putem enumera câteva manifestări precum: volumul omagial Marcel Iancu realizat cu ocazia împlinirii centenarului, în 1995, sub egida Uniunii Arhitecţilor din România şi a Muzeului Naţional de Artă, sau Geo Şerban, întâlniri cu Marcel Iancu, scos la Editura Hasefer în 2011. în mare parte, aceste acţiuni, au fost realizate în regim privat, de galerii sau edituri al căror mare merit este acela de a se fi livrat cu pasiune şi competenţă într-o încercare de a-i prezenta creaţia publicului contemporan, implicarea instituţiilor de cultură gestionate de stat fiind nerelevantă. Ultima expoziţie importantă, care a cuprins toate formele de creaţie în care s-a manifestat artistul, Marcel Janco, Un Vissionaire de L'Art Moderne făcută de Colors Art Gallery a fost realizată în anul 2012 şi a avut un final trist, îmi mărturisesc empatia cu subiectul, motiv pentru care semnalez actuala manifestare, „Marcel Iancu. Memoria liniei“ care a fost deschisă la finalul anului trecut, la galeria DADA, în concepţia curatorială a istoricului de artă Adrian Buga. Marcel Iancu (1895-1984) şi-a clarificat încă din adolescenţă opţiunea pentru artă poate şi pentru faptul că a avut şansa să-l aibă drept mentor pe pictorul Iosif Iser, care organizase la Bucureşti, în 1909, una dintre primele expoziţii de artă modernă împreună cu artiştii francezi, Dimitrios Galanis, prietenul lui Picasso, şi André Derain. Datorită lui Iser, Marcel Iancu intră în lumea presei reuşind să îşi publice primul desen într-o revistă importantă, „Flacăra“ (1912), când încă nu împlinise vârsta majoratului. Tot atunci va publica împreună cu doi prieteni, Eugen Iovanaki, viitorul poet Ion Vinea şi Samuel Rosenstock, devenit celebru sub pseudonimul de Tristan Tzara, revista „Simbolul“ care s-a bucurat de colaborarea unor nume importante de poeţi simbolişti, precum Ion Minulescu, Adrian Maniu, N. Davidescu, Emil Isac ş.a. Destinul a vrut ca el să ajungă la Zürich în 1915, singurul loc din Europa unde, atunci, se mai putea visa în pace. Aici, el şi Tristan Tzara, un alt visător la fel de orgolios, dar mult mai înclinat spre gesturi radicale, au încercat să-şi armonizeze creaţia dar şi caracterul contribuind substanţial la iniţierea şi afirmarea mişcării „Dacia“. După un timp însă, le-a fost clar că fiecare vibrează diferit. Iancu a devenit compatibil cu alţi „radicali“ pozitivi precum: Hans Arp şi Alberto Giacometti împreună cu care a înfiinţat, în 1919, la Basel, gruparea „Artiştii radicali“. Pentru ei, revoluţia, negaţia nu erau un scop în sine, ci doar o modalitate de înlocuire a normei. Aceştia erau totuşi în minoritate faţă de cei care, deşi „ nu erau interesaţi decât de gluma proastă şi de scandal“, după cum afirma Marcel Iancu într-un interviu, aveau totuşi o vizibilitate cu mult mai mare. Lecţia disputelor în jurul nihilismului dadaist şi ulterior al „spectacolelor“ suprarealiste a lăsat nu numai urme, dar mai ales o serie de lucruri de demonstrat. Şi unde se puteau împlini toate acestea mai bine decât acasă? Plecase dintr-o Românie mică, măcinată de angoasele unui război mare, se întorcea într-o Românie mare, destinsă şi încrezătoare în viitorul ei. „Trista ţară“ îşi trăia acum euforia unui început de drum, iar Marcel Iancu, dezamăgit de vanităţile atât de puţin culturale ale multora dintre colegii şi chiar prietenii săi din Zürich şi Paris, afirma: „...m-am hotărât să-mi caut propriul drum şi să plec ca misionar al artei noi în ţara mea natală.Întors în ţară în anul 1922, reuşeşte ca în mai puţin de două decenii să îşi impună personalitatea, amprentând nu doar creaţia artistică, dar şi alte domenii precum arhitectura. El este astăzi considerat unul dintre pionierii arhitecturii cubiste de la noi, stilul său proaspăt, elegant, influenţând generaţiile ulterioare de arhitecţi care au schimbat imaginea spaţiilor citadine de la noi, dominate până atunci de eclectismul arhitecturii franceze de la sfârşitul secolului al XIX-lea. A jucat un rol important şi în dezvoltarea design-ului, în special cel de interior. A influenţat, de asemenea aspectul grafic al presei tipărite, potenţând locul imaginii în acest spaţiu dedicat prin excelenţă literei. Articolele sale, publicate în revista „Contimporanul“ dar şi în alte reviste de cultură, au format o conştiinţă artistică nouă, revoluţionară. Colaborând mult cu presa din perioada interbelica, el reuşeşte să o updateze la cerinţele grafice ale unei prese moderne. Fiind, asemenea mentorului său, Iser, un foarte bun şi prolific desenator, a reuşit, poate mai mult decât oricare artist român, să portretizeze, probabil, sute de personalităţi ale vieţii publice din epocă, creând astfel un adevărat document cu valoare memorialistica. în 1941 este obligat să emigreze în Palestina unde îşi va continua traseul artistic reuşind, mai ales în domeniul artelor plastice să se impună pe o piaţă aglomerată, având în vedere faptul că mulţi artişti cunoscuţi din Europa aleseseră calea exilului din faţa terorii exercitate de nazişti. Către sfârşitul vieţii, întreaga sa energie va fi catalizată într-un proiect care începea să prindă contur material, colonia artistică de la Ein Hod, care se va desăvârşi odată cu inaugurarea muzeului „Iancu- Dada“, în 1983, cu zece luni înainte ca el să se stingă. Acum era Acasă, în „Cetatea Soarelui“, construcţia ideală pentru care luptase o viaţă. Toate bătăliile se sfârşiseră, Utopia prinsese viaţă şi bătrânul revoluţionar îşi găsise liniştea în Muzeu. în acest context, proiectul expoziţional iniţiat de Adrian Buga şi sprijinit de Cristinel Popa, patronul galeriei „Dadia“, se conturează pe două axe majore. Una, cea enunţată în titlul expoziţiei, „Memoria liniei“, care pune în relief rolul desenului în creaţia sa, prin expunerea unui număr de piese grafice dar şi de picturi, în care este reliefată această calitate a expresiei sale grafice. Puţini au fost însă istoricii de artă de la noi care, scriind despre Marcel Iancu au subliniat importanţa pe care o are desenul în toată creaţia sa. O altă axă a fost cea a contextualizării pe care expoziţia ne-o oferă prin prezentarea unui mare număr de documente din epocă: reviste, afişe, cataloage, schiţe de proiecte de arhitectură, fotografii etc. Şi un element surpriză, reconstrucţia celor două costume iconice pe care artistul le-a făcut din hârtie pentru unul dintre spectacolele de la Cabaret Voltaire. Ele completează fericit un spaţiu, nu foarte generos, cum este cel al Galeriei „Dada“, conturând profilul unui artist complex a cărui dinamică şi diversitate au reuşit să contribuie la dezvoltarea internaţională a unui tipar artistic revoluţionar care nu şi-a epuizat resursele nici acum, după mai bine de un secol. Iar dacă urmarea acestui proiect expoziţional se va finaliza asemeni precedentului, care s-a ocupat de Victor Brauner, cu un catalog ştiinţific impresionant ca informaţie dar şi sub aspect grafic, atunci nu voi putea decât să îmi întăresc convingerea că, atunci când există o miză concludentă, iniţiativa privată se dovedeşte receptivă, chiar şi într-un domeniu atât de „etatizat“ cum este cultura. Iar în ceea ce-l priveşte pe artist, Hans Arp, bunul său prieten încă din perioada Dadaistă, îi făcea în 1957 un pătrunzător crochiu: „Arta ta este un constructivism oriental, bine temperat, contrariul intelectualismului mecanizat al roboţilor.“ •• Cătălin Davidescu